Julius Constantinescu

M-am uitat puţin pe blogul mogulului (mogulul bun, mă, nu mai puneţi întrebări tâmpite) şi mi s-a părut foarte bun. Cel puţin, e foarte bine scris. Tipul e haios, scrie legat şi are un umor subtil – aproape că l-aş lua la Daily Cotcodac dacă aş avea cu ce să-l plătesc (măcar de gest, să aibă ce dona la o fundaţie, la un azil de bătrâni, că omul e sufletist şi îşi donează salariul).

Acuma, eu nu-l cunosc personal pe mogul, că nu tragem la acelaşi hotel în Monte Carlo – îl ştiu doar de la televizor. Mă derutează puţin doar faptul că la televizor nu e nici pe departe aşa de bun ca pe blog.

Bineînţeles că v-aţi grăbit cu concluzia – măcar ne-am lămurit cam ce prieteni îi sunteţi voi lui Petreanu, l-aţi lăsa fără serviciu în doi timpi şi trei mişcări.

Vroiam doar să spun că nu e ceva neobişnuit, au mai fost cazuri: împăratul Claudiu, de pildă, a scris trei Istorii (69 de volume, două în greacă), dar era bâlbâit, Toma D’Aquino, briliant în scris, era un mutălău notoriu, de aia i se şi spunea într-un anume fel, şi mă opresc aici cu exemplele, că nu vreau să epatez.

Deci, site-ul mogulului e bun, asta era ideea, şi concediu plăcut, Vlad, dacă prinzi wireless pe undeva şi ne citeşti.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Când Petreanu nu-i acasă
• O diplomă de Oxford la Palatul Victoria
• Explicaţia

Julius

De ce mi-a lăsat Petreanu blogul lui pe mână cât timp e în concediu, n-aş putea să vă spun precis (probabil ştie din istorie că românii sunt nişte tipi de încredere, care nu te-ar trăda niciodată). Oricum, dialogul de după vacanţă nu cred că e greu de intuit:

- Julius, unde-i blogul?
- Care blog?
- Cum care blog, mă? Al meu!
- Aaaa… Ãla…?
- !!!
- Mă, nu ştiu, întâi parcă s-a stricat şi pe urmă a dispărut…

Dar, pentru că Vlad lucrează la Antene, nu-i aşa o problemă. După cum ştiţi deja din Altele asemenea pe Amar de Zi, n-o să-i fie greu să-l găsească cu BGS.

PS: Vlad, dacă ne citeşti: încă două din astea şi poţi să stai liniştit în concediu, nu mai are nici un rost să te grăbeşti înapoi la serviciu.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• No Related Post

Într-o oarecare instituţie de presă din acest oraş, pe la jumătatea lui aprilie, bateria chiuvetei de la toaleta domnilor s-a stricat. Timp de două luni, domnii s-au spălat pe mâini la toaleta doamnelor (mitocanii, nu).

După două luni, administraţia instituţiei a rezolvat problema de la toaleta domnilor. A mutat la chiuveta lor bateria de la chiuveta doamnelor.

Am fost informat că un anume domn ar dori să rămână în istoria instituţiei printr-un act de binefacere şi să cumpere, din banii lui, o baterie nouă. El ar dori, totuşi, să comande cu această ocazie şi o plăcuţă pe care să graveze un text de veşnică amintire, aşa cum pot fi văzute pe ghizdurile fântânilor de prin cimitire.

Domnul anume m-a rugat să-l ajut cu un text, pentru că el nu se pricepe la asemenea compoziţii. Mi-a spus doar că ar trebui să înceapă cu ceva de genul “Tu, trecătorule, aminteşte-ţi şi pomeneşte-l pe robul lui Dumnezeu Cutare…”

Problema e că nici eu nu ştiu cum să scriu aşa ceva. Nu mi-am imaginat niciodată că aş putea fi pus în această situaţie. Dacă m-aţi ajuta voi, v-aş rămâne îndatorat.

Nu vă grăbiţi, că e un text pentru eternitate, nu? Şi nici nu cred că va fi instalată o nouă garnitură prea curând în toaleta respectivă.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Întoarcerea blogului rătăcitor
• De vorbă cu telespectatorii
• Înapoi la film

1. La 11 septembrie 2001, Hilda Yolanda Mayor a reuşit să fugă la timp din World Trade Center. Lucra într-unul din restaurantele de la nivelul solului când clădirile au fost lovite de avioane, aşa că a putut să se îndepărteze în siguranţă, înainte ca zgârâie-norii să se năruie.

Două luni mai târziu, Hilda Yolanda Mayor a luat o cursă aeriană spre Republica Dominicană, unde voia să-şi facă vacanţa. Avionul s-a prăbuşit în Queens, New York, la scurt timp după decolare. Hilda Yolanda a murit.

2. La 1 iunie 2009, Johanna Ganthaler s-a încurcat în traficul rutier din Rio de Janeiro şi a pierdut avionul Air France spre Paris. Avionul s-a făcut zob în Atlantic.

În aceeaşi zi, Johanna Ganthaler şi-a luat inima-n dinţi şi a plecat spre Europa cu o altă cursă. A aterizat în siguranţă. După 10 zile, Johanna Ganthaler şi-a pierdut viaţa pe o şosea din Austria, într-un accident rutier.

Cineva, acolo sus, este ranchiunos.

(surse: Wiki, ANSA)

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Mii de mici temple închinate puterii exemplului personal
• O diplomă de Oxford la Palatul Victoria
• Întoarcerea blogului rătăcitor

CNA a amendat OTV cu 10.000 de lei şi a somat public Realitatea TV şi Antena 3 pentru modul în care au relatat despre cutremurul de sâmbătă. “CNA a primit două reclamaţii care fac referire la ritmul rapid al difuzării informaţiilor despre cutremur de televiziunile Realitatea TV şi Antena 3, ritm care a creat “panică” în rândul populaţiei”, notează Mediafax, care citează şi doi membri ai Consiliului: “Nu se poate să speculezi frica de moarte. Posturile de ştiri o ţin de trei zile cu seismul acesta. Continuă să fie un subiect”, a spus Ioan Onisei, vicepreşedintele CNA. “E posibil ca unii oameni mai slabi de inimă să păţească ceva”, a spus şi Dan Grigore, membru al Consiliului.”

Prima dată mi-au venit dracii. Oamenii mai slabi de inimă riscă să păţească ceva şi când se trânteşte uşa, nu doar când se uită la tv după un cutremur. Evident, dl. Grigore nu face parte dintre aceştia, deşi sigur are nervii întinşi de ani de zile. Şi cum adică “nu se poate să speculezi frica de moarte”? Industrii întregi sunt bazate pe asta, media fiind printre cele mai benigne. Cât despre referirea la ritmul prea rapid al emisiunilor… fiecare vârstă cu ritmul ei, neîndoielnic, dar de aceea există Radio România Cultural, acolo viteza buletinelor de ştiri e ceva mai potrivită pentru unii dintre membrii CNA.

Dup-aia mi-am adus aminte de Orson Welles şi de formidabila sa producţie radio din 1938, când CBS a difuzat o dramatizare sub forma unui program de actualităţi a Războiului Lumilor (H.G. Wells). Se spune că americanii au panicat în masă – şi e uşor de înţeles de ce, dacă ascultaţi înregistrarea (mai ales pe la minutul 8.30, când regizorul taie sunetul de-a binelea).

Apoi am văzut un pasaj din transmisiunea Antenei 3, pe Pagina de Media a lui Petrişor Obae, şi enervarea mi-a fost înlocuită de chicoteli. Fata din emisie citeşte cu unele dificultăţi care nu par să ţină doar de vederea slabă o traducere a ceea ce se mai numeşte şi “Teoria Triunghiului Vieţii”, pe care o atribuie “specialiştilor”. Teoria e concepută de Doug Copp, un tip care se recomandă ca “şef al salvării şi manager pentru dezastre al Echipei Americane Internaţionale pentru Salvare”, dar pe care alţi “specialişti” îl consideră un escroc. Povestea asta circula pe mail la un moment dat, însoţită de uzualele avertismente “o să fii nefericit 7 ani şi-o să fii storcit în 7 cutremure dacă nu trimiţi mai departe la 7 prieteni acest mesaj”. Traducerea este penibilă până la lacrimi şi veţi regăsi în ea toate expresiile imbecile de la tv – “cladirile din caramizi se vor sparge in caramizi individuale”, poziţiile fetale ale căţeluşilor şi pisicuţelor, rostogolirile din pat şi toate celelalte.

CNA s-a prins că undeva a fost o greşeală la televiziunile din România, dar n-a înţeles corect.

Dacă Orson Welles a făcut din teatru ştiri, televiziunile au reuşit să transforme ştirile în teatru, ba chiar cu accente de comedie. Orson Welles a intrat atunci în istorie, în timp ce televiziunile se pregătesc să iasă din ea.

De fapt, CNA ar fi trebuit să se teamă ca nu cumva telespectatorii să moară cutremuraţi de râs, nu de îngrijorare – pentru că cine naiba mai e îngrijorat în zilele noastre de halul în care se relatează ştiri în România?

Altele asemenea pe Amar de Zi

• 3 invitaţii la Zonga
• De vorbă cu telespectatorii
• The Marionette, de Dan Pavel

Reciteam zilele trecute The Death of Yugoslavia, adaptarea pentru tipar a excepţionalului documentar BBC de la sfârşitul anilor ’90. Autorii, reporteri care au petrecut ani la rând în aerul confuz al războaielor civile din Iugoslavia, reuşesc cumva să-şi menţină limpezimea şi să scrie fără patimă despre patimile popoarelor care aproape s-au exterminat reciproc: sârbi, croaţi, bosniaci, albanezi… Miloşevici, constată autorii, este principalul responsabil al sfârşitului atât de violent al federaţiei. În căutarea puterii, el a apăsat atât de tare şi atât de lung pedala naţionalismului, încât motorul complicat şi fragil al Iugoslaviei s-a făcut fărâme. În explozie, toată lumea a sângerat.

“Epurare etnică” este prima expresie care ne vine în minte când vorbim despre agonia Iugoslaviei. N-am mai auzit sintagma asta pomenită în mass-media române de la transmisiunile lui Mile din Belgrad, Sarajevo, Srebrenica şi toate celelalte. Până ieri, când preşedintele României, dl. Traian Băsescu, ne-a spus că, în primăriile din Harghita şi Covasna, “se produc adesea epurări ale etnicilor români”. Mi-am adus aminte de pasajul în care este descris discursul lui Miloşevici la Kosovo Polje, cel în care a pus foc naţionalismului atât de inflamabil din federaţie.

E un subiect delicat, relaţia dintre români şi maghiari. Nu ne amăgim – da, românii din Harghita şi Covasna au viaţă grea dacă nu învaţă maghiară şi dacă nu acceptă o anume doză de şovinism maghiar, mereu prezent acolo. La rândul lor, maghiarii sunt mereu susceptibili să cedeze frustrării de a trăi în altă ţară, aşa cum a fost întotdeauna în istoria lor de facto din Transilvania. A fost mereu aşa, cu accente ascuţite în anumite perioade istorice, mai domol în altele, dar a fost mereu acolo. Dar, printr-un noroc inexplicabil, niciodată n-a explodat nimic, cu singura excepţie a Târgu Mureşului din martie ’90, un moment de care ambele comunităţi se simţeau profund ruşinate, aşa cum am constatat ca reporter de teren trimis pentru un “documentar la faţa locului, un an după”, în 1991.

Reconcilierea româno-maghairă s-a produs subtil, forţată mai degrabă de căutarea unui trai mai bun decât de politici trans-guvernamentale. Bucureştiul şi Budapesta n-au reuşit mai mult decât nişte şedinţe comune de guvern cu alură de protocol, şi poate niscaiva acorduri economice general valabile. Oamenii s-au împăcat cu ei înşişi, mai întâi, apoi şi cu vecinii, dacă se vor fi certat vreodată, fără îndemnul preşedinţilor sau prim-miniştrilor. Reconcilierea, atâta câtă este ea, a fost posibilă tocmai pentru că oamenii de stat au ignorat zona, nu pentru că s-au preocupat de ea. În această parte a lumii, demagogia politicienilor şi relaţiile interetnice alcătuiesc un amestec exploziv.

Or brusca şi brutala preocupare a dlui Băsescu faţă de problemele din Harghita şi Covasna, calificate drept “epurări etnice”, sună la fel de încurajator ca şi scoaterea cuiului dintr-o grenadă. În cel mai bun caz, dl. preşedinte al României pur şi simplu nu are proprietatea termenilor. Nu înţelege ce-i cu “epurarea etnică” şi care sunt caracteristicile sale, şi nici n-are vreun consilier mai luminat care să-i explice de ce un preşedinte de republică membră a UE şi NATO nu poate folosi asemenea termeni. Ar fi, atunci, doar o gafă, venită poate din bune intenţii, dar produsă printr-un derapaj tipic dlui Băsescu. Ar fi scuzabil dacă preşedintele ar înţelege unde a greşit şi s-ar corecta.

În cel mai rău caz, ar fi vorba despre o încercare demagogică de recuperare a electoratului naţionalist, care şi-a pierdut reprezentarea odată cu erodarea PRM. În cel mai rău caz, ar fi vorba despre o teribil de ipocrită tentativă de creştere electorală pe seama temerilor naţionaliste din România.

Asemenea atitudini sunt oarecum acceptabile politicienilor de opoziţie, potrivit principiului că, aşa cum orice sat are idiotul său, şi orice democraţie are extremiştii ei. Aceşti scandalagii de periferie a politicii pot face gălăgie cât vor – ei sunt, uneori, o supapă a nemulţumirii, alteori un instrument de negociere în cadrul înţelegerilor parlamentare, sau un soi de piatră de hotar, care defineşte limitele discursului respectabil al celorlalţi.

Dar acest tip de discurs nu-i este permis preşedintelui. Ca în medicină, preşedintele este obligat ca, atunci când tratează, să înceapă prin a nu face rău. Dacă într-adevăr este o rană în Harghita şi Covasna, smulgerea bandajului cu tot cu coajă nu ajută la vindecare. E la mintea cocoşului. E şi la mintea dlui Băsescu?

Nu în cele din urmă, domnule preşedinte, gândiţi-vă cum doriţi să rămâneţi în istorie. Ştiu că vă preocupă. Miloşevici, de exemplu, şi-a asigurat nemurirea, dar cu totul altfel decât ar fi trebuit. Până şi sârbii au înţeles asta, în cele din urmă. După ce au rămas fără ţară.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Alegerile anticipate sunt imposibile, Tavi
• Ticăloşii, tot ticăloşi
• Blocajul se menţine

Vă rog ajutaţi-mă şi pe mine să rezolv următoarea problemă, că nu (mai) găsesc răspunsul corect:

Se dă un subiect de presă cu mare potenţial emoţional: handbalistul Marian Cozma, un tânăr sportiv, cu o carieră remarcabilă, este înjunghiat mortal într-o încăierare dintr-o discotecă. Presa relatează tragedia, dezbate contextul, verifică trecutul, pune întrebări, trage concluzii, mă rog, face ce face presa în astfel de situaţii.

La un moment dat, tatăl tânărului ucis este prins la telefon de către un post de televiziune. Sunt mai puţin de 12 ore de când copilul lui a sfârşit în acest mod violent. Din studio, moderatorul îi adresează câteva întrebări. E un moment dificil pentru orice jurnalist, aşa că întrebările sunt cam chinuite şi oarecum formale. Tatăl reuşeşte să răspundă calm, îşi ţine cumpătul. O întrebare, două… Trei…

Deodată, pe fundalul interviului care are loc în direct începe să se audă o melodie cu tonuri nostalgice. Întrebările continuă şi devine evident că moderatorul vrea să-l facă pe acest om să plângă. Melodia spune, de fapt, că producătorul vrea să facă şi audienţa să plângă. Moderatorul insistă cu întrebările, fără brutalitate, dar insistă.

Nu durează mult. Tatăl începe să plângă la telefon. Melodia curge în fundal, în continuare. Moderatorul îl lasă să suspine, să se înece, mai trage un pic de timp, apoi spune mulţumesc, adaugă “condoleanţe” şi închide interviul.

Întrebare: ce credeţi voi că trebuia să facă moderatorul? Variante:

1. A fost corect. Trebuia să obţină o manifestare a emoţiei, pentru că emoţia este o stare pe care orice om o poate înţelege şi care face societatea să empatizeze cu victima. Ca atare, e justificată insistenţa până la frângerea echilibrului celui intervievat, tatăl. Mai mult, emoţia aduce şi rating, şi de asta depinde salariul moderatorului.
2. A fost incorect. Nu trebuia să accentueze suferinţa unui om care şi-a pierdut copilul, chiar dacă asta reduce şansele subiectului de a fi perceput la întreaga dimensiune a tragediei de către public. Mai mult, chiar dacă lipsa emoţiei taie din rating, este neetic şi inuman să profiţi comercial de suferinţa celorlalţi.

Întrebarea mea este serioasă, chiar vreau să ştiu cum vedeţi voi această problemă. Vedeţi că nu spun unde a fost şi cine a întrebat. Asta nu contează. Situaţia e repetabilă în toată presa română.

Pe de altă parte, aş fi ipocrit să nu admit că jurnaliştii dezvoltă un anume cinism de auto-protecţie în exercitarea meseriei lor. Ei văd prea multe suferinţă ca să nu fie aşa. Şi chirurgii mai spun “ia uite ce canceraş frumos…” Dar care sunt limitele?

Poate că cinismul se justifică atunci când ajută presa să-şi menţină mintea limpede şi detaşată, dar poate fi folosită această protecţie pentru câştigarea unor avantaje comerciale?

Pe de altă parte, dacă tatăl n-ar fi plâns în direct, poate că unii dintre noi am fi trecut mai departe fără emoţie, cu atitudinea “un alt tip înjughiat într-o cârciumă, mare chestie…” “Alt tipul” ăsta nu era chiar un “alt anonim”, ci un tânăr care reprezenta România, ca membru al Naţionalei de handbal.

Ştiţi că voi sunteţi publicul şi că netul vă permite, în sfârşit, să vă faceţi cunoscute opiniile.

Ei bine, făceţi-o.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Cum nu prinde munca nici cu telecomanda
• Superscrieri, prima ediţie
• La o nouă despărţire de acelaşi vechi trecut

Să-l vezi la tv pe Adi Copilu’ Minune jucându-l pe Vlad Ţepeş e chiar mai trist decât să asculţi Deşteaptă-te, Române! pe ritm de manea, tot la tv.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• 3 invitaţii la Zonga
• De vorbă cu telespectatorii
• The Marionette, de Dan Pavel