Câţiva domni pe care-i citesc constant (cum ar fi domnul şi domnul) cât şi alţii pe care nu prea-i vizitez (de exemplu domnul şi domnul) au experimentat montagne-russe-ul întâlnirii cu televiziunea de ştiri. Dragul meu Valentin Silvestru (plecat prea repede) povestea într-o schiţă propria-i experienţă. Pe scurt (şi poate nu tocmai exact, dar mă va ierta, dacă mai este preocupat de asemenea nimicuri), echipa de televiziune l-a anunţat cu două ore înainte că ar vrea să-i ia un interviu, apoi a întârziat două zile. Când au venit, meseriaşii i-au mutat mobilele-n casă, i-au scos toate aparatele din priză, i-au mâncat […]

Tot ce am încercat să uit mi-a înfipt în inimă filmul ăsta, sâmbătă seară. Tot ce-am trăit, într-o vară cumplită din 1988, am retrăit sâmbătă seară. Toate umilinţele, spaimele, sfârşiturile despre care nu vorbesc niciodată mi-au rânjit din nou. Tot ce uram. Tot ce respingeam. Tot ce mă rugam să dispară, pentru totdeauna. Întreg coşmarul, acum scriptat, filmat, montat şi pus pe ecran, înfricoşător de autentic. La final, sala tace. Puştani şi puştoaice ajunşi mai degrabă din snobism la această proiecţie se uită-n jur, cam năuci: “ce-a fost asta?” Pentru voi, e numai ce-ar fi putut să fie.

Dacă se întreabă cineva: (încă) n-am murit. Dar omu’ nu-şi anulează concediul pentru că se plictiseşte, ci pentru că are prea multă treabă (în general, dar or mai fi cazuri, nu spui…) Sper să revin curând, că nu mai am timp nici să respir, cât s-o mai ţin aşa?