BREXIT: noul viitor al Uniunii Europene a început, nu știm cât va dura

În anul 53 î.Hr., Marcus Licinius Crassus, guvernator al Siriei Romane, a fost ucis de parți în urma bătăliei de la Carrhae. Această bătălie a fost nu doar un dezastru militar umilitor pentru Republica Romană (care a pierdut vreo 30.000 de oameni, jumătate din trupele intrate în luptă), dar mai ales o catastrofă politică, brânciul care a dărâmat, în cele din urmă, Republica.

Alături de Cezar și Pompei, Crassus făcea parte din Primul Triumvirat, alianța care, prin putere, influență și avuție, conducea Republica Romană. Triumviratul fusese o idee a lui Iulius Cezar, mereu dispus să-și ierte dușmanii și mereu gata să organizeze intrigi politice.

Cezar a fost genial cu Triumviratul: cei trei membri se echilibrau permanent și erau obligați să negocieze, să se pună de acord în luarea deciziilor. Fiecare dintre ei putea deveni, în funcție de context, cel care înclina balanța într-o parte sau alta, iar această particularitate îi făcea pe toți mai prevăzători și mai responsabili. Moartea neașteptată a lui Crassus a dezechilibrat mecanismul Triumviratului. Pompei și Cezar au intrat în conflict. 4 ani mai târziu, Cezar trecea Rubiconul cu legiunile sale galice, declanșând războiul civil și punând capăt, astfel, Republicii Romane.

****

La începutul secolului XV, împăratul chinez Yong-lo a inițiat explorarea mărilor ce mărgineau imperiul. China avea capacitatea de a finanța și organiza expediții vaste – prima flotă condusă de Zheng He cuprindea mai mult de 300 de corăbii, unele dintre ele de 120 de metri lungime și cu câte 4 punți, și un total de 28.000 de oameni. Comparați asta cu liliputana călătorie a lui Cristofor Columb, aproape 100 de ani mai târziu – 3 caravele cu lungimi cuprinse între 15 și 20 de metri.

Expedițiile lui Zheng He au proiectat puterea economică și culturală a Chinei până pe coastele estice ale Africii, în Peninsula Arabică, iar unii cred că amiralul chinez ar fi descoperit, de fapt, chiar și continentele americane.

Faimoasele expediții ale amiralului Zheng He, din anii 1405-1433, nu doar că au deschis Imperiul spre lumea înconjurătoare, dar au plasat China într-o poziție ideală chiar înainte de Epoca Marilor Explorări. În comparație cu Europa, China era un gigant economic și politic. China putea cuceri lumea, așa cum a făcut-o Europa, câteva secole mai târziu, dar după ce împăratul Yong-lo a murit, succesorul său a oprit orice explorare, deoarece acestea „contraziceau principiile confucianiste”. China s-a închis în sine și a rămas în urmă, deceniu după deceniu și secol după secol, până a ajuns, practic, o colonie a unei monarhii insulare din Europa, care luase decizia corectă în privința explorării globului pământesc.

****

Problema cu interpretarea istoriei este că, privind din viitor, noi știm unde au greșit înaintașii. Erorile lor ni se par acum evidente. Știm consecințele deciziilor lor. Înțelegem efectele câte unei întâmplări și ce trebuia făcut pentru evitarea vreunei catastrofe. Cu alte cuvinte, știm care fluture din Mexic a provocat un uragan în China și mai știm și cine putea să-l prindă de aripi înainte să schimbe ceva.

Dar cei care trăiesc istoria chiar în timp ce se desfășoară n-au acest lux.

Probabil că Pompei s-a bucurat când a aflat de moartea lui Crassus. Oricum nu-l suporta. S-o fi gândit că rămâne mai mult de înfulecat pentru el și pentru Cezar, măcar un timp, până scăpa și de acesta. Pompei n-a înțeles că Triumviratul îi asigura nu puterea, ci însăși supraviețuirea. A subestimat geniul militar și politic al lui Cezar, când a venit vremea conflictului, și s-a supraestimat grosolan pe sine însuși, sfârșind căsăpit de servitorii unui faraon imbecil (la propriu) pe malul egiptean al Mediteranei, după o fugă penibilă prin Italia și Grecia.

Azi știm că Republica Romană, o construcție politică fascinantă, cu mult înaintea vremii, era condamnată de însăși creșterea ei, și mai știm că Triumviratul a fost structura care i-a mai prelungit, cât de cât, funcționarea. Dispariția unuia dintre membrii structurii a declanșat secvența finală a republicii.

Probabil că împăratul Hongxi, care a oprit expedițiile lui Zheng He, a fost convins că ia decizia bună, inspirat de înseși învățăturile lui Confucius. Poate că și el, și tot establishmentul Orașului Interzis, erau scârbiți și îngrijorați de ideile noi și de negustorii veniți în Imperiu o dată cu revenirea flotelor din călătoriile lor. Le-a fost teamă de schimbare și s-au simțit prea mari ca să se schimbe și ei în timp ce schimbau lumea pe care o descopereau. Revenirea în izolare trebuie să fi arătat atunci foarte atrăgător. Azi știm că a fost una dintre cele mai mari erori de guvernare din istorie.

****

Așadar, Marea Britanie a decis să iasă din Uniunea Europeană.

În Uniunea de până ieri, Marea Britanie, Franța și Germanie alcătuiau un triumvirat care se auto-balansa permanent, echilibrând orgoliile franțuzești, eficiența glacială a nemților și excepționalismul englezesc. Acești 3 mari piloni ai construcției europene i-au asigurat stabilitatea și supraviețuirea. Unul dintre piloni s-a prăbușit în urma referendumului. Peste un secol, istoricii vor ști dacă acesta a fost brânciul care a dărâmat Uniunea, în cele din urmă, o construcție politică și economică fascinantă, cu mult înaintea vremurilor. Vor ști, de asemenea, dacă retragerea Marii Britanii în izolare va fi fost o eroare istorică sau nu.

Noi, aflați acum chiar în ochiul uraganului, putem doar să presupunem – și să sperăm într-un deznodământ pozitiv.

Eu nu sunt optimist cu privire la viitorul Uniunii. În Franța, Marine Le Pen cere și ea un referendum, un „FREXIT”. În Olanda, Gert Wilders exultă și vrea, de asemenea, un vot. Tendințele centrifuge vor crește dramatic în intensitate, poate până la fărâmarea acestei construcții politice al cărei singur viitor realist este, de fapt, federalizarea.

Nu sunt optimist cu privire la viitorul Uniunii și, pe cale de consecință, nici cu privire la viitorul nostru, al românilor. Suntem atât de mici, de înapoiați și de provinciali încât apartenența la o structură politico-economică precum Uniunea este (era?) singura noastră șansă să progresăm în ritm susținut – așa cum pentru daci, cucerirea romană a fost șansa să descopere binefacerile băilor periodice, ale drumurilor și alfabetului.

Tragedia dacilor nu a fost că romanii i-au cucerit, ci că s-au retras înainte să-i civilizeze cu totul. Să ne civilizeze cu totul.

Istoria se repetă, nu?