Statul român îşi urăşte cu patimă cetăţenii. Dacă ar putea să-i vadă pe toţi morţi, ar fi un stat fericit – doar că, odată crăpaţi, cetăţenii şi-ar pierde singura calitate de care e interesat sistemul birocratic naţional: cea de creaturi de care-ţi poţi bate joc la nesfârşit.
F I S C U L
Am primit zilele trecute o “somaţie” de la fisc. Hârtiile astea vin ca scrisori recomandate cu confirmare de primire, aşa că n-ai încotro, trebuie să te duci la poştă ca să le ridici. Ştiţi, la poştă, locul acela încremenit în timp şi nepăsare faţă de client. La ghişeu, trebuie să prezinţi nu doar mandatul, ci şi o “delegaţie” – adică o hârtie ştampilată care atestă absurdul birocraţiei româneşti, atunci când ai o firmă pe care o deţii singur: te delegi tu pe tine însuţi personal, singur, să iei o scrisoare de la oficiu.
Fiscul m-a somat să plătesc nişte contribuţii – cam un milion şi jumătate de contribuţii diferite la un milion şi jumătate de instituţii diferite.
Că plătisem la timp, asta n-are nici o importanţă pentru statul român. Lui i s-a părut că nu primise banii – şi, într-adevăr, nu primiseră cele un milion şi jumătate de instituţii. Banii viraţi de zeci de mii de victime firme din ţara asta se strâng într-un aşa numit “cont colector”, de unde birocraţia de stat îi redistribuie către destinatari.
Serviciul de execuţie al fiscului a observat că banii n-au fost distribuiţi – iar prima reacţie a fost să ameninţe contribuabilii, fără să verifice ce se întâmplase. Statul nu-şi poate imagina că mai şi greşeşte. Dacă banii n-au fost distribuiţi, singura explicaţie din mintea birocraţilor este că nu s-a întâmplat pentru că banii n-au fost viraţi, deci trebuie executat vinovatul care n-a plătit.
Somaţiile au fost trimise de inspectorii de la Executări fără ca aceştia să deschidă măcar uşa de la biroul alăturat (literalmente) şi să întrebe colegele de la distribuţie – dragă, sau doamnelor, sau fă!, cum s-o fi dialogând pe-acolo, aţi primit sau nu banii?
Şi ar fi descoperit că da, îi primiseră, de la o sumedenie de firme, dar nu-i trimiseseră mai departe.
Aşa că o sumedenie de firme au primit somaţii de plată pentru sume deja plătite.
Ştiţi cine trebuie să demonstreze acum că e în regulă, nu? Ştiţi cine trebuie să-şi dovedească nevinovăţia, nu?
Ş T A M P I L A
Fără ştampilă nu exişti pentru statul român – dar asta doar atunci când îţi ceri dreptul, când ai nevoie de vreun act, de vreo dovadă, de orice. Când statul vrea ceva de la tine, n-are nevoie de asemenea trucuri, evident.
Ştampila îţi dă dreptul fragil la o viaţă în sistem, fie ea şi de umilinţe, aşa cum un sclav arăta, odinioară, cicatricea arsurii pe spate ca dovadă de apartenenţă la cel pe pământurile căruia se afla.
Ştampila este dovada primordială a analfabetismului birocratului de stat, în sensul cel mai propriu. Ştampila a fost inventată pentru a-i servi pe cei fără carte, care trebuiau să scrie totuşi ceva – şi a fost introdusă pe scară largă în România de sovietici, făuritorii omului nou, fie el analfabet, prin asasinarea oamenilor vechi, care mai văzuseră o şcoală şi pe dinăuntru. Ştampila imită sigiliul nobiliar, cel cu inelul apăsat aristocratic, cu pumnul strâns, pe ceara fierbinte a hrisoavelor, aşa cum vinilinul imită pielea, aşa cum imprimeul autoadeziv de cireş imită lemnul de cireş şi aşa cum gablonţul imită bjuteriile coroanei: toate tinichelele visează să aibă valoare, orice fals se pretinde original.
Ştampila este ieftină în toate sensurile, ştampila este identitate în serie, uniformizantă. Semnătura, în schimb, e proprie fiecăruia, ea spune ceva despre personalitatea semnatarului. Faptul că statul o preferă pe una, celeilalte, are tâlc.
Ştampila spune totul despre sistem – este acel sistem care pune o bucată de cauciuc mai presus de cetăţean.
P R E Z U M Ţ I AÂ D EÂ V I N O V Ä‚ Ţ I E
La ghişeu, funcţionarul bancar îmi întinde un formular. E un ordin al BNR. Trebuie să declar, în scris, “cine este beneficiarul real al sumelor din firmă”. Adică să declar că nu spăl bani, că nu sunt paravan pentru cine ştie ce politician, că nu mingicăresc banii împotriva legii, etîcî.
Adică mi se cere să declar că nu sunt infractor şi că nu comit infracţiuni.
Dar oare de ce nu sunt chemat la poliţie pentru asemenea declaraţii olografe? Chiar aşa, oare cum ştie poliţia că n-am spart nici o casă luna trecută, sau că n-am dat în cap nimănui, sau că n-am violat nimic, nimic?
Scrieţi, dom’ Petreanu, scrieţi acolo: Subsemnatul, cutare şi cutare, prin prezenta declar că, în perioada cutare şi cutare, aflându-mă în oraşul Bucureşti, nu am comis vreuna din următoarele fapte. Scrieţi ce fapte n-aţi comis, dom’ Petreanu, scrieţi-le pe toate şi să nu uitaţi nimic din ce n-aţi comis.
Acuma scrieţi aşa: înţeleg, recunosc şi regret faptele pe care nu le-am comis, pentru care înţeleg să suport consecinţele legii în cazul în care mi-a scăpat ceva.
Şi acuma, dom’ Petreanu, să vorbim despre complicii pe care i-aţi avut la faptele pe care nu le-aţi comis.
Noi suntem sistemul, dom’ Ptreanu, noi suntem statul. Matale eşti un cetăţean, deci sigur eşti vinovat de ceva faţă de noi. Ştim asta, mai bine recunoşti de bunăvoie.
{ 43 comments… read them below or add one }
← Previous Comments
norocul nostru ca esti jurnalist si nu pilot…cica unu’ in texas, suparat asa ca tine, s-a decis sa rezolve disputa in direct si cum nu suporta cozile a gasit o alta cale de acces
Dane, aici nu contează brevetul, ci să faci rost de avion, că se găsesc furioşi
@Mihai
“Se pare ca acest cont colector idiot a fost una dintre ultimele inventii ale lui Pogea.”
Nu va faceti iluzii! Contu’ colector a fost infiintat cu dedicatie: niste bani care trebuiau sa se piarda s-au pierdut. D’aici si harababura….
← Previous Comments
{ 4 trackbacks }