Imaginaţi-vă un oraş atât de relaxat şi primitor încât vin să-l cunoască oameni din lumea-ntreagă – studenţi, artişti, pierde-vară, bancheri incognito, hippioţi, ruşi îmbătaţi de bogăţii inexplicabile, oameni de toate felurile, condiţiile şi culturile.

În acest oraş, într-o după-amiază de toamnă rece, un bătrân se aşează pe o bancă, lângă o fată care-şi aşteaptă prietenii intraţi la prăjituri, peste drum. El scoate dintr-un sac o chitară şi începe să-i spună o poveste, subliniind suspansuri, bătălii şi îndrăgosteli cu ciupituri de coardă. Fata îl ascultă, zâmbind aşa, ba neîncrezător, ba flatat, ba cu multă mirare că a primit, din senin, o poveste în poveste, de povestit prietenilor şi, poate, şi copiilor într-o bună zi.

Ei vorbesc limbi diferite – el engleză, ea germană. Nu pare să fie o barieră în curgerea acestui moment magic. El începe să cânte. Ea uită de prieteni. Pe strada din faţa lor, lumea trece, neimpresionată. Aparent, minuni dintr-astea se întâmplă zilnic pe-aici.

Vreau şi eu să trăiesc într-un oraş în care minunile sunt banale.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Alegeri
• Caldură mare-n Amsterdam
• Totul pentru turist, totul pentru victorie!

Nu-i suport pe cei care se văicăresc, ipocrit: “numai la noi se poate aşa ceva, se vede că suntem români etc.” Mi se pare o atitudine provincială, lipsită de încredere de sine, ba chiar indecentă în plăcerea acestei auto-umiliri publice.

Dar există, normal, diferenţe culturale evidente între noi şi alţii – şi mă-ntreb de ce n-am face şi noi, în mod natural, câte un pas, doi, înainte, învăţând de la alţii lucruri bune, în loc să ne auto-victimizăm pentru cele rele.

Piaţeta acelui sat din Istria semăna cu piaţetele tuturor celorlalte în care ne opriserăm până atunci, în vara aceea caldă, tihnită.

Umblam hai-hui pe şosele înguste, pustii, şerpuind pe dealurile regiunii, drumuri oneste, bine întreţinute, curate, fără gropi, fără şanţuri, drumuri greu de înţeles pentru o ţară care se născuse din prăbuşirea comunismului şi război cu numai 15 ani în urmă. Dar, în timp ce graniţele şi administraţia erau noi, oamenii şi naţiunea erau vechi, cu istorie şi tradiţii, şi cu un anume calm, cu o încredere de sine vizibilă în modul neafectat în care interacţionau cu străinii.

Satele se iţeau cuminţi după câte o colină, anunţate din timp de clopotniţe rectangulare, campanile în stil veneţian, axuri verticale în jurul cărora gravitau case înghesuite una-ntr-alta, separate de străduţe simbolice, întortocheate defensiv, pavate cu plăci de piatră lustruită de atâţia paşi trecuţi încolo şi-ncoace peste ea încă din Evul Mediu Timpuriu. În centru, câte o piaţetă, mărginită întotdeauna de biserică, primărie, cârciumă şi locuinţele marilor notabilităţi şi ale fondatorilor satului.

Departe de coastă, unde se-nvâltorau sute de mii de turişti, locurile acestea acţionau ca nişte vortexuri tăcute, maşini ale timpului din piatră galbenă, caldă, păzite de bătrâni tăcuţi aşteptând viitorul imediat cu câte un rachiu în faţă la crâşma cuminte a satului.

Ne-am plimbat pe străduţe, trăgând cu ochiul în bucătării şi sufragerii. Ne-am oprit sub o fereastră – la etaj plângea, sfâşâietor, o fată, şi mi-a venit să-i strig cuvinte de încurajare. Casele părăsite aveau obloanele bătute-n cuie, cu lemnul ros de iernile crude ale locului. Într-o pizzerie aglomerată de un singur client se intra coborând câteva trepte – clădirile bătrâne se îngroapă singure.

La întoarcere, am găsit în parbriz un flyer lăudând o vinărie locală fără nume, indicată doar de un set de coordonate GPS. Am plecat în urmărirea lor, şofând fără grabă în timp ce soarele scădea încet-încet, înecând peisajul într-o lumină aurită.

Vinăria era o casă dintr-un sat de alte patru, la ieşirea dintr-o pădure, după o curbă strânsă. Am intrat încetişor cu maşina într-o curte generoasă, aşternută cu pietriş alb, imaculat. La sunetul pietricelelor măcinate de pneuri, din casa din stânga a ieşit o femeie de vreo 35-40 de ani, îmbrăcată orăşeneşte, cu blugi şi un tricou din bumbac, nimic pretenţios – decât în privinţa curăţeniei. Nu vorbea o boabă de nimic altceva, aşa că i-am arătat flyerul, schimbând zâmbete amicale – veniserăm pentru vin, voiam să cumpărăm, deci?

Ne-a dus într-o altă clădire, în dreapta, curată şi ea, în care erau trei budane de inox şi câteva butoiaşe de lemn. Ne-a dat să gustăm din fiecare, vorbind cu noi cuvinte de neînţeles, acoperite de priviri prietenoase şi gesturi de încurajare. Am decis că ne plac toate şi am arătat pe degete câte sticle voiam – câte două din ăsta şi ăsta, doar una din ăsta, pe-ăsta-l vrem în cutie de cadou, astea sunt ok aşa, şi daţi-ne şi un săculeţ cu levănţică, să-l lăsăm în maşină, să ne amintim de locul dumneavoastră.

Femeia ne-a pus sticlele în pungi, a scos un calculator de birou, a adunat şi a înmulţit şi ne-a dat restul la centimă. După care a făcut un gest care ne-a lăsat mască:

A scos chitanţierul şi ne-a tăiat o chitanţă.

A scris grijulie tot ce era de scris, a rupt cu grijă foaia şi ne-a întins-o, zâmbind în continuare.

Eram, aşadar, în mijlocul a nicăieri, într-un loc în care ajunsesem absolut întâmplător, o singură dată în viaţă, un cuplu de turişti, doi străini întâmplători printr-un sat de patru case şi o vinărie ascunsă la marginea unei păduri, după o curbă strânsă, trei suflete interacţionând aleatoriu într-o loterie a vieţii cu o singură extragere, într-o singură după-amiază aurită din Istria, Croaţia.

Şi femeia aceea ne-a tăiat chitanţă, ca să plătească taxele şi impozitele cuvenite după aceea, pentru că aşa zicea legea din ţara ei că trebuie să facă şi ea ştia că trebuie să respecte legea.

Şi asta m-a durut, atunci – am invidiat-o pentru acest gest atât de onest şi de firesc şi mi-am dorit să primesc chitanţă şi la mine acasă, atunci când cumpăr, la fel, lucruri gustoase şi aromate din locuri frumoase şi uitate de lume, dar unde se respectă legea – pentru că aşa am învăţat acasă, de mici, că trebuie să facem cu toţii.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Alegeri
• Caldură mare-n Amsterdam
• Totul pentru turist, totul pentru victorie!

Există, în Luvru, un obiect vechi de 4.500 de ani care mă ia în stăpânire de fiecare dată când mă apropii de el. Este o sculptură egipteană de prin 2600-2500 înainte de Hristos, o bucată de calcar din care artistul a eliberat un personaj corpolent, stând “turceşte”, ţinând pe genunchi un rulou de papirus pe care e pregătit să noteze ce i se dictează.

Este Scribul Aşezat, o capodoperă tulburătoare prin intensitatea aproape magică a privirii pe care sculptorul i-a dăruit-o pentru eternitate.

În sala 22 din aripa Sully, Scribul stă, tăcut, veşnic atent, într-un cub de sticlă, în mijlocul încăperii. Dacă te apleci un pic, îl poţi privi direct în ochi. Tehnic vorbind, aceştia sunt alcătuiţi dintr-o combinaţie ingenioasă de magnezit alb pe care artistul a montat un cristal şlefuit, în spatele căruia este un strat subţire de material organic cu dublu rol, adeziv şi pentru culoare; întregul ansamblu e prins de orbită cu agrafe de cupru.

Dar descrierea tehnică n-are nici o legătură cu realitatea. Realitatea este că Scribul are puterea de a te hipnotiza. Dacă te apleci puţin şi-l priveşti direct în ochi, Scribul îţi captează, magnetic, întreaga atenţie şi, foarte probabil, şi o parte din suflet.

Scribul Aşezat e singurul obiect din lumea asta care m-a făcut să încerc fiorul colecţionarului vinovat de plănuirea furtului perfect.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Alegeri
• Caldură mare-n Amsterdam
• Totul pentru turist, totul pentru victorie!

Într-o zi, pe la amiază, o straşnică bubuitură a zgâlţâit ferestrele încăperii. Câţiva paşi mai încolo, deasupra pieţei din centrul oraşului, o ciupercă de fum s-a ridicat spre cer, în timp ce un strigăt lung, gutural, vibrant ca o chemare la luptă a umplut aerul, reverberat, amplificat de o staţie de mare putere.

Apoi au venit toble, zeci de tobe, şi trompetele, zeci de trompete, intonând o melodie repetitivă, fără sfârşit şi fără început. În piaţă, mii de oameni au început să danseze, fluturând drapele albastru-al-albastru: Juventud Kirchnerista, Néstor Vive, Movimiento Evita, Organizacion Sociales Trabajadores şi nenumărate alte organizaţii cu câte doi, trei sau trei sute de membri participând la un soi de miting-comemorare-fiesta la împlinirea unui an de la moartea lui Néstor Kirchner.

Uimit, m-am învârtit printre ei, trăgând cadre, schimbând zâmbete şi saluturi, asurzit de tobe şi trompete. Dacă un miting de comemorare degajă atâta energie, nu poţi să nu te-ntrebi cum arată unul de protest.

A doua zi, Buenos Aires Herald, singurul ziar de limbă engleză al capitalei argentiniene, încearcă să explice străinului ce-i cu această obsesie pentru Néstor Kirchner. “Nu e un cult al personalităţii, ca în cazul lui Juan Perón” – se aruncă directorul unui centru de studii politice pe la mijlocul coloanei a treia. “La Kirchner, totul e parte a unei strategii de partid pentru menţinerea unităţii”.

Discuţologii, peste tot la fel.

Dar, dacă erau cumva parte a vreunei strategii de partid, miile de oameni care au umplut Plaza de Mayo pe 27 octombrie erau încântaţi de asta – sau neştiutori. Ei nu păreau aduşi cu japca, nici ţinuţi cu forţa – iar drapelele lor, inscripţionate în zeci de scriituri diferite, cu zeci de sloganuri diferite, nu semănau deloc cu producţia scrâşnită a vreunui departament de agitprop.

Manifestanţii gravitau, lent, în jurul unei statui de vreo 4 metri înălţime – omagiul minerilor din Patagonia pentru fostul lor avocat sindical ajuns preşedinte şi mort înainte de vreme. Încremenit în bronz, Kirchner întinde braţele spre privitori ca într-o încercare neterminată de a-i strânge la piept. Însă acum, aşa cum e plasat, temporar, cu faţa la Casa Rosada, sediul puterii, gestul are şi alte semnificaţii – e un dialog mut între două simboluri, la picioarele cărora mii de argentinieni dansează neobosiţi, pe un ritm repetitiv, asurzitor, la un miting politic cu emoţie de telenovelă-reality.

Călătoria la Buenos Aires a fost sponsorizată de Stella Artois World Draught Masters.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Argentina: alte asemănări şi o diferenţă
• Un oraş cu un pic mai mult noroc
• Culoare pe malul continentului

Am ajuns în Buenos Aires a doua zi după primul tur al alegerilor prezidenţiale, câştigate de Cristina Fernández de Kirchner cu 54% din voturi – la o distanţă ameţitoare de principalul ei contracandidat, un (deja) anonim care a obţinut doar 17%.

Nu ştiam mare lucru despre istoria din spatele realegerii Cristinei, nici nu eram în vreun fel preocupat de politica din Argentina şi nici nu-mi plănuisem curiozităţi în această privinţă, dar mi-a fost imposibil să ignor subiectul. A doua zi după alegeri, semnele campaniei electorale erau încă omniprezente pe străzile, faţadele şi chiar trotuarele oraşului. Peste tot, stenciluri şi grafitti-uri cu silueta Cristinei, îndemnuri şi chemări, “Vamos Cristina!”, “Cristina o nada!”, “Con Cristina a la Victoria!”, un potop de mesaje de o mare varietate, datorată fie unei echipe de campanie profund dedicate şi extrem de creative, fie unei reale pasiuni populare pentru femeia din cursa prezidenţială.

În privinţa afişelor oficiale, însă, doar câteva ipostaze ale candidatei şi, dintre acestea, un singur cadru dominând întreaga linie de comunicare: sub sloganul “Cel mai bun omagiu – sprijinul poporului tău”, Cristina apare îmbrăţişând, abandonată, un bărbat triumfător, cu braţul drept ridicat, cu privirile îndreptate spre ceruri, în extazul victoriei. Pe inelarul stângii – care o strânge la piept, protector, pe Cristina – străluceşte verigheta. Afişul, în toate dimensiunile, putea fi văzut peste tot în Buenos Aires.

Eroul imaginii este, evident, bărbatul – Néstor Kirchner, fost preşedinte al Argentinei între 2003-2007, omul căruia i se atribuie miracolul economic al ţării, tradus în cea mai rapidă creştere economică din emisfera vestică din ultimul deceniu, creştere venită aproape imediat după cel mai răsunător faliment naţional din lume din ultima sută de ani. Néstor Kirchner, fostul soţ al Cristinei.

N-are importanţă că eroul este mort, răpus în urmă cu un an de un atac de cord. Aşa mort, el a participat activ la campania electorală, în afişe menite să smulgă lacrimi argentinienilor sau în discursuri care au smuls fără greş lacrimi Cristinei, preşedintele în exerciţiu, candidat pentru un nou mandat.

Pentru argentinieni, firi pasionale, tragismul cuplului Néstor/Cristina Kirchner rezonează cu tragismul cuplului Evita/Juan Peron, de la jumătatea secolului trecut. La vârful statului s-a desfăşurat o telenovelă reality – fostul preşedinte de mare succes, care s-a retras pentru a-i face loc soţiei, sprijinind-o din umbră, a murit fulgerător, lăsând-o văduvă de tânără, cu o naţiune pe cap şi cu o inflaţie în continuare galopantă. Văduva promite naţiunii că va duce mai departe visul lui Nestor şi, ca orice femeie puternică, nu se sfieşte să-şi arate (convenabil) slăbiciunile la mitingurile electorale, unde îşi pierde siguranţa vocii şi îşi strică rimelul când îl invocă pe răposat.

Cum să n-o votezi când te emoţionează şi se emoţionează în modul acesta atât de uman?

Contează mai puţin că averea cuplului Kirchner a crescut cu 700% după ce a ajuns la putere. Contează mai puţin că văduva, care a jurat să nu mai îmbrace decât negru după ce a lovit-o destinul, a afişat în public cel puţin 200 de ţinute negre diferite în anul care a trecut de la marea despărţire.

Nu contează, argentinienii par să ierte din toată inima mizilicuri lumeşti de acest gen dacă-i înalţi cu lacrimi şi emoţii.

Pentru educaţia mea sceptică şi rezervată, modul în care echipele de campanie au speculat această poveste atât de personală este deconcertant şi uşor respingător. În Europa, ideea guvernării în cuplu, soţ-soţie, şi-a atins apogeul şi a ieşit din modă odată cu Constantin şi Elena* – încercările de replicare a succesului celor doi au eşuat în tot soiul de momente istorice neplăcute (amintiţi-vă de Nea Nicu şi Coana Leana, dacă vreţi exemple).

Dar, ca de obicei, poate că sunt eu prea rezervat şi prea sceptic. Nu de alta, dar cunoaştem cu toţii, prea bine, un politician dâmboviţean de mare succes care, deosebit de puternic fiind, nu s-a sfiit niciodată să-şi arate, deosebit de convenabil, desigur, slăbiciunile în momente cheie, în transmisiuni directe pe toate canalele tv.

După cum spuneam – mi se pare că între noi şi argentinieni sunt multe asemănări – mai puţin miracolul economic, deocamdată.

Călătoria la Buenos Aires a fost sponsorizată de Stella Artois World Draught Masters.

_________________
* asta e o greşeală; Constantin şi Elena erau fiu şi mamă, nu soţ şi soţie, cum am scris. Scuzaţi rateul. Cu Nea Nicu şi Coana Leana, în schimb, sunt absolut sigur c-am nimerit-o.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Néstor vive!
• Un oraş cu un pic mai mult noroc
• Culoare pe malul continentului

Cel mai nou cartier din Buenos Aires, Puerto Madero, este un soi de vis urbanistic materializat în oţel, beton, sticlă, inox şi foarte multă iarbă – zgârâie-nori crescuţi în parcuri, structuri ştiinţifico-fantastice răsărind, ireal, dintre crânguri, printre peluze. E chic şi trendy să te muţi aici, unde chiriile sunt cele mai mari din Argentina şi proprietăţile costă ca-n marile centre financiare ale planetei. Expaţii şi bogaţii se amestecă în aceste sate înalte, de câte 50-60 de etaje, păziţi de los federales, o poliţie aparte, difeită de forţele de ordine din restul oraşului.

Nu-i rău pentru ce era, până în urmă cu mai puţin de două decenii, zona rău-famată a capitalei argentiniene, un port abandonat de aproape un secol, un teritoriu al ruinelor şi decăderii, 150 de hectare de eşec industrial al unei naţiuni forţate să-şi mute accesul la mare după cum se colmatează giganticul estuar pe care şi-a aşezat capitala.

Cu precizarea că nu chiar toate cadrele de mai sus sunt din Puerto Madero, încă ceva. Păstrând proporţiile, Buenos Aires mi-a adus aminte de Bucureşti – Bucureştiul care ar fi putut fi dacă ar fi avut o istorie un pic mai norocoasă.

Arhitectura eclectică, amestecul de stiluri şi varietatea atitudinilor arhitectonice ne este comună. Nici istoria nu e prea îndelungată – şi ei, şi noi construiam neo-clasic franţuzesc pe la începutul secolului trecut, pe măsură ce marile familii începeau să-şi investească banii şi în faţade, nu doar în blănuri şi colane de aur. Sunt câini vagabonzi şi la noi, şi la ei. Nici Bucureştii, nici Buenos Aires nu sunt oraşe curate, şi aici, şi acolo mai dai în gropi, pe trotuare, dacă mergi cu privirile pe sus. Blocurile din Rahova şi Ferentari se întâlnesc şi la periferia de peste ocean, iar ce vezi în spatele blocurilor din Rahova şi Ferentari poate fi văzut şi acolo. Cerşetorii sunt la fel, doar cu deosebiri de limbă. Străzile din centru sunt la fel de pline, mereu şi mai ales în timpul programului normal de lucru, când oraşele nemţeşti, de exemplu, par nelocuite.

Diferenţa e că în ţesătura urbană din Buenos Aires s-a adăugat şi s-a modernizat inteligent şi în spiritul locului, în timp ce, în Bucureşti, Ceauşeştii au distrus un sfert din oraş ca să-şi betoneze obsesiile psihiatrice în istoria neamului.

De-asta spun, Buenos Aires a avut doar ceva mai mult noroc, chiar şi în dictatura militară care a dominat ţara deceniii la rând.

Călătoria la Buenos Aires a fost sponsorizată de Stella Artois World Draught Masters.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Néstor vive!
• Argentina: alte asemănări şi o diferenţă
• Culoare pe malul continentului

Apropo de micile, intimele, cochetele, fermecătoarele orăşele medievale pe care hoardele de turişti le invadează în fiecare vară – în Toscana, şi în Istria, şi pe Coasta Dalmată, şi în jurul Vezuviului, şi prin sudul Franţei: un urbanism mai claustrofobic nu cred că putea fi inventat.

Cred că d-aia nu se practică manele prin astfel de locuri – care-ncearcă, moare ucis, că n-ai unde fugi de vacarm.

Ori tu, ori el.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Alegeri
• Caldură mare-n Amsterdam
• Totul pentru turist, totul pentru victorie!

Uite d-aia ne iubesc fetele.

Şi uite d-aia murim noi primii.

Da’ merită.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Alegeri
• Caldură mare-n Amsterdam
• Totul pentru turist, totul pentru victorie!