Aşadar, David i-a mai spart o dată dinţii lui Goliat.
The Hurt Locker a luat premiul pentru cel mai bun film, iar Katherine Bigelow a devenit prima femeie care pleacă acasă cu un Oscar pentru regie. Acest film cu un buget ridicol, după standardele americane (“numai” 11 milioane de dolari), a mai fost premiat pentru scenariu original, pentru montaj de imagine, pentru sunet (montaj şi mixaj).
Avatar ia regia artistică, efecte vizuale şi scenografie. Ghinionul lui Cameron – încă nu există Oscarul pentru cei mai mulţi terra de RAM şi nici pentru cea mai rapidă placă video.
Am citit azi câteva cronichete dezamăgite. Dragoş Stanca şi Costi Rogozanu, de exemplu, se plâng că au câştigat “snobii” (iar Dragoş îngroaşă: “snobismul şi propaganda contra fanteziei şi eficienţei”).
Adicătelea, de fapt Avatar merita premiul, pen’c-a avut ROI-ul cel mai bun, mă-nţelegi, coane? Au băgat 300 de milioane de para şi au scos un miliard, profit de 330 la sută. Genii. Să facem şi noi la fel.
Cam aceeaşi eficienţă au şi vânzătorii de vată pe băţ. Şi cam tot cu atât rămâi după ce consumi produsul.
Trama din Avatar are profunzimea iaurtului scăpat pe asfalt. Deci, cum se chema mineralul ăla? “Denegăsiţiu”, cumva?
Academia nu premiază doar succesul de public, slavă Cerului.
Râd când aud protestele: “Hurt Locker nu e adevărat – nici o echipă de genişti nu lucrează aşa” sau “ce să spun, eroism americănesc pe peliculă, să ne spele creierele”.
Păi normal că nu-i o poveste adevărată. Dacă era, aveam un documentar. Mai mult, chiar începutul filmului decretează că a respecta regulile te ucide – de aceea, povestea vine din anormal, nu din formalism (ca orice poveste bună, de altfel).
Şi, nu vă supăraţi, care “eroism”? Ţăcănitul de James, care călăreşte obuze de 155 şi nu e-n stare să cumpere o cutie de cereale din supermarket, pare cuiva “erou”?
Cu Hurt Locker, avem o nouă intrare în clubul detracaţilor de război, marii mutilaţi psihic ai conflictelor armate duse de ţara celor bravi pe toate meridianele, doar acasă nu: James, cel care-şi joacă zi de zi varianta cu dinamită a ruletei ruseşti din The Deer Hunter, James, căruia îi este scris să nu se întoarcă vreodată la pace, precum îi era imposibil şi profesorului de matematică engleză din Saving Private Ryan, James, care-şi creează propriul regat imaginar şi ilogic, aşa cum făcuse înaintaşul lui, chiar mai nebun, în Apocalypse Now.
Să vorbim despre tensiunea filmului prin imagine, sunet şi montaj, vreţi? De mult n-am mai simţit aşa meserie în crearea suspansului prin mijloacele clasice şi simple ale cinematografiei: filmat “din mână”, sunet natural, planuri-detaliu, slow-motion, gros-planuri lungi, iscoditoare până la impertinenţă. Scena curăţării clădirii, în tăcere perfectă, e precum o coardă de pian întinsă la rupere. Duelul de lunetişti, deschis abrupt de două morţi trăsnite de nicăieri, o injecţie lentă cu adrenalină. Moartea liderului de echipă, încetinită prin filmarea slo-mo a detaliilor străzii cutremurate de explozie, o secvenţă de manual.
Cred că premiile sunt justificate.
Cât despre celelalte… Avatar e o povestioară simpluţă în care s-au pompat efecte speciale de 300 de milioane de dolari. A câştigat la Bursă, cred că-i suficient. Cât despre Tarantino, preferatul meu… a fost victima propriului său succes de casting – Inglorious Basterds a fost confiscat de Christoph Waltz, încă din prima clipă.
Aş vrea să văd acum El Secreto de Sus Ojos, care, se spune, a fost un uriaş succces în ţara de origine, Argentina.
{ 39 comments… read them below or add one }
{ 2 trackbacks }