Tranzacţia

- Deci la ce case lipsesc jetoane? Încă o dată.
- La 9 şi la 10.
- Eu am închis până la 7. De la 8 în sus au fost ale matale, n-au fost la mine.
- Nu, băi băiatule, eu am procesele verbale.
- Păi să mi le arăţi şi mie.
- Păi o să ţi le arăt.

Trag cu urechea fără jenă. Aştept să vină pizza la pachet, am cerut ceva de mâncare pe loc, bucătarul pare să fi plecat după un aragaz nou. Mă plictisesc de moarte şi trag cu urechea la cei doi nefericiţi de la stânga, cărora le impută acum patronul jetoane. E greu să lucrezi la “casino”, tentaţii mari, probleme grele de rezolvat în timpul liber, uite, la terasă, mai dăm şi bani din buzunar pe cafea şi alte alea.

Reţin dialoguri. Poate iese un articol, o “scenă de viaţă”, ceva. Nu ştii niciodată. E joi la prânz şi e prima zi, de vreo săptămână, când ies “în oraş” şi am ocazia să culeg o poveste.

Apar trei persoane, un cuplu şi încă un tip, se aşează în dreapta. Iau cafea, un pahar de vin. Femeia şi prietenul ei stau cu spatele la mine, vorbesc în şoaptă. Tipul singur e însă genul acela care, chiar şi când coboară vocea, tot se face auzit. Le spune ceva despre nişte apartamente. Un agent imobiliar… Nasol de el, pe criza asta.

În stânga s-a trecut la dezvinovăţiri amestecate cu ameninţări nu chiar aşa subtile.

- Păi mă băiatule, dacă voiam să dau pe tine, dădeam de mult.
- Nu ştiu, acuma uite că patronul pe mine m-a luat la ochi.
- Eu puteam, da’ n-am făcut, că nu-s eu omul.

Dimpotrivă, pare exact omul, dar interlocutorul e prea tulburat ca să se prindă. Sunt bruiat din dreapta:

- …nu, nu, nu facem aşa, ăia ne iau cu paru’ dacă ne ducem acolo…

Aha, o casă naţionalizată, nu? Cunoaştem. Taci, că încerc să ascult tragedia cealaltă.

- …că patronu’ n-are de un’să ştie…
- …dar de evacuări m-ocup eu. Toţi suntem prieteni, ne ştim, nu-i nici o problemă, m-aţi înţeles?

Hopa. În dreapta nu e un agent imobiliar. E un executor. Nenorociţii din stânga şi-au pierdut şansa. Nu despre ei voi scrie.

- …nu ne grăbim, că greşim, da? Şi nu vrem să greşim. Mergeţi pe mâna mea.

Tipul flutură o hârtie fotocopiată. E prea departe, nu văd, dar e o lungă listă de numere şi precizări.

E o listă de proprietăţi ce urmează a fi executate.

- …deci să-mi spuneţi ce vă interesează; eu îmi notez şi vă aduc tot. Dar vă aduc marţi, ne vedem marţi, că până marţi nu pot.

Vine mâncarea, vine pizza. Trag de timp, privesc plin de interes trecătorii, maşinile. Ascult.

- …ăsta de pe Moşilor e un alcoolist. Are datorii la întreţinere de 60 de milioane… Nu, nu plăteşte, n-are cum, n-are nici un ban. Eu am fost la el şi i-am spus – nene, urmează să-ţi pierzi casa. Dacă lu’ ăsta îi luăm o căsuţă la ţară… 5, 10 mii… şi mai sunt doar restanţele, 2 mii de euro. Deci 12 mii de euro casă pe Moşilor? Cum vi se pare?

Nu văd cum li se pare, dar mi se pare că li se pare foarte bine. Femeia vorbeşte în şoaptă, ştie că are a se feri. El nu prea comentează. Executorul notează solicitări.

Tocmai am dat peste ceea ce pare a fi un episod din mafia executărilor silite. O anchetă Reporter Special, în această primăvară, estima peste 10 mii de locuinţe ce vor fi executate silit anul acesta – locuinţe care vor fi scoase la licitaţie doar pentru insideri. Pentru acei şmecheri care deţin informaţia şi ştiu cum s-o manevreze – şi s-o ascundă de public. Cei executaţi nu pot plăti de obicei creditele; băncile îşi recuperează banii vânzându-le casele, diferenţa rămâne de acoperit tot de datornici. Pentru că licitaţiile sunt măsluite şi preţul coborât artificial, nenorociţii care rămân fără casă rămân şi cu datorii mai mari decât ar fi de fapt normal.

- …asta de la Doamna Ghica… Cum să vă spun… e o zonă… bunicică… dar nu se compară cu… adică e o ţigănie în spate…

Urmează inventarieri şi prezentări de oportunităţi.

- …ar mai fi asta, pe lângă Bucur Obor… asta-i în Alba Iulia, super-zonă… p-asta, dacă vreţi s-o vedeţi, numai pe-afară, că înăuntru nu putem intra, ne omoară ăia… În centru nu e nimic acum. A fost un apartament pe Victoriei, l-a luat cineva cu 60 de mii de euro, vă puteţi imagina? A avut un noroc chior c-a pus mâna pe el… Nu, spaţii comerciale nu, nu eu mă ocup…

E şi un mare premiu la ofertă:

- …deci da, e muzeu, nu se poate schimba destinaţia, dar are curte de 7 mii de metri pătraţi, ce contează clădirea? Faci ce vrei în curte. 500 de mii de euro pentru 7 mii de metri pătraţi lângă Herăstrău? E chilipir!

Ce muzeu ponosit, cu o curte mare şi în pragul executării o fi pe lângă Herăstrău?

- …la licitaţie aduc eu pe cine trebuie, da. Mergem împreună pe chestia asta, cum v-am zis, fără agitaţie că nu vrem agitaţie.

Discuţia a mai continuat vreo jumătate de oră. Am vrut să-i iau la bătaie – sincer vă spun că am avut tentaţia asta. Dar mi-am ţinut firea, am plătit, am ieşit, am traversat şi am găsit un loc bun pentru fotografii. I-am fotografiat când au plecat, când au mers pe jos 50 de metri până la maşină, când s-au urcat şi au demarat.

Nu vă imaginaţi că gemea aurul pe ei; nici nu umblau cu vreun super-maşinoi de lux. Nişte tipi discreţi – mai puţin vocea tipului, care era prea sonoră pentru o discuţie şoptită.

Vreţi fotografiile?

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Modelul Raed
• Poliţia Călare cu persoane fizice autorizate
• E nevoie de pilule de putut pentru Poliţia Locală

Tagged as: corupţie, life, România