Din primii 12 ani de şcoală, nu mai ţin minte decât o singură oră: cea în care profa de română a organizat o dezbatere pseudo-juridică asupra romanului Ion, al lui Rebreanu, în cursul căreia am jucat avocatul apărării. Pe vremea aceea, tata vâra matematică şi fizică în mine cu pompa. Îmi pusese meditatori, am umplut metri de caiete cu exerciţii, rezolvări de probleme, cu şiruri, limite, matrici şi integrale de toate tipurile, pentru că Politehnica era atunci singura şansă reală ca să nu faci armată la trupă şi să nu tragi la şaibă toată viaţa. Tata voia tot ce era mai bun pentru mine, aşa cum se putea atunci.
20 de ani mai târziu, o ecuaţie de gradul 2 îmi e la fel de misterioasă ca proiectarea motoarelor superluminice. Tabla înmulţirii e tot ce merge, dar şi aceea cu unele ezitări.
În schimb, acea oră în care clasa s-a împărţit, pasional, în acuzatori şi apărători pe marginea tramei din Blestemul pământului, blestemul iubirii rămâne de neuitat. Culmea, nici măcar n-o prea simpatizam pe profesoara de română, aveam alţi preferaţi, dar ea a ştiut atunci să transforme în creativitate şi argumentaţie spiritul de controversă şi contestare care domină orice adolescent.
Luna trecută, vorbeam cu Mario Garcia după prezentarea sa de la Centrul Cultural al Ambasadei SUA. “Ce mă miră în România este că oamenii nu pun întrebări în public, în schimb, după conferinţe, sunt asaltat de curioşi. De ce?” “Vine din trecut, când nu puteai să pui sub semnul întrebării ce ţi se spunea de la tribună” – i-a oferit lui Mario o explicaţie Ioana Avădani, de la CJI.
E mai rău decât atât. Nu avem cultura dezbaterii publice. Suntem nesiguri şi ne temem de lacunele noastre. Suntem hiper-competitivi în încercarea de a ne ascunde lipsurile, deşi ar trebui să concurăm pentru eliminarea lor. Tăcem în public, bârfim în particular. Zâmbim în grupuri, rânjim pe bisericuţe. Pe faţă ne gudurăm, pe la spate muşcăm. Suntem dominaţi de incertitudini pe care nu vrem să ni le asumăm de faţă cu ceilalţi. “Lasă-l p-altu’, să nu fiu eu primul, să nu par eu un prost” este regula de aur. Cui iese-n faţă i se dă la cap, cine stă ascuns mai are o şansă de scăpare.
Părerea mea e că vine din şcoală, nu din politică şi nici din comunism. Şcoala românească încurajează memorizarea mecanică, nu dezbaterea. Profesorii urmăresc performanţa prin repetiţie, nu prin stimularea creativităţii. Şcoala românească e una a dresajului, nu a dezvoltării inteligenţei. La fel ca şi câinii de la circ, şi la şcoală se găsesc elevi care ştiu să scoată rădăcina pătrată, dar nu pricep neam cum se face asta şi la ce altceva serveşte decât la obţinerea unei mici recompense – un cub de zahăr sau o notă de trecere, tot aia.
Rezutatul e că avem o societate în care argumentaţia e cel mai adesea lipsită de logică, una în care etica e fragilă şi scările de valori sunt şubrede. O societate unde mimetismul este regula iar creativitatea întâmplarea.
Ministerul Educaţiei se pregăteşte să scoată Logica din programa şcolară, îmi atrage atenţia Writeman. Subiectul n-a prea ajuns pe prima pagină nicăieri în media. E mai uşor de înţeles că nu e-n regulă să reduci orele de sport. Oricine ştie că dacă faci mai puţin sport faci mai multe boli. E logic, nu? O fi, dar Logica nu intră în logica Ministerului.
S-a format un grup de acţiune pentru menţinerea Logicii în programa de liceu. Există o cauză pe Facebook, există un blog dedicat, există un logo pe care-l puteţi prelua pe site-urile voastre. Susţin acest demers – e un semn că unii au reuşit totuşi să scape nevătămaţi din meşteşugul de tâmpenie exersat de şcoala românească asupra propriilor elevi.
{ 40 comments… read them below or add one }
← Previous Comments
{ 2 trackbacks }