E un magazin lângă blocul meu, o “alimentară”, cum i s-ar fi zis pe vremuri. Acum, că vinde Pepsi şi săpunuri străine, se cheamă “supermarket”.
Nimic nu-i “super” în “market-ul” ăsta. Afacerea nu merge grozav, lume puţină, plictiseală generală. Admir totuşi patronul pentru încăpăţânare şi remarc viclenia lui disperată: marfa este aşezată în rafturi în ordinea expirării, în speranţa reducerii retururilor; câte o vitrină frigorifică pe ici, pe colo, este oprită – economie de curent, dar numai la băuturi, e adevărat; personalul e redus la minimum, din două case de marcat, numai una funcţionează, dar omul oferă mereu câte un loc de muncă, “Angajăm vânzătoare, condiţii avantajoase”, semn că avantajele nu sunt chiar aşa de uşor de înţeles de către amploaiaţi.
Mă rog, apreciez această nişă comercială într-o zonă cu mall-uri, măcar aici nu e niciodată aglomeraţie. Problema e că niciodată, nici unul dintre angajaţi n-a zis vreun “bună ziua”, “bine aţi venit”, “mulţumim” sau “mai poftiţi pe la noi”. Never-ever.
Aţi putea spune că mă alint, că, în acest caz, utilitatea bate relaţiile sociale, că, dacă-i în apropierea casei, ăsta-i plusul care anulează orice alt minus, că fondul contează şi nu forma. Vrei un salam? Fii un Cezar modern, ia-l, plăteşte, pleacă – ce, acuma să ne şi-mprietenim pentru atâta lucru?
Totuşi. Senzaţia că deranjez e mai puternică decât raţiunea. Trec pe lângă case, madam mă urmăreşte lung, peste ochelari, fără o vorbă. Caut o bere, o vânzătoare stă sprijinită într-o rână de-un perete şi mă măsoară în tăcere. Scap telefonul pe jos, strâng bucăţile de sub vitrine, o figură imobilă înregistrează fiecare gest, fără vreun comentariu, de după un frigider.
Singura conversaţie, dacă-i pot spune astfel, se desfăşoară la plată. Atunci se produce o mică însufleţire. Am de plătit 31 de lei. Scot o hârtie de 50 şi una de un leu. Madam tastează 50,10. Zic:
- V-am dat 51 de lei, nu 50 de lei şi 10 bani.
- Da?
- Da.
Şi gata. Madam verifică, reface calculele, tastează corect, îmi dă restul şi îşi reia ocupaţia preferată: să mă privească fix, făr’o vorbă.
Ei bine, ce credeţi că spune când ies?
Nimic, normal.
@...
{ 3 trackbacks }
{ 23 comments… read them below or add one }
Ce sentiment ciudat ai in situatii din astea. Am patit-o si eu, imi era rusina sa-i atrag atentia, parcas ma temeam sa nu fiu eu acuzat de ceva rau…
N-ar fi nici nimic de adăugat.
asta e o trasatura de neam…nu suntem foarte manieratzi. acum ceva timp m-am intors de la Paris shi la aeroport imi tziuiau toate cele de mama focului deshi n-ar mai fi fost cazul ca scosesem ceas, curea, portmoneu, stuff-uri….tzin minte shi acum fatza zambitoare a politzistului de culoare ce avea vreo 130 kile shi care shi-a cerut scuze ca trebuie sa ma controleze atingandu-ma, m-a intrebat daca vreau sa mergem intr-o cabina, s-a asigurat ca am intzeles ce mi-a zis dupa ce i-am raspuns ca nu, shi m-a intrebat de vreo 3 ori daca poate sa puna mainile pe mine inainte de a o face….dupa vreo 3 ore, pe Otopeni, homunculii de la politzia de frontiera romana nu m-au salutat (cum mie mi s-ar fi parut normal), iar cand le-am intins actele i-am salutat eu ca mi se parea un pic penibil momentul sa stam face2face fara un cuvant de parca am fi pistolari in vestul salbatic…o sa radetzi, dar nu mi-au raspuns la salut
@Vlad Petreanu
Uite, iti promit ceva: in week-end-ul asta o sa fotografiez un butic in adevaratul sens al cuvantului care are un banner : Hypermarket: peste 30.000 de articole. Indiciu: se afla in Sectorul 3. Este belea
E buna asta!
Imi place … si eu te-am servit cu 25 de beri acolo, si chiar ti-am urat vizionare placuta la primul meci al campionatului european, chiar daca n-aveam pretul la alune 
) !
Nici nu cred că tipul ăsta de raporturi mă jenează prea tare la mersul pe jos. Pe timpul copilăriei mele vânzătoarea de la “Alimentara” era un soi de divinitate, iar raporturile noastre, ale muritorilor, cu ele, erau unele aparte. Căci doar divina lor graţie îţi putea pune ceva pe fundul sacoşei.
Cu zâmbetul scremut profesional şi amabilitatea scârbită din lanţurile cu nume încâlcit, cu astea mă descurc mai greu.
Amabilitatea este trecuta cu rubrica speciala pe fluturasul de salariu spre a fi platita (cum sunt orele suplimentare sau primele, de exemplu)?
E politica de firma sustinuta pe bani grei dati pe formarea profesionala a angajatilor?
Daca nici una, nici alta, totul e pierdere de timp. Inclusiv nervii nostri cand nu dam de ea desi ne-am astepta. Pentru ca o amabilitate de care sa ne bucuram in mod natural (si care sa musteasca educatie si respect neconditionat pentru clientul care ajuta la plata salariului) mai rar pe la noi …
U-ha! Cumparaturile tale suna ca o scena din Stephen King.
@Someone: Sa le zica patronu’ bre … eu eram doar in trecere !
Eu salut, si daca nu mi se raspunde, mai salut inca o data. Mai tare, cu 5% mai rastit decat ar fi cazul. Pe urma, daca nici atunci nu mi se raspunde, il intreb daca nu’i place de mutra mea. Asha, serios, incruntat, pe un ton de KGBist in exercitziul functziunii. Si am o mutra, mai recent…
Vlad: Sunt vanzatori si vanzatori, dar o parte din vina o ai si tu aici
. Ai incercat sa provoci un dialog? Eu o fac mereu si doar de doua ori mi s-a intamplat sa intalnesc expresia tampa pe care tu o vezi zilnic. Umorul sparge gheata. In proportie de 90% are efect. Incearca, apoi fa un update.
Cred ca stiu de care supermarket e vorba. Ciocolata e tot timpul lichida, iaurturile fermentate, caldura mare si vanzatoarele zombi.
@Tiberiu: dar d c ar trebui sa provoace Vlad (in calitate de client) un dialog? ca sa ce? care ar fi scopul efectuarii acestui lucru mecanic?
Cre ca frecventam acelasi “supermarket” numit Romania – si asta ne ocupa tot timpul …
Tiberiu are dreptate – de obicei, aşa şi fac, intru-n vorbă cu toată lumea, fac glume… Cineva-mi tot zice c-o să-mi iau o poşetă-n cap, până la urmă, că prea mă bag în seamă
Dar locul ăsta e altfel – chiar am început să mă-ntreb cât va mai trece până vor zâmbi unui client fidel 
@ Toata lumea
Vreti dialog ? Pai prima intrebare ar fi asta: ce salariu aveti ?
O sa ramineti masca la primirea raspunsului si o sa va stea in gât.
Si nici n-o sa mai cereti zimbete. N-au de unde, bietele femei.
Daca la supermarketuri cu renume salariul nu trece de 600 – 700 de lei, cit crredeti ca primesc la un butic de cartier care abia respira ?
Nu va mai mirati nici de anunturile “angajez vinzatoare“ fiindca acestea exista la vreo 80% din magazine.
(Nu ma intrebati de unde stiu, dar stiu !)
Citi dintre cei de aici traiesc cu 600 de lei pe luna ? Hai, lista !
E normal sa avem pretentii. Depinde de care parte a baricadei suntem.
Despre marketul mai putin super adus in fata audientei de catre Vlad … pot spune doar atat, ca salariul este mult peste media acelor supermarketuri cu renume de care Marian S. comenteaza cu patos.
De cand il stiu si am luat contact cu el … vesnica problema a fost “restul”! Si cum Vlad face 9 plati din 10 cu cardul, nu stiu de ce se mai minuneaza ca nu primeste un zambet!
A zis, Vlad, a zis, în gând! De-aia n-ai auzit-o!
“Şi data viitoare lasă şi tu bacşiş! Că eşti ditamai vedeta TV”…Asta a zis.:))
(Ah, aş putea paria pe treaba asta!! Ai zice că-ntr-o viaţă anterioară am fost vânzătoare/casieră la supermarketuri care nu sunt super…)
Bun, la faza asta cu plati numerar / rest lipsa vs. plati cu cardul / bacsis ciuciu sunt si eu de acord !
Dar ramin la parerea ca viata de doi bani a meseriei de vinzator iti produce lehamite. Si dorinta de zimbete cam dispare.
M-ati facut curios: care e dom`ne marele supermarket cu salarii peste medie, ca vreau sa indrum si eu pe cineva acolo ? Hai ca si eu stau in sectorul 3 (si ea). Nu raspundeti aici daca nu vreti, am si adresa de email. Saru` mina.
PS: Auzi, Vlad, nu cumva ai facut vreodata si pe acolo poanta aia de la restaurant cu chelnerul Nicu ? Se codesc oamenii sa-ti spuna dar nici zimbete n-ai sa vezi pina nu platesti. Ha ?
zambetul si buna ziua ar trebui sa existe indiferent de salariul primit.
Am avut si eu asa ceva prin preajma blocului pana acum ceva vreme.. stii ce sa intamplat.. culmea.. a dat faliment.