Sunt vreo 20 de tipuri de rachete de tenis în raft. Stau agăţate de ramă, cu sau fără racordaj, cu formele astea moderne, lătăreţe. Tigăi, le spuneam când băleam pe lângă şmecherii care aveau rude în străinătate şi te umileau cu asta pe teren.
Am avut şi eu una. Visul meu, o rachetă din fibră, să-mi înlocuiesc Neptunul de la Reghin, şutit de la maică-mea. Înainte fusese un Pluto, tot de la Reghin, o lopată de lemn cu racordaj pestriţ care suna a doagă la orice voleu mai de Doamne-ajută. Le fisurasem pe amândouă – una la un smash în ramă, dar era o minge nouă, tare ca piatra, iar racheta era veche. Explicabil. Alta a murit direct în zgură, la nervi. Mă dădeam şi eu un soi de John McEnroe, numai că profa n-a apreciat, am dat ture în ziua aia de mi-au ieşit toţi gărgăunii pe nas.
Dar cu ambele Reghinuri fisurate, am avut scuza pentru o tigaie. De-abia apăruseră, erau vreo trei la Bucur Obor, cu tot cu husă dintr-aia cu fermoar. Era înainte de Revoluţie, lumea umbla înnebunită după un kil de parizer să-l facă şniţel, nu se-nghesuia nimeni la rachete “Finn”. 3 luni m-am tot învârtit prin magazin. Costa 2.900 de lei. Salariul meu era 900. Normal că m-am împrumutat. Am plătit un an la racheta aia.
Dup-aia n-am mai jucat. N-am mai avut timp, n-am mai avut chef. N-am mai avut rezistenţă. M-a alergat o dată un coleg de m-a chiaunit, îmi tremurau genunchii. Cred c-atunci m-am reprofilat pe jocuri video.
Aseară căscam gura la toate rachetele alea din raft. S-a apropiat un puşti cu ecuson. “Vă interesează?”. Nu chiar… Am luat una, un Wilson. Un Wilson… O avere, mai mult ca sigur. Priză, balans, echilibrare, clasica lovitură cu fundul palmei în racordaj… “E 320 de lei”, îmi zice puştiul. 320? fac eu, neîncrezător. “Da, cea mai scumpă e asta, e 980, uitaţi. Dar e de gagici. Venus Williams a jucat cu modelul ăsta.” De gagici, pffft! eu, care debutasem cu una furată de la maică-mea, ce puteam spune…
S-a schimbat lumea, mă gândesc. Eu am dat 3 salarii pe o anonimă. Acum un Wilson e cât juma de salariu minim. Câştigăm mai bine sau sunt lucrurile mai ieftine? Dar, dacă aş fi dat 100 de lei pe Finn-ul ăla, n-ar mai fi existat postarea din seara asta.
Ajung acasă tot cu gândul la Wilsonul de 320 de lei. Mă descalţ cu Wilsonul în minte. Poate, cine ştie… În fond, nu e prea târziu, nu? În baie, torn săpun lichid în palme… A mers priza, a mers din prima, nu? S-a aşezat în palmă, reflex, degetul mare dedesubt, dunga aia îngustă pe pliu… Ridic pârghia robinetului şi un horcăit sinitru mă trezeşte. Nu curge apa.
Vezi? Unele lucruri nu se schimbă niciodată.
{ 7 comments… read them below or add one }
vladule, cand te apuci sa scrii carti ca esti din ce in ce mai poetic :lol;
Cand aveam 14 ani am jucat prima data tenis. Acum am 41.
Mi s-a parut atat de grea racheta aia de Reghin ca m-am apucat de ping-pong.
Acum, cica sunt usoare tare. O fi prea tarziu ?…
@Fuck You: vai batran esti
ho domnule, am glumit
Bine ca ai glumit ! Altfel …
Când am am avut prima tentativă de tenis m-am făcut imediat remarcat. De către un antrenor de oină. Şi o vreme am renunţat. Scoteam uneori reghinul în balcon şi mă fâţăiam cu el pe acolo, să mă vadă roşcata din blocul de peste drum.
A doua tentativă a fost acum vreo 5- 6 ani. Într-o ţară caldă. Eu contra unui american cu care mă împrietenisem pe acolo. Şi cu care, în lungi şi aiuristice taifasuri, evocam virtuţile jocului de tenis. Eu pomenind cu mândrie despre Năstase. El tăcând cu subînţeles despre Smith. Auzindu-ne ai fi putut crede că suntem amândoi deprinşi cu zgura ca Nicoliţă cu autogolul. Aşa că ne-am scos şorturile pe un teren din apropiere. A fost o excelentă ocazie pentru a constata că baseball-ul bate oina. Clar.
Poetic sau nu, eu zic sa iei racheta si sa joci. Am vazut ca dadeai tarcoale unei sali de forta. Tenisul e mai bun pentru ca e mai putin monoton, mai social si te scoate la aer. Si te tine in priza. Cunosc persoane de 80 de ani si mai bine care inca joaca zilnic.
Sa va povestesc: prima racheta (Reghin) am primit-o in gimnaziu, premiu la un concurs de matematica. As fi vrut tare mult sa joc, dar nu era nici un teren pe langa mine. Am depozitat-o cu grija. In liceu, mergeam in fiecare zi pe langa un teren cu zgura unde se antrenau copiii. Am indraznit si am vorbit cu antrenorul, inginer silvic, pensionar, intr-o forma extraordinara. M-a primit la ore. Cu racheta lui (venea in fiecare dimineata pe teren cu un sac imens in spate plin de rachete second, pentru elevi). In trei luni am ajuns sa joc cu avansatii care luau lectii de 3-4 ani, si mi-am dat si seama ca era prea tarziu. Pentru performanta, trebuie sa pui racheta in mana inainte sa mergi la scoala.
Apoi nu am jucat de loc (fara racheta, fara teren, fara timp). Au trecut anii … De vreo 2 ani o data la 6 luni ies cu amicii sa jucam tenis, au ei racheta si pentru mine.
Asa ca anul acesta am primit cadou de ziua mea un Wilson. Frumos, slab, usor, ca un fulg, cu forme rotunde. Am fost de cateva ori sa ma antrenez la zid, ca sa ma invat cu ea (e prea usoara …)
Si apoi am zis ca gata, ma reapuc. Insa nimeni nu mai are timp de o partida de tenis. Si am ajuns de unde am plecat, cu racheta in debara.
{ 1 trackback }