- Ia, vorbeşte.
Redactorul şef îmi întindea receptorul, privindu-mă bănuitor. Îngheţasem. În birou se auzea, vătuit, traficul de pe Calea Victoriei. Storurile erau trase pe jumătate. Felii de lumină cădeau pe maldăre de dosare şi colecţii de ziare, peste maşina de scris, peste o cană cu pixuri – pixurile roşii ale şefului. În aer, imponderabile, fire de praf. Mirosea a covor vechi şi a hârtie îngălbenită, a tutun rece, impregnat în pereţi. Legat de receptor, firul spiralat oscila uşor, trăgând de aparatul cu disc şi butoane de teleconferinţă. Pe fir mă aştepta şeful Poliţiei Capitalei, să discutăm “un pic” despre articolul meu, apărut în dimineaţa aceea.
Cu două zile înainte mă angajasem reporter. Era în vara lui ’90 şi plecasem din fabrică pentru a deveni ziarist. Noua mea şefă mă măsurase, sceptică, şi mă trimisese unde trimiţi toţi debutanţii:
- Du-te la Gara de Nord. Ştii unde e, da? Adu-mi mâine un reportaj, să vedem ce poţi.
Am sunat-o pe maică-mea, s-o-ntreb ce-i aia “reportaj”. Am stat cam 12 ore prin gară, până în zori, învârtindu-mă peste tot, ascultând, vorbind, încercând să înţeleg. Pe seară, văzusem deja de trei ori poliţiştii la băut cu şmenarii. Văzusem cum vin, unde intră, ce fac înăuntru, ce beau, auzisem ce discută, cum râd. Aş fi vrut să-i văd şi luând banii, dar nu era ziua. Văzusem şmenarii cum păcălesc provincialii cu schimbul de dolari, îi văzusem dispărând şi reapărând din cotloanele gării. M-am dus să cer explicaţii la postul de poliţie din gară, plesnind de mândrie când mi-am scos legitimaţia de ziarist – prima dată în viaţa mea. Stupefacţie în secţie – ce vrea ăsta?
Am scris dimineaţa următoare, cârpit de somn, presat de primul termen de predare din viaţa mea – o notiţă despre frăţia poliţiei cu interlopii, în Gara de Nord. Articolul apăruse la pagina “social”. Colegii m-au bătut pe umeri, bravo, mă, ai debutat.
După care se deschisese uşa şi secretara şefului strigase:
- Care eşti Petreanu? La redactorul şef în birou.
- Tu ai scris ăsta? Redactorul şef flutura ziarul împăturit cu articolul meu în faţă.
- Da, am îngăimat.
- Eşti sigur că asta ai văzut?
- Da, am făcut din nou, începând să cred că, de fapt, dormisem şi visasem tot reportajul.
- Te caută Diamandescu. Ştii cine e, da? Ia, vorbeşte.
Atunci m-am gândit că o să fiu aruncat pe fereastră. Ce greşisem? Nu asta mi se ceruse, să scriu ce văd? Dacă mă dădeau afară, oare puteam să mă mai angajez vreodată la vreun ziar? Oare făcuseră ăia la fabrică toate hârtiile sau mai aveam timp să mă-ntorc?
Colonelul Diamandescu mi-a spus “bună ziua, domnu’ Petreanu”, şi am replicat un “să trăiţi” automat, ca-n armată, uluit de adresare. Colonelul voia să mă felicite şi să ceară date în plus. Exact, unde se întâmplase? Exact, între ce ore? Exact, ce văzusem şi nu scrisesem?
A fost cea mai lungă conversaţie telefonică din viaţa mea. N-a durat mai mult de două minute, dar se dilatase timpul. Şeful poliţiei din Bucureşti era amabil cu mine, se purta cu respect, voia amănunte. La sfârşit, mi-a mulţumit.
Scăpasem. De fapt, nu, marcasem, marcasem zdravăn.
Când am ieşit, redactorul şef mi-a zis, tot încruntat:
- Petreanu, da? Foarte bine.
Pe vremea aia, redactorii şefi erau nişte tipi înfricoşători.
{ 41 comments… read them below or add one }
← Previous Comments
Citind relatarea lui Vlad Petreanu, mi-am amintit primele mele zile de munca, nu la ziar, ci la televiziune. Cu alte cuvine.. m-am regasit.
Am plecat asa de increzatoare ca voi lucra la stiri incat am stat ore bune in spital, stiind ca ma voi intalni cu o poveste demna de pus pe hartie. Si asa a fost. A doua zi am venit cu istorisirea, o incercare stangace de scriere jurnalistica de tip reportaj. Mult spus, evident.. Petreanu a luat foaia, a intrat in birou, a citit, apoi m-a chemat inauntru. A zis: “binisor, chiar bine”. A urmat un adevarat maraton de intrebari. De la – cand e ziua nationala a tarii si ce s-a intamplat pe 1 decembrie si 24 ianuarie, la cate mineriade au fost, prim-ministrii de dupa 1990 (nu i-am stiut pe toti si nu in oridinea cronologica. Dar cu putin ajutor am iesit la liman) ce face guvernl, ce face parlamentul si multe, multe altele. Nu apucam sa termin raspunsul la o intrebare ca urma alta. Si, la final, inainte sa apuc sa trag aer in piept, imi zice: “hai sa te prezint sefului de la economic”. imi ziceam in sinea mea..wow, wow, wow, nu pot sa cred, nu pot sa cred!!!!!!
Sa va povetesc… Pe 12 septembrie 2007 am intrat in biroul lui Vlad Petreanu, sef la stiri la Antena 1 si Antena 3, cu un cv intr-o folie. Aveam niste emotii ciudate si un gol in stomac de-mi tremurau picioarele. Dar voiam sa fac stiri la Antena 3. Si am facut.
Vlad era ocupat, dar m-a primit in birou. Ma privit ca si cum as fi fost deja reporter si m-a trimis la spitalul cel mai apropiat de casa mea. Sa vin cu un reportaj despre orice vreau eu. Stia el ca, fata de 1990, in ‘97, spaga goasa si deasa s-a mutat la spital
Jumatate din septembrie si luna octombrie am invatat meserie gratis, ca eram “in probe”. De la 1 noiembrie am continuat s-o invat pe bani. M-a angajat la recomandarea sefului de sectie, iar primul salariu a fost “bunicel. chiar bun!”. Mi-am luat din leafa un bilet de avion sa ma duc de Craciun la ai mei, la Madrid, le-am luat lor cate un cadou, iar banii care mi-au ramas i-am cheltuit chibzuit.
Multa bafta, Vlad, in urmatorul proiect!
← Previous Comments
{ 6 trackbacks }