Călătorie în timp până-ntr-o zi de sărbătoare

În fața oglinzii din baie, tatăl meu se bărbierește cu o concentrare de pilot la decolare. Și-a scos cămașa, să nu se stropească, și a rămas doar în maiou. Dintr-o țeavă groasă, de alamă, apa curge încetișor în chiuveta veche de jumătate de secol, străbătută de un păienjeniș de crăpături fine. Tata clătește din când în când lama în șiragul de picături, apoi revine la propria-i transformare. Fața lui reapare încetul cu încetul de sub stratul gros de săpun alb ca spuma laptelui. Ritualul e același, întotdeauna. Gesturile, precise și egale, zi după zi. Ordinea lor, neschimbată. Mai întâi trage de aparat peste obrazul drept, apoi peste cel stâng, începând de la limita perciunilor și până la marginea mandibulei, întorcându-se către reflecția din față. Lasă apoi fruntea în jos și împinge buza superioară spre bărbie, ca să facă mai mult loc lamei în spațiul de sub nas. Reflex, i se ridică sprâncenele și are un aer mirat, neîncrezător, când face așa, de parcă ar fi gata să îngaime un “zăăăuu?” sceptic și încă politicos în fața cine știe cărui interlocutor lăudăros. Ultimul gest îl transformă, pentru câteva secunde, într-un aristocrat arogant, care ridică bărbia și strânge gura, ca și cum s-ar pregăti să intre în castel trecând, fără să-i vadă, printre șiruri de valeți. Își rade și gâtul iar la această etapă e cel mai atent, ca pentru gran finale: dacă e să se taie, aici o pățește, pentru că aici are pielea cea mai sensibilă. Mi se pare că întreg ritualul nu este decât pregătirea pentru acest moment de final (un antrenament cu public, uneori, dacă sprijin ușa de la baie și-l pândesc) pentru meciul pe care-l poartă zilnic cu propriul lui păr facial încăpățânat, care nu se-nvață minte și revine mereu, masochist, la locul tăierii.

Mor de invidie că nu pot face și eu ce face el. Am 6 ani, 10 ani, 14 ani și îl tot urmăresc pe tatăl meu bărbierindu-se în timp ce aștept degeaba să-mi crească și mie barba. Sper la o mustață, măcar, dacă barba nu mai vine, dar și mustața se lasă așteptată – sunt încă blond și, dacă e ceva acolo, nu-i mai mult de-un puf. La școală e aproape o competiție: câțiva poartă cu mândrie, pe lângă coșurile vârstei, și câte o tăietură proaspătă, de care e lipită câte o bucățică de hârtie igienică, să oprească această hemoragie minusculă, dar atât de bărbătească.

Am 16 ani. Mă bărbieresc într-o zi, pe ascuns. Nu observă nimeni.

Un an mai târziu, îi cer tatei să mă cadorisească cu un aparat de ras. Am hotărât că e momentul, o să mă bărbieresc chiar și fără motiv până când motivul se va materializa, totuși, pe fața mea, pentru că așa am înțeles că se-ntâmplă, cu cât te bărbierești mai mult, cu atât crește mai des. Tata încearcă să mă descurajeze, dar sunt neclintit.

În anul următor, mă săpunesc și mă rad cu sârg, mai întâi zilnic, căutând din ce în ce mai descurajat transformarea, apoi săptămânal, cu resemnare. Parcă-parcă a-nceput să se vadă ceva, dar când lama trece peste piele nu face nici un zgomot, spre deosebire de bărbieritul tatăui meu, la care poți auzi cum sunt retezate firele de păr.

Termin liceul, mă părăsește iubita, vine examenul de admitere, uit de bărbierit, am alte probleme pe cap. Începe armata: 9 luni, 100 de oameni, 6 chiuvete, doar apă rece vara și rece ca gheața iarna, deșteptarea la 5.30, apelul și inspecția la 7.00. Camarazii cu bărbi dese suferă ca niște câini, vânați cu multă cruzime de ofițeri (“Dar ce avem noi aicea, un terist nebărbierit? Soldat, știi să te razi cu unghiera? Nu? Ei, las-că-nveți acum”). Eu mă bărbieresc o dată pe săptămână, sunt boier, invidiat cu oftaturi, “dacă aș avea și eu norocul tău…”

În permisii, îmi iau aparatul de ras cu mine, înapoi acasă, și-l pun în același pahar cu al tatălui meu. Nu c-aș intenționa să-l folosesc, dar îmi place alăturarea.

Astăzi, 14 mai, este Ziua Tatălui în România (a doua duminică a lunii mai, începând din 2010, de când a fost declarată ca sărbătoare legală).

Ca atare, aș vrea să te rog să vorbești azi, câteva minute, cu tatăl tău, despre orice și despre nimic, așa, fără vreun motiv anume. Iar dacă nu-ți mai poate răspunde, oprește-te un pic din ce faci, peste zi, și amintește-ți o întâmplare petrecută alături de el. Așa se fac călătoriile în timp, dacă nu știai.


Încă ceva.

Te invit să descrii, în comentarii, o amintire legată de tatăl tău: poate că ți-a dat un sfat bun, cândva, și ai descoperit că avea dreptate chiar atunci sau peste ani și ani; poate că te-a învățat ceva ce nu mai știa nici unul dintre prietenii tăi; poate că avea un talent aparte, poate că repara biciclete, spunea povești, gătea sau făcea avioane de hârtie ca nimeni altcineva.

Un moment despre care îți face plăcere să-ți amintești.

Am și premii de împărțit pentru cele mai frumoase povești.

Premiile sunt oferite de Gilette, care, firește, promovează și susține sărbătorirea taților, și nu doar în această zi anume.

Premiile sunt pentru 5 comentatori, în felul următor:

Cea mai frumoasă, interesantă, emoționantă poveste primește 2 pachete promoționale Gillette (care includ câte un aparat de ras și accesorii pentru bărbierit, adică geluri de ras, produse after shave sau rezerve).

În plus, povestea câștigătoare va fi publicată aparte, pe blog, ca guest post, ca să se laude autorul mai departe cu ea 🙂

Alți 4 câștigători vor primi, fiecare, câte două pachete promoționale Gilette (unul pentru fiu, poate unul pentru tată).

Mulțumesc pentru contribuții; concursul acesta ține o săptămână.

18 comentarii Adaugă comentariu

  1. Nu particip la concurs, tatăl meu nu mai este printre noi, sper ca este într-un loc mai bun doar ca citind toată descrierea ritualului mi-am adus aminte cum își radea tata barba (săptămânal, nu avea un serviciu la care trebuia sa fie “prezentabil” și fiind blond firele erau mai deschise). În ultimii 7-8 ani din viata lui “prefera” sa fie bărbierit și de fiecare data când ajungeam acasă (locuiam la 400 km) îmi plăcea sa “il fac frumos” cum ne plăcea sa râdem, chiar povestindu-le unor prieteni despre acest “ritual” (tata abia mă aștepta să îl rad barba – a purtat toată viața lui mustață, ca deh… era om serios :)) ) erau foarte uimiți ca eu fac asta (unul cel puțin mi-a zis ca nici să știe că este ultima lui zi pe lumea asta nu m-ar lasă să îi rad barba ori mustața – în apărarea mea chiar mă văzuse în “acțiune”, ce mai… Un las:)) ). În plus tata prefera ca eu sa îi rad barba (sora mea care locuia lângă el îl ajuta când eu nu eram prin preajma dar tot timpul tata comenta :Alice e mai “ușoară” la mână, Alice….) de se ruga sor’mea sa ajung mai des numai sa nu îl mai audă cum comentează (deh avea o vârstă înaintată și de obicei oamenii sunt mai ursuzi).

  2. Nu particip la concurs, dar nu mă pot abține să nu povestesc despre tata. Mai ales că ieri a fost ziua dorului, iar azi e ziua tatălui… Un articol mai vechi, dar la fel de actual: http://irina.bartolomeu.ro/draga-tata/

  3. Nu am o relatie foarte apropiata cu tatal meu desi suntem doua firi asemanatoare.
    Inca folosesc pamatuful tatalui meu ce-l are din armata.
    E vechi si rablagit, dar cumva acum fiind “la casa mea” simt ca un fel de a-l avea aproape.

    • #5

      La fel ca şi tine nici eu nu am avut o mare relație cu tata…spun “am avut” pentru cã de 9 luni relația e o stradã cu sens unic; deşi am fost mult mai apropiat de mama, care s-a dus mult înaintea lui, paradoxal, el îmi lipseşte mai tare; am citit, nu mai țin minte unde, cã pãrintele cu care ai fost “în conflict” va fi mai regretat pentru cã jocul de a demonstra cã eşti “mai bun” rãmîne fãrã mizã…
      Oricum sunt (vor fi fost) pãrinții noştri, ar trebui sã ne amintim cã au trãit vremuri complicate, schimbãri de regimuri etc, însã oamenii care suntem astãzi li se datoreazã în mare mãsurã…nu ştiu dacã în pofida sau tocmai datoritã divergențelor pe care le-am avut cu ei…

      Nu-mi plãcea cum se bãrbierea tata, repede, precis, nemțeşte însã bunicul meu, tatãl mamei, era un spectacol; a fost un autodidact, un sfãtos şi un mare povestitor; nu era niciodatã agasat de noi, nepoții, şi ar fi povestit zi-luminã; ne distra la culme cã inventa ad-hoc poveşti cu tîlc, bazate pe întîmplãri mai noi sau mai vechi din satul lor, pe care le înflorea pînã cînd mamaia, o iubitoare de adevãr absolut, începea sã-l certe cã învațã copiii prostii…
      Dar sã revin la bãrbierit…avea o barbã asprã şi pregåtirile durau destul de mult; în timpul ãsta vorbea cu mine, povestea, rãspundea la întrebãri, mai trãgea cu lama peste obraz…iar eu mã pregãteam pentru “moment”; îl lãsam pînã cînd îşi împingea limba sub buza superioarã şi în momentul cînd apropia lama, îl întrebam ceva, ştiind cã nu poate vorbi…şi mã uitam la el cum se “luptã” cu dorința de a rãspunde conştient fiind cã dacã pierde vremea i se va usca sãpunul pe fațã…de cele mai multe ori se sãpunea din nou dupã ce mã certa blînd…ehe, ce vremuri…

  4. #6

    Pe tatal meu nu l-am vazut barbierindu-se niciodata. Parintii au divortat cand aveam 9 ani. In schimb, l-am vazut be bunicul meu in actiune. In fiecare duminica, inainte de a se duce la biserica, incepea ritualul. Un scaunel mic, din cel pe care se mulge vaca, pe care statea. In fata lui pe taburet, o oglinda mica, un castronel din plastic verde, pamatuful si sapunul de ras. Avea acelasi ritual al miscarilrt ca tatal dv. O data pe luna, cand se tundea, aplica principiul ” ras, tuns si frezat”. Se ducea la un camarad de arme, veterani din al doilea razboi,. Aici era un spectacol in sine ritualul. Briceagul ascutit pe cureaua din piele pe care au avut-o la uniforma. Scaunul dat pe spate ca bunicul sa stea aproape orizontal. Toti veteranii care povesteau cum au scapat din Cotul Donului si alte istorii uitate. Este un proverb, evreiesc cred, care spune ca un om moare cu adevarat atunci cand moare si ultimul om care poate povesti ceva despre el. Datorita concursului tau, azi, bunicul meu inca traieste.
    Eu aveam puf pe fata la 15 ani, cei drept c-am des, dar mama imi interzicea sa ma rad ca sa nu se indeseasca. In tabara de la Navodari colegii de camera au imprumutat un forfecel de unghii de la fete si mi-au tuns puful. Primul barbierit, ilegal, a fost in toamna cand mi-am cumparat singur ustensilele necesare. Tija primului aparat se demonta in doua piese si il pastram in cutiuta ascuns intre cartile de scoala. In armata ma barbieream saptamanal, tarziu spre 25 ani a trebuit sa maresc frecventa ritualului.

  5. #7

    Las asta aici.
    https://youtu.be/uGDA0Hecw1k

    Aș spune multe, dar sunt lucruri care dor.

    p.s. am împlint 18 ani în armată fiind. Și aveam cu mine un Gillette vechi a lu’ tata. Când spun vechi înseamnă chiar vechi. Era aparatul lui de ras de când avea el 18 ani și a prins finalul WWII.
    În 1944. (născut fiind în 1926)
    Artăta cam așa: http://www.razoremporium.com/1940s-gillette-super-speed-safety-razor-original-nickel-good/
    Nu știu pe unde mai e, sper să am timp să scormonesc prin lucruri.
    Mulțumesc Vlad pentru aducerile aminte.

  6. Imi aduc aminte cu drag ca, atunci cand eram mic, il asteptam pe tatal meu in strada sa vina de la serviciu si sa ma plimbe pe portbagajul din fata al biciletei.
    Imi aduc aminte cum, desi trebuia sa mearga cu bicicleta 10 km pana la gara, apoi sa mearga cu trenul si metroul la Bucuresti, desi lucra in constructii ca simplu lucrator, el intotdeauna era curat si purta camasa si pantaloni; sa nu mai spun ca intotdeauna avea la el un pieptane (asta a disparut cu desavarsire, nu mai stiu pe nimeni sa poarte asa ceva la el)

  7. Si eu eram fascinat de procesul de radere a fetei pe care il desfasura tatal meu uitandu-se concentrat in oglinda.Folosea un aparat clasic cu lama pe care il priveam cu respect si teama mai ales cand lasa urme sangerande acoperite in mod practic cu bucatele de hartie igienica.Era un adevarat ritual ce implica folosirea unui pamatuf, a sapunului de ras sau a unui amarat de gel-crema din epoca de aur.Mie imi placea rezultatul final cand obrazul era neted si placut la atingere.

  8. #10

    Nu particip la concurs
    Tatăl meu se bărbierea de doua ori pe săptămână. Din când în când se “radea” la frizer, să mănânce și el o pâine. ..
    Cu tatăl tău stăteam la cozi pe vremuri Mantuleasa, Rosetti

  9. Te salut Vlad, felicitări pentru idee !
    Mi-am amintit cu nostalgie, (uitând preţ de câteva momente de stresul sarcinilor de servici) de ciuda imensă că în liceu n-aveam şi eu păr pe faţă (semănam la ten cu mama) dar şi că în armată am fost privilegiat din acest punct de vedere, mai ales când aveau loc inspecţiile de duminica dimineaţa, inspecţii ce decimau numărul soldaţilor care erau trecuţi pe lista celor fericiţi (cei care puteau ieşi în oraş). Eu am făcut armata la Lipova, unde eram trei batalioane de T.R. -işti şi un pluton de “armată lungă”. Era un tip cred că la 1,95 – 2 metri solid, înfiorător prin atitudine dar altfel ok cu cei care nu făceau boacăne, cu un nume pe măsură : Bouaşu, care în fiecare duminică dimineaţa îi controla pe cei propuşi la ieşit în oraş cu vata în răspăr, adică de la bărbie spre perciuni. Dacă rămânea vată pe faţă, ghinionistul nu numai că nu mai ieşea dar mai primea şi o “lopată” peste faţă, căci avea palma cât “inima lui Stalin”.
    O amintire plăcută legată de tatăl meu este aceea că dacă se întâmpla ca o situaţie, un lucru să nu iasă sau să nu-i iasă bine, tata spunea mereu, (chiar enervant pentru mine atunci) că “n-are voie să fie aşa” ! Şi se apuca din nou, de acel lucru, chiar şi în altă zi până îi reuşea. Acum, la ani buni distanţă şi un an şi jumătate de când a … plecat, văd cu alţi ochi tot ce vroia să-mi transmită. Îmi aduc aminte că de multe ori încercam să-l iau la mişto şi acum îmi pare rău.

  10. Sunt atât de multe amintirile că nici nu ştiu de unde să încep. Că tot ai adus vorba de bărbierit, noi (eu şi sora mea) fiind fete nu eram fascinate de asta, dar când se nimerea să intrăm în baie să ne spălăm pe mâini şi îl prindeam bărbierindu-se ne dădea un pămătuf cu spumă de ras peste obraz ca să ne facă să râdem. Încă de când eram bebeluşi ne citea poveşti chiar dacă nu înţelegeam mai nimic. Tot el ne-a învăţat capitalele statelor lumii, reşedinţele de judeţ, cum să mergem pe bicicletă…am avut şi avem o relaţie apropiată şi acum. Aproape în fiecare seară ne spunea câte o amintire din viaţa lui de şcolar sau de student, cea mai memorabilă fiind cea din tabăra de la Calafat, şi cea mai des povestită, şi cu toate astea nu ştiu deznodământul, pentru că am adormit mereu înainte de final:))).Ne-a spus că frumuseţea constă în naturaleţe, şi asta m-a ajutat foarte mult în a-mi accepta corpul şi chipul aşa cum sunt, fără să fac eforturi supraomeneşti să arăt tot timpul ca scoasă din cutie. Şi el şi mama au făcut o echipă bună care m-a adus unde sunt azi. Îi sunt recunoscătoare pt tot, este un tată de fată extraordinar. 🙂

  11. Sunt atât de multe amintirile că nici nu ştiu de unde să încep. Că tot ai adus vorba de bărbierit, noi (eu şi sora mea) fiind fete nu eram fascinate de asta, dar când se nimerea să intrăm în baie să ne spălăm pe mâini şi îl prindeam bărbierindu-se ne dădea un pămătuf cu spumă de ras peste obraz ca să ne facă să râdem. Încă de când eram bebeluşi ne citea poveşti chiar dacă nu înţelegeam mai nimic. Tot el ne-a învăţat capitalele statelor lumii, reşedinţele de judeţ, cum să mergem pe bicicletă…am avut şi avem o relaţie apropiată şi acum. Aproape în fiecare seară ne spunea câte o amintire din viaţa lui de şcolar sau de student, cea mai memorabilă fiind cea din tabăra de la Calafat, şi cea mai des povestită, şi cu toate astea nu ştiu deznodământul, pentru că am adormit mereu înainte de final:))).Ne-a spus că frumuseţea constă în naturaleţe, şi asta m-a ajutat foarte mult în a-mi accepta corpul şi chipul aşa cum sunt, fără să fac eforturi supraomeneşti să arăt tot timpul ca scoasă din cutie. E un tată de fată extraordinar.

  12. #15

    Amintirile cele mai frumoase cu tata le am din copilăria anilor în care mergeam cu el la țară, în vacanța de vară, într-un sat ascuns de lume din județul Sălaj. Locuiam în București, iar vacanța de vară era marea bucurie din an, atât a mea, cât și a părinților mei, ce aveau ocazia să-și revadă, într-un mic concediu, locurile în care s-au născut. Îmi aduc aminte cum stăteam pe prispă cu tata și bunicul și le ascultam poveștile. Bunicul era miner, lucra într-o mină de aur. Bunica era și ea un fel de miner, în sensul că iubea pietrele. Umbla toată ziua pe vale și căuta pietre ,,cu formă’’, cărora apoi căuta să le dea viață, după care le expunea. Bineînțeles, pentru că se născuse cu arta asta în ea, toată lumea zicea că-i nebună, dar mica expoziție permanentă din curte nu ducea totuși lipsă de vizitatori. Mult am mai umblat și eu, prin pâraie, după pietre… Dar să revenim la tata… Când mergea la țară se bărbierea cu briciul bunicului, așa se simțeau mai legați ei. Și vorbeau despre toate cele, inclusiv despre femei. Zicea bunicul către tata: -Mă, Ioane, io am luat-o pe mă-ta nebună, că mi-o plăcut mie cum dă ea formă pietrelor. Dar amu’ tare mi’ ciudă pe ea, că uite, io m-am făcut miner. Sparg o piatră și scot aur, dar maică-ta sparge pietre și mi le pune-n ogradă, pe prispă și până și-n poiată, de nici bivolii, nici oile și găinile nu mai au loc la noi, de atâta artă. Vorbește tu cu ea, poate o duci acolo, la București, să se cultive, că tu ai făcut școală, dar ea săraca n-are și poate dacă vede și ea lumea, s-a lăsa de bolovani… Tata a zâmbit și i-a spus bunicului așa: -măi, tată, mama îi un fel de Brâncuși, numai că n-are școală și lumea n-o-nțelege. Lasă tu pietrele ei și iubește-o așa cum e ea, că femeile iubite trebuiesc, nu musai înțelese… Și-a aprins bunicul o mărășești, s-a uitat la mine și mi-a zis: – auzit-ai nepoate? Iubește femei câte vrei, dar în viața ta să nu spargi, ca și noi, pietre! Acum du-te și te joacă și nu mai trage cu urechea la ce vorbim! Peste ani, am încercat să mă feresc de pietre, dar întotdeauna forma lor m-a atras, iar sculptura mi-a plăcut în mod deosebit. Și briciul bunicului, cu care se rădea și tata, tot de o piatră era ascuțit, deasemenea, cu mare artă. Vă mulțumesc pentru șansa acestei călătorii în timp…

  13. Eu sunt eleva dintr-a unsprezecea, cu învățatul în frig; de ieri sufăr că nu am putut intra în emisiune(motivat );emoțiile date de onoarea că m-ați citat încă nu mi-au trecut; Știam că ai blog,am citit tot și m-am oprit aici influențat a tot de Sorina Matei”scrie ca poate-ți trece”
    În clasa a zecea am fost selecționată la handbal și tata mi-a spus că pot merge dar să nu iau note sub 6,că discutăm. ..
    În clasa a unsprezecea, după o ședință la școală, unde a și întrebat dacă mai este un copil cu numele meu,cum să fie al lui cu 4și 5,mi-aspus că eu am încălcat înțelegerea, deci el decide :fără handbal și învățat în frig. Nu sportul era de vină ci faptul că mă indragostisem și pierdeam mult timp în plimbări; a discutat cu mine, nu m-a bătut, mă asculta seara; îi plăcea stilul englezesc în educație; consider că m-a salvat, mă gândesc cu drag la el și recomand învățatul în frig, dar …moderat.
    Toată povestea mi l-a upgradat pe Vlad Petreanu în minte și inima.

  14. Foarte frumoase amintiri, vă mulțumesc că le-ați împărtășit!

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest blog folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.