Mă văd că fotografiez şi se apropie în fugă. Un căţel le deschide drumul – aproape că-şi rupe coada de-atâta entuziasm.
- Ce faci?
- Poze la desenele astea.
- Îţi plac?
- Da, ce sunt?
- Surprize de la gumă.
Sunt încântaţi că s-a oprit cineva lângă expoziţia lor – mici desene lipite pe o bucată de zid alb, sub ferestrele unei case din spatele spitalului Caritas.
- Surprize de la gumă?
- Da, zice liderul grupului, după care-mi arată dovada, un cocoloş alb pe limbă: uăihe!
- Tatuaje.
- Da. 5 mii de lei, le lipim aici.
- E casa ta?
- Nu, e a lu’ ăsta. El le cumpără.
“Ăsta” e de fapt artistul. Îşi ţine mâinile la spate, în gestul clasic de nervozitate al vedetei unei expoziţii în ziua vernisajului. Nu zice nimic, stă un pic deoparte, în timp ce prietenul explică tot, cu gesturi largi.
Ce repede se separă lucrurile… Unul face, altul vorbeşte despre asta. Ca-n viaţa de om mare.
- Cum îl cheamă pe căţelul vostru?
- Are ce nume vrei tu. Răspunde la Potae, dacă vrei.
Îl strig pe Potae, dar nu mă bagă-n seamă. Nu mă cunoaşte.
@...
{ 13 comments… read them below or add one }
Schema clasică, te dai bine pe lângă copilul din stradă ca să o cucereşti pe mămica de la geam.
Poza ei când ne-o arăţi?
De ce sa cumpăr ciungă cu surprize dacă nu pot decât să ascund cât mai bine surprizele cu care mă laud doar în cercul intimilor care nu vor să-mi cumpere surprizele de care oricum nu au bani că nu e colecție ca a mea dar care hai mai treaca meargă ar mai merge la un schimb cu cine ar putea avea altceva decat mine desi e cam rar asta că a mea e cea mai mare caci eu nu fac altceva decat sa aranjez surprizele astea în funcție de cât mai multe criterii cum ar fi culoarea vechimea fetele aripile aripile… și colecția asta cine o vede? Doar câinele Potaie?
Simpatici si de incurajat: e lumea lor pe care o extind si pe care o impart bucurosi cu altii. Frumos.
În loc să mergi la supermarket, să dai alimente la bancă…
Potae nu te-a bagat in seama pentru ca nu ai nici un tatuaj pe mana. Nu ti-a spus nimeni sa cumperi guma cu tatuaje inainte sa pleci in oras
?
cat de draguuuuti! si potae, si copiii, si expo! mersi, vlad!
Imi plac cadrele,cat si povestea
eu nu le-am observat.
ratam cam 90% din ce au copiii de oferit…
mi-a luat luni sa descopar ca fii-miu a inventat un intreg limbaj cu care comunica cu universul lui animist…
haios
M-am induiosat grozav, nici eu nu stiu de ce asa de tare:).
foarte simpatica toata povestea, zici ca e o scena dintr-un film
felicitari pentru blog!