Într-un fel, este explicabilă negarea. Nu poţi accepta gestul, în întreaga lui odioşenie, şi să rămâi susţinător al dlui Băsescu. Există, totuşi, unele valori fundamentale care nu pot fi anulate. Prin urmare, trebuie să crezi că filmul nu e adevărat ca să-ţi păstrezi respectul de sine.
Totul e scuzabil prin acest mod de gândire. Nu vrei să accepţi că au ajuns oameni pe Lună? Se poate demonstra pe imagini. Vrei să trăiască Elvis? Sunt fotografii, desigur. Bănuieşti că extratereştrii consiliază Pentagonul? Evident, dar de la distanţă, că le place clima de la Roswell.
Teoria conspiraţiei n-are nevoie de dovezi, are nevoie de minţi care vor să creadă. Expertul preşedintelui numără frame-uri dintr-un film luat de pe internet şi crede că sunt 25 pe secundă, când filmele urcate pe net sunt compresate la un frame din 8. Numără pixeli sub barbă şi nu vede lumina din fundal care arde detaliul pe o imagine mărită, de la rezoluţie oricum proastă. Vede măşti de Photoshop pe hainele preşedintelui şi nu vede umbrele din cadru.
Expertul nu vede ansamblul, nu vede reacţia martorilor la lovitură, nu vede mişcarea. El nici măcar nu are filmarea originală, nici măcar nu are imagini la o rezoluţie normală. E treaba lui şi a celor care aleg să-l creadă. Disputa e inutilă şi pernicioasă.
De cealaltă parte, puştiul admite incidentul şi spune că nu vrea să vorbească despre asta. Toată lumea continuă să dezbată, fără să-l ia în seamă. Mătuşa declară că incidentul e cunoscut în familie. Doi experţi strigă la ea că ei ştiu mai bine. Copilul revine asupra declaraţiilor, spune că a făcut atacuri de panică şi dezminte tot. Roata continuă să se-nvârtă. N-ai ce argumenta în acest sistem de referinţă.
E o ţară liberă, fiecare judecă pentru sine şi-şi trage propriile concluzii. Fiecare alege ce să creadă despre bietul Elvis – pe el oricum nu-l mai interesează.
Spuneam că orice poate fi explicat şi scuzat în acest mod. Spre ciuda sociologilor, mulţimea rămâne un organism imprevizibil. Marile orori din istoria omenirii au avut adesea, din păcate, susţinerea popoarelor. Nu ne place să ne amintim, dar mineriadele din Bucureşti au fost mai puţin ale minerilor şi mai mult ale bucureştenilor. Stalinismul, canalul, procesele măsluite, exterminarea elitelor, Securitatea? Lumea a crezut în fiecare, pe rând, înainte de a se răzgândi. Poate că au picat din cer, dar au încolţit în pământul patriei, nu altundeva.
Eu nu am dubii în privinţa filmării – şi am văzut destule. Se aude inclusiv sunetul palmei peste obraz. Nu am dubii nici măcar în privinţa veridicităţii gestului. Face parte din personaj. Nu e primul său gest violent – cât despre violenţele verbale, le-am pierdut şirul. Nici măcar el însuşi nu-şi consideră gestul neplauzibil. Nici măcar nu se miră. “Poate m-a-njurat”, zice el. Păi slavă Cerului că nu i-a dat copilul un picior, atunci.
Dintre toate căile de respingere a scenei în care Traian Băsescu pocneşte un copil, cea mai sinistră mi se pare cea prin care se spune că puştiul râde – deci, eventual, palma chiar îi face un pic de plăcere.
Cred că aşa spun şi pedofilii: “onorată instanţă, păi întrebaţi-l p-ăla micu’, o să vedeţi că lui i-a plăcut”.
Nu doar frumuseţea este în ochii privitorului.
{ 79 comments… read them below or add one }
← Previous Comments
{ 2 trackbacks }