Un comentariu la postarea anterioară merită o discuţie mai aplicată.
“Tre’ sa mai stii ca au ramas putini oameni de calitate in magazine , dispusi sa lucreze ca besmeticii de dimineata pana seara pe 600 ron” – spune Muptorul cu Microdude (sper că e totuşi un pseudonim).
La asta se adaugă remarca lui Miorlau Pufos* – “Vesnica dilema: ce-a fost mai intii? Oul sau gaina? Angajatul care-si bate joc de propriul job sau patronul care-si dispretuieste oamenii?”
Eu nu cred că e o dilemă. Cred că e o falsă problemă. Nu salariul face un angajat să se comporte profesionist. E în primul rând o chestiune de educaţie şi de respect faţă de sine – şi faţă de societate.
Vă relatez trei întâmplări autentice în sprijinul acestei afirmaţii.
1. Şeful meu de echipă din fabrică era un muncitor “categoria a 7-a”. Mai bine ca el nu câştiga nici un altul. Totuşi, rasoleala la muncă era regula lui de lucru. În logica lui strâmbă, salariul i se cuvenea prin simplul fapt că deţinea o calificare superioară pe hârtie, dar nu făcea nici o legătură între calificarea lui superioară şi nevoia de a lucra meticulos şi fără greşeală. Pur şi simplu nu-i păsa. Putea să fi avut şi salariul directorului, tot n-ar fi făcut vreo legătură.
2. În acelaşi atelier era un muncitor care dezvoltase o creativitate aparte în privinţa lucrului prost făcut. El a încercat să mă înveţe că e o prostie să înşurubezi şuruburile, dacă puteai să le trânteşti câte un ciocan zdravăn în cap şi să economiseşti astfel timp. La întrebarea mea, firească, păi bine, şi acum cum le mai desfac alţii, a scos un flacon de ojă şi mi-a explicat, mânuind pensuliţa, că “de-acu’ nimeni nu le mai desface, pen’că le sigilăm“. Din nou, atitudinea lui nu avea nici o legătură cu salariul, oricât de mic ar fi fost. Pur şi simplu nu-l interesa.
3. În aceeaşi zi în care am schimbat cuptorul cu microunde, am folosit toaleta din mall-ul respectiv. Acolo era un băiat tânăr, angajat să menţină curăţenia. Orice s-ar spune, nu e o muncă de invidiat, iar salariul nici atât. Ei bine, toaleta strălucea de curăţenie, iar puştiul acesta m-a observat fluturând inutil mâinile sub aeroterma care nu funcţiona şi, cu un zâmbet, mi-a oferit imediat un pachet de şervete de hârtie. La plecare, mi-a spus şi bună ziua. Să nu ziceţi că m-a recunoscut, pentru că eu l-am găsit frecând oglinzile, nu s-a apucat de asta doar că apărusem eu. El făcea o treabă bună pentru că aşa simţea că trebuie şi cu asta basta.
(Încă ceva. Admit posibilitatea de a fi subiectiv în privinţa relaţiei dintre salariu şi calitatea muncii, pentru că vorbesc din propria-mi experienţă. O să mă dau exemplu acum, şi vă cer iertare pentru asta. Totuşi. Când m-am angajat în presă am primit un salariu mizerabil. Aşa erau vremurile. Aveam găuri în pantofi, la propriu, şi n-aveam bani să-mi cumpăr altă pereche. Au fost luni de zile în care nu câştigam nimic, pentru că patronul pur şi simplu nu considera necesar să ne mai şi plătească după ce munceam. Am dus-o aşa vreo 9 ani, prin câteva redacţii, până când am început să câştig, în sfârşit, mai bine – sau măcar să-mi iau salariul cu regularitate. Dar în tot acest timp am participat la orice proiect nou, de cele mai multe ori gratis, şi m-am străduit să fac întotdeauna lucrurile bine – şi să-nvăţ cât pot. Nu ştiu cât am reuşit, nu ştiu cât de bine am făcut lucrurile, dar am încercat mereu – şi niciodată nu mi-am spus că, dacă nu sunt plătit cât mi-aş dori, n-are rost să mai muncesc atât de mult ca să iasă o treabă de care să fiu mulţumit.)
Ca să revin la întâmplările de mai demult – nici eu, nici şeful meu de echipă din fabrică nu făceam legătura între salariu şi calitatea muncii noastre – doar că în sensuri diametral opuse.
Ce salariu ar fi trebuit să primească angajatul de la Mediagalaxy ca să aibă un comportament profesionist faţă de clienţi? Dublu? Triplu? Zece mii de euro?
La un salariu de zece mii de euro, ar mai fi considerat de demnitatea lui să poarte vreo discuţie cu sărăntocii care n-au altă treabă decât să-i aducă lui răhăţişuri de obiecte defecte înapoi?
Dar oare s-a dus să spună şefului – uite, eu nu pot fi amabil pe banii ăştia, aşa că o să fiu neplăcut şi scârbos cu clienţii? Cu alte cuvinte, s-a dus să spună că nu poate face treaba pentru care e plătit? Sau a cerut o mărire de salariu şi, pentru că nu i s-a dat, a decis să-şi bată joc de munca lui? De el însuşi? Dar, dacă tot stă acolo, pentru că are rate, familie, hangarale pe cap şi nu găseşte o slujbă cu salariu mai bun deocamdată, de ce să nu facă bine ce are de făcut, în aşteptarea marii ocazii? Ar fi un bun antrenament, nu?
Acuma – angajatul acesta lucrează doar întâmplător la Mediagalaxy. Poate că a avut o zi proastă, poate că se simţea rău, nu ştiu. Poate că altfel e un tip extraordinar. Îl folosesc doar ca exemplu anonim, dar relevant.
Problema cu astfel de angajaţi este că, orice le-ai face şi oricât i-ai plăti, rămân neprofesionişti – şi de aceea nici nu promovează şi rămân şi cu salariile lor mici. Trist e că nici nu pricep vreodată de ce. Nu înţeleg de ce se ratează – şi, uneori, nici nu înţeleg că s-au ratat, ani de zile după ce li s-a întâmplat. Înjură pe toată lumea şi acuză o conspiraţie a boierilor împotriva lor, dar nu s-au gândit vreodată că la locul de muncă nu e ca la curve – nimeni nu-i plăteşte înainte de a arăta ce ştiu şi ce pot.
Aceşti angajaţi înşurubează şuruburi cu ciocanul, şi cred că nimeni n-o să se prindă de trucul cu oja.
Un salariu mic este o scuză tristă pentru fuşereală şi lipsă de interes. Un salariu mai bun te ajută să trăieşti mai bine, dar n-o să te-nveţe niciodată să munceşti mai bine.
_____________
*până la urmă cât de straniu e să dialoghezi cu persoane despre care nu ştii nimic şi-şi iau nume din cărţile pentru copii? Nume simpatice, să fiu bine înţeles, dar orişicât 
{ 60 comments… read them below or add one }
← Previous Comments
.. Mda .. Teoria ca teoria … dar practica ne omoara
Salutari Irina . Fac pariu ca faci recrutare de personal sau HR
@Muptoru: Nici, nici. Deci, ai pierdut pariul.
)
..Eh …” c-asa-i la vie “
Ce ma enerveaza aia care citesc, dar nu inteleg nimic. Plm, search la zoso pe tema diverta, sclavilor.
@ipo
Da’ tu cine plm eşti să-mi spui ce să fac, bă sclav de pe plantaţia lui zoso?
@alina Bine zis! Si eu m-am tot intrebat ce este cu postarea aceea cu alaptatul. O astfel de campanie merita sustinuta. Nu, nu sunt dintre organizatori si nu voi fi prezenta desi imi alaptez copilul pentru ca simt ca este un lucru intim si nu as putea sa fac asta in parc. Dar… daca mamele care se simt in largul lor vor face asta pentru a face alte mame sau viitoare mame sa fie constiente cat este de important sa-si alapteze copilul atunci eu spun Bravo lor!
@ cristina: din pacate, asa este. In Romania nu toti oamenii isi permit sa le dea bebelusilor lor lapte praf, daca nu-i alapteaza. Si din pacate, asta nu inseamna ca sunt mai multi bebelusi alaptati exclusiv cu lapte matern ci, pur si simplu, ca sunt trecuti pe lapte de vaca la varste fragede cand acesta nu este deloc potrivit pentru necesitatile lor nutritionale pentru dezvoltare.
O astfel de campanie este necesara si la noi, cel putin tot la fel de mult ca in tarile de care vorbeai in care, macar daca mamele nu-si alapteaza copii isi permit sa le dea lapte praf.
Promit ca restul ideilor sa le pun totusi la postul cu pricina…:)
Da, si eu am avut salarii mici (nu ca acum l-as avea mare, dar m-am apucat de facut/crescut copii) si imi tot juram ca-mi bag picioarele in ea de munca si ca o sa muncesc si eu fix de cat sunt platita! Zilnic imi promiteam! Aiurea.. nu m-a lasat niciodata inima… Sa stii ca e chestie de educatie. Pe mine asa m-a invatat mama, sa-mi fac treaba exact cum trebuie, nu sa-mi bat joc!
Este prima oara cand intru pe acest blog (vreodata poate o sa va spun si cum l-am descoperit, e o povestioara hilara).
Constat cu mare placere ca este pus in discutie un subiect cu care eu imi bat capul de foarte mult timp – “profesionalismul la locul de muncaâ€. Sau mai bine zis imi racesc gura, incercand sa-i conving pe oameni de importanta lucrului bine facut.
Sunt total de acord ca profesionalismul – adaug aici atat motivarea cat si simtul responsabiliatii – tin «de educaţie şi de respect faţă de sine – şi faţă de societate ». Sunt atribute interioare si nu au legatura cu remunerarea. In toata aceasta ecuatie, as spune totusi ca respectul de sine conteaza cel mai mult. Societatea mi-a demonstrat ca nu intotdeauna merita profesionalismul nostru si totusi acesta nu este un motiv de capitulare.
Traim intr-o societate in care stim cu totii ca valorile sunt inversate. O lume in care, eu cred ca a fi puternic nu inseamna sa te adaptezi la schimbarile strambe si anormale ale actualei societati. Din contra, a fi puternic inseamna a iti pastra valorile, principiile si a incerca sa faci fata prejudecatilor sau etichetelor care iti sunt puse, in momentul in care mergi contra curentului.
Nu sunt egocentrista si nici nu vreau sa par lipsita de modestie, dar pe acest subiect pot argumenta cel mai bine cu exemplul propriei persoane.
Inca din anul I de facultate m-am implicat in diverse proiecte, pentru a invata (fara a fi platita). La fel cum spunea si Vlad, am incercat sa fac lucrurile cat mai bine posibil. Pentru ca satisfactia lucrului bine facut este cea mai buna motivare. Timp in care uneori abia reuseam sa imi achit regia de camin. Si nu de putine ori mi s-a spus “Tu esti proasta? Cum sa muncesti fara bani?â€
In acest moment sunt free-lancer. Lucrez platita, cate 6 – 10 luni in proiecte de afaceri, ca sa imi permit mai apoi sa coordonez ca voluntar diverse proiecte ong (uneori pe perioade de pana la 1 an).
Si constat ca cele mai mari succese si satisfactii le am ca voluntar. Da, voluntar, chiar in sensul in care este perceput in Romania acest concept, adica “a presta o munca fara baniâ€. Cand pierd nopti la rand ca sa iasa treaba bine, cand pun suflet in proiectele derulate si multa pasiune. Bineinteles ca lumea nu s-a schimbat, replica pe care o primesc ramane aproape aceeasi â€Esti nebuna? Inca mai muncesti fara bani? Am inteles ca faceai asta in facultate, ca sa inveti, dar acum cu ce te ajuta?â€. Ei, uite ca ma ajuta si de aceea sunt mai relaxata si mai fericita decat multi milionari al Romaniei…
Si apoi, platit bine sau nu, orice angajat are datoria morala de a se comporta profesionist fata de parteneri, colegi, clienti etc.
Toate cele bune!
Cătălina, mulţumesc pentru comentariu şi pentru vizită, şi bine ai venit.
Hmm, eu o ard la lucru atunci cand seful ma pune sa fac ceva ce nu intra in atributiile mele. Ala e momentul in care ma scarbesc, ma disper si nu mai fac nimic.
Pe de o parte e frustrarea ca ti se cere sa faci ceva ce nu stii sau nu vrei sa stii pentru ca nu ca sa faci aia te-ai angajat.
Angajatorii din romania vor angajati multilateral dezvoltati. Problema cu acest gen de abordare este ca ea nu va produce niciodata specialisti, va produce strict oameni buni la toate ( da’ la nimic din pct. de vedere profesional ).
Practic, in majoritatea firmelor din romania fisa postului ar trebui sa contina 10% din nomenclatorul de meserii.
Catalina, incantator mesajul tau, cu atat mai mult cu cat – o stim cu totii prea bine – ceea ce spui tu suna bizar si strain in Romania. Am un singur amendament la ceea ce ai spus. Anume ca nu cred in utilitatea infierarii celor pentru care rolul banilor transcede orice alta satisfactie profesionala.
Cunosc nenumarate exemple de oameni care, asemenea tie, iubeau lucrurile bine facute, se daruiau trup si suflet unor proiecte si nu abdicau niciodata de la respectul de sine despre care vorbesti tu. S-a ales praful de ei, de mentalitatea lor. Romania are acest dar – de a bruia gandirea sanatoasa, secatuind-o de energie. De a pune bete in roate si de a transforma in legume oameni puternici. Sau, in fine, aproape puternici, caci, vorba ta, capitularea nu are ce cauta in vocabularul si mintea unui om cu adevarat puternic.
Cred ca nu o sa fie niciodata liniste pe subiectul asta. Pur si simplu, ti se pare ca dreptatea e in tabara din care faci parte. Am fost in amindoua, si vad acum ce am gresit atunci, iar atunci vedeam ce probabil gresesc acum. Vederea fiind, in ambele cazuri, extrem de subiectiva
@N.A.
Si educaţia, dar şi bunul simţ cu care te naşti. Când ai doi copii îi educi la fel, dar unul se ţine de şcoală şi altul dă rasol, oricât te-ai ţine de capul lui. Mai târziu, când ajung lucrători în comerţ sau în orice alt domeniu, nu poţi să le analizezi comportamentul numai prin prisma educaţiei.
“Au fost luni de zile în care nu câştigam nimic [...] Am dus-o aşa vreo 9 ani, prin câteva redacţii, până când am început să câştig, în sfârşit, mai bine – sau măcar să-mi iau salariul cu regularitate. Dar în tot acest timp am participat la orice proiect nou, de cele mai multe ori gratis, şi m-am străduit să fac întotdeauna lucrurile bine – şi să-nvăţ cât pot. ”
Distrusi ca tine tinuti in brate de familie am cunoscut o gramada. Ti-ai _permis_ sa nu-ti iei salariul luni in sir.
Te-ai tinut de treaba ca doar, nu-i asa, pana la urma cv-ul conteaza si daca ai de mancat si un acoperis deasupra capului poti sa mai astepti o vreme sa te-ajungi. Felicitari pentru ambitie si pentru inspiratia de a te fi nascut intr-o familie bogata.
Acuma daca ai facut un pic de cheag te uiti de sus la pulime si constati ca ar putea sa munceasca mai cu ravna.
Hai sictir si s-auzim numai de bine.
Nu-ti place locul in care muncesti ? (din cauza salariului sau din cauza sefului) Cauta-ti altul. Cu conditia sa poti sa-ti gasesti altul, atata timp cat nu ai nici un chef sa muncesti. Ce te recomanda in a-ti gasi un alt job, daca principala ta ocupatie e sa fii sictirit si sa-ti plangi de mila ?
Nu poti sa-ti gasesti un alt job ? Atunci macar incearca sa ti-l pastrezi pe asta pe care il ai, muncind asa cum trebuie. Sau da-ti demisia oricum, daca e asa insuportabil.
Oricum ar fi, nu exista o scuza acceptabila sa-ti bati joc de mine, client, din banii caruia un procent (oricat de mic) se duc si in salariul tau, pentru ca eu nu sunt eu de vina pentru ce ti se intampla.
Cat despre sefii aia care habar n-au cum sa “conduca” si stiu numai de bici si de bani, o sa le vina si lor vremea sa-si caute de munca sau sa cada pe scari la metrou …
Lume, avem asa:
- pe de o parte cumparatorul: eu, tu, ceilalti. Banul e la noi in buzunar.. Si il dam pe produsul care ne trebuie. Pentru ca avem o nevoie. Mergem la magazin si avem urmatoarele variante: i. gasim un vanzator bun, ne incanta si lasam banii in magazinul lui cu placere (ultima experienta placuta am avut-o chiar intr-un MG desi ii urasc cu spume); ii. gasim un vanzator indiferent, nemultumit, nemotivat – magazinul este de fapt un depozit din care luam produsul care ne trebuie si atat; iii. vanzatorul e nesuferit, drept pentru care trebuie pedepsit mergand la alt magazin – daca nu vrea banii nostri, sa fie sanatos – banii nostri reprezinta garantia salariului si a locului de munca pentru el.
- pe de alta parte vanzatorul: target cat turnul Eiffel cand realizabil e doar etajul 2; dispret din partea sefilor cand ar trebui sa fie lideri si factori motivanti; salariu mic caci reteaua trebuie sa se extinda si are nevoie de cash pentru asta; lipsa de training pentru ca logistic e greu de organizat; produsele bune nu sunt profitabile; produsele care aduc bani companiei sunt ieftine si proaste.
Trebuie deci intelesi si clientii si vanzatorii. Fiecare dintre ei se poate gasi intr-o stare buna sau proasta. Important este sa isi pastreze cumpatul si respectul de sine si fata de munca pe care o practica. Cu asta problemele sunt rezolvate inainte sa degenereze in conflicte in magazin. Si cumparatorul poate intelege regulile magazinului si vanzatorul poate intelege dorinta celuilalt de a avea un produs bun, functional. Restul e proasta crestere.
@Florian – Mda.. asta cam asa e.. Daca stau bine si ma gandesc, cunosc si cazuri..
@ Pintilie Mihai …Nici ca nu se putea posta mai bine . Bravo!
Buna cuviinta, respectul, responsabilitatea sunt date de educatie, nu de bani. Pe un “teren” in care educatia a “sadit” respect, buna cuviinta si responsabilitate, banii pot fi “ingrasamant”, indiferent ca sunt multi sau putini; pe un teren “sterp” datorita lipsei de educatie, banii vor “sadi” doar nesimtire si infatuare (si, si acolo vor fi “ingrasamant”).
Am avut o experienta neplacuta cu cei de la “Media Galaxy” – pe mine m-au pierdut de musteriu. Dar chestia asta ne lasa indiferenti pe amandoi – pentru el (magazin) nu conteaza foarte tare un musteriu, pentru mine nu conteaza foarte tare un nesimtit dintr-un magazin. Pe mine ma ingrijoreaza ca exista din ce in ce mai mult “pamant sterp” si din ce in ce mai putin “pamant roditor” …
Ai dreptate, salarul nu tine de educatie. Indiferent de cat de mic e salarul, trebuie sa ramai demn, sa respecti educatia primita si persoanele ce au incredere in munca ta. Insa multora le lipsesc cei 7 ani de acasa, respectul pentru cei din jur si demnitatea…
← Previous Comments
{ 5 trackbacks }