Leurdo-taximetristul

Politicos, taximetristul îmi oferă un pic de conversaţie:

– Şi? Ce-i acolo, manechine?

Mai avem un pic şi ajungem la Palatul Snagov, unde Heineken a organizat o seară UCL, cu Nesta invitat special pentru Barca vs. Bayern.

– Manechine şi bere rece, încerc să-l tachinez.

Şoferul e un tip pe la vreo 50 de ani care arată ca o mascotă Michelin măslinie: cap rotund, obraji rotunzi, burtă rotundă, ţâţe rotunde care-i întind tricoul. Ridică o palmă rotundă cu degete grăsuţe, rotunde, şi-o trece peste faţă, urmând conturul unei imaginare mustăţi rotunde, pe oală, în timp ce deschide gura, ca să-i cureţe cu buricele degetelor colţurile întinse, şi oftează:

– Aşa, tată, ce să-i faci.

Un miros pătrunzător de usturoi verde umple brusc habitaclul. Trag cu ochiul în stânga, aşteptându-mă să-l văd ronţăind vreo tulpiniţă proaspătă, aşa cum alţii sparg seminţe.

– Leurdă, face, din pădure. Aoleo, ce-aş lua şi eu nişte leurdă acuma, să tragem pe dreapta şi să luăm ceva, nu? Mănâncă lumea leurdă, tată, ştii cum mai mănâncă?

Mă uit spre peretele verde-ntunecat din dreapta: soarele a apus de ceva timp, în pădure e de-a binelea întuneric. Leurdă şi ceva mistreţi, mă gândesc. Ceva tare de povestit – dacă scapi.

Taximetristul îi dă-nainte, cu 70 într-a treia, indiferent la protestul supraturat ce vine de sub capotă. Se ţine de volan, probabil obosit de stresul drumului de pân-aici. Habar n-are unde trebuie s-ajungă, de fapt. M-a tot întrebat „şi? p-aci? dup-aia cât mergem? în vale facem dreapta?” dar, după fiecare răspuns pe care i l-am dat, a adăugat, liniştitor: „ştiu io, am mai fost io, aşa-i, păi nu ştiam io?”

Mai devreme, prin Săftica, taximetristul a organizat o conferinţă telefonică pentru colegii la fel de bine pregătiţi ca el, care încercau să ajungă, şi ei, la Palatul Snagov. Mi-a întins telefonul la un moment dat:

– Ia, dă-i la Bănel.

Mă încurc în comenzi, mă fac de râs.

– Nu aşa, tată, dă-ncoa.

Eu privesc înainte şi ţin volanul cu stânga, el se uită-n telefon şi ţine volanul cu genunchii. Asta dă naştere unui conflict surd între noi. Eu încerc să trag de volan ca să nu intrăm pe contrasens. El încearcă să menţină volanul fix, că nu ştie de ce trag eu de el dacă se uită-n poală. Eu sunt blocat în dilemă. Dacă-l las, ne facem zob. Dacă-l forţez, poate-i dă drumul brusc şi iar ne facem zob.

Ne salvează Bănel, care răspunde, în timp ce Băică e deja pe linie. Imediat devine limpede că Bănel a greşit drumul, a apucat spre Snagov Sat. Urmează o luptă de idei. Eu i-am spus taximetristului că facem dreapta în Ciolpani. Bănel, în schimb, îi spune că a făcut dreapta la Vlădiceasca, cu vreo 10 km mai devreme. Sunt în dezavantaj – pe mine mă ştie de numai 30 de minute, pe Bănel, poate de-o viaţă. Dubitativ, taximetristul opreşte maşina să se gândească mai bine. Suntem pe DN1, trec maşini vâjâind şi urlând din claxoane pe lângă noi. Dau din mâini, animat de o bruscă descărcare de adrenalină:

– Dă-i-nainte, nene, dă-i-nainte!

Îmi face un semn din mână, gen „stai aşea să mă lămuresc io”, în timp ce ascultă ce-i zic în căşti Bănel şi Băică. Accelerează uşurel şi, în fine, decide câştigătorul: între mine, Bănel şi Bănică, eu par să mai fi fost măcar o dată-n viaţă la Palatul Snagov. Bagă-ntr-a doua, a treia şi purcede la salvarea lui Bănel din pustietate:

– BĂĂĂ! BĂNELEE! ÎNTOARCE ÎNAPOI ŞI VINO DUPĂ MINE, BĂ! EŞTI GREŞIT P-ACOLO!

Urlă din toţi bojocii, probabil pentru mai multă putere de convingere. Dacă ar vorbi normal, nu l-ar crede, ar părea nesigur. Întredeschid geamul, să scape pe undeva undele sonore din habitaclu, că am senzaţia că o să explodăm.

Taximetristul îşi răcneşte în continuare indicaţiile, transmiţându-i lui Bănel, care e vreo 15 km în urmă, tot soiul de indicii şi localizări fără valoare:

– AICI FACI DREAPTA, BĂNELE, ŞI APUCI PE DRUM! MERGI PE DRUM LA PĂDURE, ÎN VALEA ASTA ŢII DRUMUL, DA?

Pentru a zecea oară, dinspre GPS-ul prins în parbriz o voce feminină avertizează şoferul: „aţi. depăşit. viteza. legală.” Taximetristul îi abandonează pe Băică şi Bănel şi revine la mine:

– De multe amenzi m-a scăpat asta. Ţi-am spus când am luat două milioane pentru pişare?

Îmi scapă un „nu” negândit. Urmează povestea, detaliată. Rezultă că taximetristul se consideră o victimă a represiunii statului. Aparent, în loc să păzească avutul obştesc, doi jandarmi l-au ambuscat într-o noapte tocmai când se uşura şi el pe-un gard, ca omul. Unde se-ntâmpla tărăşenia? Taman în Satul Francez.

– Păi acolo te-ai găsit, nene? Acolo-i pază peste tot!
– Păi dacă m-a apucat? Ce să fac? Să mă piş pe mine?
– Dar ce te făceai dacă te trecea ailaltă, tot aşa, te opreai în drum?
– Ce-are? Omeneşte!

La poartă, dăm numele, trecem de barieră, facem stânga, dreapta. Clădirea e luminată în verde-Heineken. Şoferul se apleacă peste volan, aruncă o privire lungă şi, politicos, mai oferă un pic de conversaţie înainte de despărţire:

– Şi? Ce-i acolo, manechine?

(Ilustraţie – Shutterstock)