La workshop-ul Blogoree – A scrie de acum trei săptămâni am provocat cursanţii la o întrecere – primul care scrie 100 de cuvinte primeşte un guest-post la mine pe blog. A câştigat Anne-Marie Chelariu. Nici o surpriză, normal – e un soi de argint viu cu plete, care se auto-defineşte aşa: “singura moldoveancă gangsta #dinRomânia”.

Articolul ei, cu acordul meu:

- E visătoare, e ambiţioasă. E şi căpoasă, e familistă.
- Vai, să v-audă şi alţii!
- Păi trebuia să mă înregistraţi.
- Hahah, nu mi-a dat prin cap, mint eu cu neruşinare.
- Nu prea are vicii. Să zici că e cu băutură, cu astea…
- Da, aşa e. Nu beau, nu fumez.
- Cu ţigări nu, ştiu! Vă place distracţia, atât.
- Exact! râd eu cu poftă.
- Dacă ne mai vedem vă aduc o carte. Un volum, că am trei volume.
- Şi eu mai citesc aşa, horoscopul.
- Ei, horoscopul e comercial. Ăla culege nişte date din astrologie, le pac-pac-pac, le aşează, le face montajul şi gata. Şi e comercial, nu e… Horoscopul e altceva, astrologia trebuie să… Le citeşte şi tu trebuie să le înţelegi.
- Dar vă pasionează asta?
- M-a pasionat, da. Înainte am fost proiectant şi aveam timp. Şi mai mă uit şi acuma câteodată. Când sunt curios de-o chestie sau îmi merge prost, mă uit: Ia să văd, mă.
- Ca să găsiţi explicaţia pentru care vă merge prost.
- Exact.
- Mă uit aşa la horoscop şi dacă în ziua aia leului îi merge bine îmi setez aşa, mental, să-mi meargă bine.
– Asta cu astrologia asta comercială şi horoscopul ăsta comercial… ei spun că în funcţie de poziţia planetelor, de câte grade sunt, astea sunt pe undeva presupuneri. Iar astrologia asta antică, asta veche, care a fost scrisă în anii 1000 şi ceva, 1100, ăia chiar erau astrologi adevăraţi, nu? Adevărat sau nu?
- Cred că n-aveau atâta tehnologie ca să studieze…
- Păi n-aveau!
- Şi se bazau mai mult pe instinctul ăla natural.
- Eee!

Momentul ăla în care te urci într-un taxi şi-ţi trece prin cap să dai şi play la recorder, că simţi c-o să iasă ceva material fain pentru blog. Am avut inspiraţie cu domnul astrolog. Până să dau play mi-a mai lăudat zodia de câteva ori şi-a zis ceva de leoaice, cum că-s iubitoare şi focoase şi, în fine, tot felul de chestii bune, că de n-aş fi una dintre ele mi-aş propune să mă îndrăgostesc de una

Aud la prieteni poveşti din taxiuri. Unii cântă, alţii bat darabana în volan, unii au muzică foarte bună în maşină, alţii sunt săriţi de-a dreptul şi de fiecare dată când intrăm cu viteză în Pasajul Victoria simt că o să am parte de soarta prinţesei Diana.

Îmi doresc să nimeresc în taxiuri cu şoferi care au câte-o poveste pentru mine. Am dat de unul care asculta jazz în timp ce mă ducea la MNAR unde aveam să ascult… da, jazz! În aceeaşi săptămână am mers de două ori cu el şi şi-a adus aminte: Ah, domnişoara cu jazz-ul! Altul părea adus de la Academia Bunelor Maniere, aşa mi-a fost de drag! Se purta dumnezeieşte, vorbea blând, mă făcea să cred că-s vreo prinţesă şi-i şoferul meu personal de ani de zile. A mai fost zilele trecute unul supărat rău pe România, care lucrase în Telecom şi-mi spunea cum îi cheamă pe toţi directorii clădirilor din Piaţa Romană şi îmi povestea despre ei cu lux de amănunte.

Altul asculta muzică populară şi era din Gura Humorului (pe-acolo am copilărit eu) şi-am vorbit despre tradiţii. Un altul mi-a povestit despre o idilă cu una dintre clientele lui fidele. Un taximetrist mai în vârstă mi-a zis că a fost ameninţat într-o noapte cu cuţitul şi că l-a întrebat pe agresor: Ai permis? Nu. Atunci hai să ne înţelegem, că fără mine oricum nu ai cum să ajungi la destinaţie, nu? Eu n-am ce pierde, sunt bătrân, mi-am trăit deja viaţa. Hai să te duc unde ai de mers şi mai vedem.

Ăştia-s frumoşii şoselelor. Mai sunt aceia ce nu fac cinste meseriei, precum ospătarii care-ţi trântesc farfuria pe masă şi nu-s atenţi când le faci semnul ăla cu scrisul în aer. Sunt cei care nu te întreabă dacă te deranjează că.şi aprind ţigara, care mai stau şi cu geamul deschis când tu abia ai făcut duş (de aceea ai luat şi taxiul, să nu răceşti până la destinaţie, nu că eşti vreo cuconiţă sclifosită), cei care se hăhăie zgomotos la glumele de la Radio ZU şi se uită complice la tine: Bună asta, nu? şi tu trebuie să le zâmbeşti forţat că poate te dau jos la primul semafor. Mai sunt cei care vorbesc cu vreun Coleg tot drumul, prin handsfree. Şi aşa afli câte vrei şi nu vrei (mai multe câte nu vrei, că mă simt mereu într-o mafie a taximetriştilor când merg cu d-ăştia). Dar frumoşii şoselelor te lasă să aduci tu un stick cu muzică (da, am întâlnit unul din ăsta!) şi te întreabă dacă te deranjează fumul sau dacă e curent şi nu strâmbă din nas când îi învârţi în tot rondul că nu ştii nici tu exact unde trebuie să ajungi.

Într-o zi o să merg la o companie de taxiuri şi-o să le explic că vreau să fac un experiment. Şi-o să mă urc într-un taxi şi-o să merg toată ziua cu el. Şi-o să fac un scurt-metraj. Americanii au site-ul ăsta cu poveşti trimise de pasageri, şoferi sau ofiţeri de poliţie.

Primim şi noi sugestii la adresa “redacţiei”, să ştiţi!

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Întoarcerea blogului rătăcitor
• Chef, karaoke, cadouri: Blogger’s Secret Santa Party
• Meritocraţie vs. Linguşerism

Julius Constantinescu

Într-o duminică, pe la prânzişor, sunt chemat în biroul redactorului şef. Duminica e o zi moartă pentru presă, cele mai palpitante ştiri provin din conferinţele de presă. „Şefu’ se plictiseşte”, îmi zic. „Probabil, doreşte companie de calitate”.

- Luaţi loc, domnu’ Julius, mă pofteşte Petreanu, cu o voce spartă, fără să-şi ridice ochii din ziar.

Carevasăzică, e prost dispus – Petreanu e ca Vorobianinov, mareşalul nobilimii al lui Ilf şi Petrov, ghiceşti imediat în ce dispoziţie s-a trezit. Când e bine dispus, îmi spune „băi Giulius”; când e prost dispus, sunt „domnu’ Julius”, cu „J”.

Bag de seamă că îmi citeşte ultimul reportaj. „E în regulă, mi-a ieşit bine”, mă liniştesc. Chiar îmi fac socoteala că e un moment foarte nimerit să-i cer o mărire de salariu. O să-l las mai întâi să mă laude puţin, să intre singur în capcană.

Petreanu isprăveşte de citit reportajul, împătureşte ziarul cu grijă şi îl aşează pe birou, netezindu-l cu palmele.

- Domnu’ Julius, dumneavoastră scrieţi de mult cu „p…” şi „p….” la noi în ziar?

Deci avusesem dreptate, era prost dispus.

- Nu, zic. Dar aşa vorbesc ăia, nu le-am scos ca să păstrez dialogurile fireşti. Ştii că reportajele mele au o notă realistă.

- Băga-mi-aş p… în realismul tău!, urlă Petreanu, ieşit din minţi. F…-te-n gură de bou! Când m-o suna Voiculescu să mă-ntrebe de ce în Jurnalul Naţional se scrie cu „p…”, o să-i zic că reportajele lui Julius au o notă realistă!

Am simţit că discuţia asta nu duce la nimic bun şi m-am ridicat. În timp ce Petreanu continua să zbiere şi să mi se adreseze cu „p…”, am luat-o spre ieşire. Din uşă, i-am zis:

- Petreanu, eu n-am nici o vină că tu nu citeşti ziarul pe care-l conduci. Ar avea tot dreptul omul ăla să te f…-n c….

De mărirea de salariu n-am mai adus vorba, am simţit că nu era momentul.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• No Related Post

Până când scumpul nostru Vlad Petreanovici se va întoarce de la dacha sa din Crimeea – dacă starea de sănătate îi va permite să se mai întoarcă -, să ilustrăm puţin muzical textul de ieri.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• No Related Post

Julius Constantinescu

Imaginile din Marea Britanie derulate pe ecranul televizorului sunt însoţite, invariabil, de aceleaşi etichete: huligani, adolescenţi scăpaţi de sub control, bande, jafuri. Pivotul central al evenimentelor – huliganismul, explicaţia cea mai la îndemână pe care o poate furniza statul, şi cea mai emoţională. În mai puţin de 24 de ore, 80.000 de britanici au semnat o petiţie online în care cer autorităţilor să-i evacueze din locuinţele sociale pe cei care au vandalizat oraşele britanice: „Niciun plătitor de taxe nu trebuie să contribuie la bunăstarea unor indivizi care au distrus sau incendiat case şi bunuri, au furat din munca altora şi au dovedit un total dispreţ faţă de ţara care i-a adăpostit”. Confuzia este lămurită, duşmanul – identificat, ura maselor largi de cetăţeni oneşti şi responsabili – canalizată.

În 2005, când ardeau periferiile Parisului, aveam de-a face cu acelaşi duşman, huliganismul perfid şi ticălos. Desigur, lucrurile erau ceva mai nuanţate – tinerii revoltaţi erau magrebieni. Retorica lui Sarkozy – pe atunci ministru de Interne al Franţei – s-a mutat cu abilitate spre problemele etnice şi ale infracţionalităţii, subiectul făcându-se pierdut în zona încurcată a post-colonialismului şi a „problemelor rămase nerezolvate de zeci de ani”.

Grecia 2010-2011. Cauza revoltelor: corupţia politicienilor. În mediile subţiri occidentale se vorbeşte şi despre o aplecare naturală a grecilor spre trândăveală. Încă de la Homer, ne este cunoscut şi faptul că grecii sunt vicleni şi puşi pe înşelat.

Nicăieri în Europa, guvernele nu pronunţă termenul de „revoltă socială”. Cauzele sunt mereu altele. Duşmanii sunt identificaţi rapid, supuşi linşajului mediatic şi executaţi apoi fără milă. Stalin însuşi ar privi cu admiraţie cum Occidentul putred i-a însuşit metodele de lucru şi le-a rafinat până la artă.

Dincolo de Ocean, preşedintele Statelor Unite refuză să mai dea vreun ban al contribuabilului, lăsând Wall Street-ul să vorbească singur despre „noul val de criză” până se plictiseşte. Fiindcă primul preşedinte de culoare al Statelor Unite, pe care europenii subţiri îl etichetează deja drept „un mare balon de săpun”, e primul politician ce deţine hăţurile puterii dispus să le dea un şut în cur şi adevăraţilor huligani ai planetei, nu doar amărâţilor care nu mai au cu ce îşi plăti chiria.

Ca european, tare îmi doresc ca oculta evreiască ticăloasă ce conduce lumea de la Washington să nu fie care cumva nevoită să ne scoată şi a treia oară din căcat.

Notă: Opiniile cu privire la acest text pot fi exprimate liber, în cadrul comentariilor, fără nici un fel de îngrădire. Desigur, după o vreme s-ar putea să observaţi că unii comentatori au dispărut subit, dar este bine să nu vorbiţi despre asta.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• No Related Post

Julius Constantinescu

La reportajul cu sinuciderea m-am dus pe teren cu Paul, şoferul meu preferat de la Jurnalul Naţional. Bine manipulat, apetitul lui pentru trăncănit şi băgat nasul era nepreţuit: îl foloseam ca să adun informaţii de la şoferi, portari, femei de serviciu şi alte categorii sociale care îşi deschid mai greu sufletul în faţa reporterilor.

La secţia 15, Paul a rămas afară şi, când poliţiştii m-au dus la Spitalul 9, ne-a urmat de la distanţă. A intrat cu maşina în curtea spitalului mai uşor decât doctorul Raed Arafat – pe ăsta sigur l-ar fi întrebat portarul cine e şi la cine merge.

Problema a fost că poliţiştii mi-au redat libertatea în curtea spitalului. Când au trecut cu maşina înapoi pe lângă Paul şoferul, ăsta n-a observat că nu-s şi eu, o fi avut geamul aburit. Abia la secţie, când s-au deşertat domnii poliţişti, a constatat lipsa. „Băi”, şi-a dat Paul şoferul o palmă peste frunte, „ăştia l-au băgat pe Iulius la nebuni. E mare!!”. Şi a plecat glonţ la redacţie, să dea vestea.

Să-l părăsim acum pe Paul şoferul şi să ne întoarcem la bravul reporter Julică. Vom satisface din nou exigenţele lui Turambar în ce priveşte frescele sociale de mare dramatism şi vă invit să vi-l imaginaţi pe acest sărman reporter cu picioarele în zăpadă, obosit şi flămând, chinuit de o sete mistuitoare, părăsit în curtea spitalului de nebuni, fără baterie la telefon. O mogâldeaţă neagră care îşi croieşte cu greutate drum prin mijlocul viforniţei. Vântul mătură cu furie pustiul alb şi ace de zăpadă îngheţată îi străpung faţa. O lacrimă îi scânteiază pentru o clipă pe obraz şi se preface într-un jgeab de gheaţă.

În timp ce reporterul e doar un fir de zăpadă la cheremul stihiilor dezlănţuite ale iernii, în biroul lui Petreanu e o căldură plăcută. Un iz fin de tutun de bună calitate pluteşte pe deasupra birourilor. Se servesc cafele aburinde. Lumea sporovăie veselă despre subiectele zilei, domnii editori se lovesc cu palmele peste pulpele pline, exclamând: „E foarte bună, domnule! Vă rog să reţineţi un spaţiu pe prima pagină!”.

Conversaţia însufleţită este întreruptă de unul dintre şoferii redacţiei, care intră neanunţat, se opreşte în mijlocul încăperii şi răcneşte:

- Dom’ Petreanu, pe Iulius l-au internat la balamuc!

O tăcere grea dizolvă bună dispoziţia ce anima şedinţa de redacţie. Feţele redactorilor şefi adjuncţi devin tragice, şefii de departament se joacă nervos cu pixurile, domnii editori se arată uluiţi. Privirile tuturor se îndreaptă pe redactorul şef.

- Unde, mă?, întreabă Petreanu.

- La spitalu’ 9.

Liniştea sumbră e spartă brusc de hohot de râs. Redactorul şef râde convulsiv; bărbia îi tremură, sughiţă fericit, ochii i se umplu de lacrimi. Uşuraţi, redactorii şefi adjuncţi râd şi ei. Şefii de departament şi editorii râd şi ei, în ton cu şeful.

- Ha-ha-ha, hohoteşte redactorul şef.

- Ho-ho-ho, îi ţin isonul adjuncţii, înecându-se de râs.

- U-hu-hu, râd şi domnii editori, ţinându-se cu mâinile de burdihanele generoase, dându-şi palme zdravene pe spate şi făcând să se cutremure geamurile.

Ha-ha-ha! O-ho-ho! U-hu-hu!, răsună pe holurile Casei Scânteii.

Paul şoferul aşteaptă răbdător ca flacăra veseliei să se mai potolească şi, când şefimea îşi trage sufletul, cu ochii în lacrimi, întreabă:

- Şi ce facem, dom’ Petreanu?

- Nu facem nimic. Lasă-l acolo, doar nu vrei să-i stricăm reportajul!

Şi iar ha-ha-ha, o-ho-ho, u-uu!

Ajung la redacţie mai mult mort decât viu. La parter, mă întâlnesc cu Paul şoferul.

- Ţi-au dat drumul, Iuliuse?

- Mă, şuier, de ce nu m-ai aşteptat?

Îmi povesteşte cum se luase după maşina poliţiei, cum crezuse că m-au internat la nebuni şi plecase la redacţie să anunţe. Şi cum Petreanu hotărâse să mă lase legat de pat, la cheremul unor doctori care nu-s mai zdraveni decât pacienţii.

Năvălesc în biroul lui Petreanu fără să bat la uşă, cu părul vâlvoi, şi-l fixez cu o privire sticloasă.

- Băă, ţip isteric, mă lăsai la Spitalul 9? Dacă mă legau ăia de pat şi mă drogau? Mă rog frumos, când aveaţi de gând să mă scoateţi?

Petreanu mă priveşte cu înţelegere.

- N-am vrut, mă, să-ţi stricăm reportajul.

Nea Dan, editorul şef, mă ia pe după umăr.

- Luaţi mâna de pe mine!, ţip, şi aproape că-l lovesc când mă scutur.

- Julius dragă, linişteşte-te, îmi spune Petreanu. Gina, i se adresează secretarei, adu-i te rog domnului Julius o cafea.

Secretara pleacă după cafea.

- Da’ cum ai ajuns la Spitalul 9?, mă întreabă nea Dan, păstrând de data asta o distanţă prudentă.

- M-au dus poliţiştii de la Secţia 15, zic printre dinţi.

Gina vine cu cafeaua. Mă aşez în colţul opus, deşi asta nu înseamnă mare lucru, acum am o cană cu care pot să arunc. Petreanu se întoarce spre nea Dan şi îl informează, pe un ton compătimitor:

- Săracu’, el crede că domnii ăia în halat albastru sunt poliţişti!

Altele asemenea pe Amar de Zi

• No Related Post

Julius Constantinescu

NOTĂ: Voi comite o mică măgărie: voi republica pe Amar de Zi un reportaj scris mai demult (da, ştiu, e revoltător, nici un ziarist n-a mai făcut asta vreodată). E un text scris pentru Jurnalul Naţional, pe vremea când Petreanu era redactor şef. O să vă invit să-l citiţi, fiindcă de acest reportaj e legată cea de-a doua povestire din seria 3 poveşti cu Petreanu, aşa cum s-au întâmplat ele.

*

Să te arunci de pe o macara e uşor, poate orice prost – doar că după aia te faci terci, şi ce faci cu tine? E umilitor să te cureţe diverşi cetăţeni cu mopul de la asfalt. Eu am vrut să mă sinucid gospodăreşte, ca ardelenii: am umblat să-mi aranjez actele, sicriul, dricul, incinerarea, cât încă trăiam şi se mai uita cineva la mine. Am dat o declaraţie şi la poliţie cum că mă sinucid, ca să nu zac după aia la morgă, cu o etichetă de deget. Într-o sală ticsită de oameni, dom’ maior Criveanu mi-a schiţat cu voce tare ideile principale ale declaraţiei: “Domnule comandant, subsemnatul, numele, domiciliul, declar că vreau să mă sinucid pentru că am SIDA”. S-a întors să constate voios, din uşă: “Dom’le, sunteţi un caz unic în istoria poliţei!”.

Ascunsă în spatele unui gard viu, în capătul unei alei largi, clădirea cenuşie şi somptuoasă a crematoriului “Cenuşa” are ceva din măreţia înfricoşătoare şi seducătoare în acelaşi timp a unei opere de Wagner. Să arzi la crematoriul “Cenuşa” şi nu în cine ştie ce cuptor nenorocit ţine de stil.

Birourile administraţiei sunt undeva în stânga. Înăuntru, un bătrânel e pe picior de plecare, îşi căuta şepcuţa lăsată pe un scaun de lemn. Aştept să iasă, mă uit la femeia între două vârste din faţa mea şi nu ştiu cum să încep. Mă priveşte cu înţelegere. “Ştiţi”, zic, “am o problemă mai delicată”. Îmi arată scaunul, mă aşez şi mă foiesc. Îmi fac curaj: “Cât costă un incinerat?”. Îmi spune. Eu tac, ea tace. “Un necaz?”. “Da”. “În familie?”. Slavă Domnului, nu. “Ştiţi, e cam ciudat…Nu ştiu cum să vă spun…E vorba de mine…”. Se face albă la faţă, e rândul ei să se aşeze. “Sunteţi bolnav…?”. “Nu. Vreau să mă sinucid. Ştiţi, în Bucureşti n-am pe nimeni, ai mei stau în Ardeal. Sunt pensionari şi nu vreau să-i pun pe drumuri, cheltuiala… Aş vrea să-mi plătesc singur incinerarea, plătesc şi o firmă să-mi trimită cenuşa acasă”.

Se lasă o tăcere grea, femeia e în stare de şoc. Într-un târziu, bălmăjeşte: “Scuzaţi-mă, n-am mai întâlnit niciodată aşa ceva, să vină mortul”. “Staţi, că n-am murit încă”, încerc să fac o glumă. “Spuneţi-mi ce acte îmi trebuie”. Fericită că discuţia ia o turnură obişnuită, îmi înşiră actele; primul e certificatul de deces. “Păi n-am cum să aduc certificatul de deces, că sunt viu”. “Da, da… îmi cer scuze, nu m-am obişnuit… sunteţi atât de tânăr…”.

Oricum, nu rezolv nimic, îmi trebuie certificatul de deces. Birocraţia asta o să ne bage în pământ.

Servicii complete pentru morţi în viaţă

Am plecat uşor dezamăgit de la crematoriul “Cenuşa” – mi-ar fi plăcut să ard acolo – şi am dat o tură pe la agenţiile de pompe funebre. Am găsit o coşmelie chiar lângă crematoriu, îşi îmbiau muşteriii cu câteva sicrie scoase în stradă. Înăuntru, un băiat şi o fată mâncau parizer de pe un ziar. Nu se ocupau de acte, mi-a comunicat fata, după ce a înghiţit dumicatul de de parizer cu franzelă.

La “Servicii funerare Stoica”, un domn uscăţiv, trecut de 50 de ani, mă primeşte cu o mină tragică, îşi juca bine rolul. Înţelege imediat că am avut un necaz. “Nu l-am avut încă”, zic, şi mă aşez, doborât de durere. Înţelege din nou: “E la spital sau acasă?”. “Ştiu că pare ciudat, dar e vorba de mine”. În cadrul uşii din spate apare un tip în salopetă – terminase de stivuit sicriele şi ciulea urechile, nu ascundea defel că-l interesează subiectul. Domnul uscăţiv e trist. Eu sunt trist. Doar tipul în salopetă pare mai vesel. “De ce suferiţi?”, mă întreabă, într-un târziu, domnul. “De nimic”. ~sta din uşă s-a înveselit de-a binelea, deja mi-e simpatic. Domnul suferă de parcă el urma să dea ortul popii. “Sper că nu e ce mă gândesc eu…”. “Ba da”. Reiau textul cu părinţii din Ardeal, pensionari, etc. Nu vrea să se ocupe de mine. “Domnule, vă rog să înţelegi că nu ar fi etic din partea mea să accept banii dumneavoastră. Eu sper că totuşi o să vă mai gândiţi, sunteţi tânăr”. Îi spun că m-am gândit înainte să vin la el; dacă nu vrea, asta e, merg în altă parte. Îmi pare rău că l-am întristat, e de treabă. În schimb, ăla din uşă cred că abia aştepta să ajungă la cârciumă şi să povestească de nebunul care vrea să se sinucidă.

Nici la “Antony” n-am avut mai mult succes. Am avut, în schimb, în Ghencea, la o firmă de gheretă, unde nu prea îţi dă mâna să refuzi clientul. Meşterul, om tânăr, muncitor, pus pe căpătuială. L-am luat mai pe ocolite: “Şefu’, da’ dacă vine unu’ la tine să-i rezolvi înmormântarea după ce moare, i-o faci?”. “Păi cum să vină el?”. “Aşa bine. Să zicem că-i bolnav şi n-are pe nimeni, vine la tine, dă banu’ şi tu-l îngropi după ce dă colţul”. Stă şi se gândeşte. “Da’ de ce nu vine o rudă, un prieten?”. “N-auzi, mă, că n-are pe nimeni? D-aia vine la tine, să-l îngroape şi pe el cineva”. Pricepe repede – îl ajută, de ce să nu-l ajute? După aia, trece la afaceri: “Ce ai?”. “Ce să am?”. “Păi, ce boală ai, de ce eşti bolnav?”. Îi spun că nu sunt bolnav, sunt ziarist, întrebam şi eu. “Fac şi io nişte poze la tine, ca să nu-ţi dau numele firmei în ziar şi să te fac de căcat”. Îmi oferă ţigări. “Fă câte vrei, numa’ să nu prinzi firma”. ~sta o să facă avere.

Un caz unic în istoria poliţiei

Vreau să mă asigur că nu zac pe la morgă, până se lămureşte poliţia dacă m-am sinucis sau m-a omorât careva. Mă duc să dau o declaraţie.

La Circa 15 am nimerit într-o pană de curent. Nici nu vedeam dacă ofiţerul de serviciu era sau nu după gemuleţ. Undeva în spate, unul umbla la panoul electric şi vreo doi se agitau pe lângă el cu lanternele. Bag capul prin gemuleţ şi zic: “Bună seara. Am o problemă”. Din beznă se aude o voce: “Da, ziceţi”. “Aăă… nu ştiu cum să vă zic”. “Hai, dom’le, zi odată problema”. M-am obişnuit cu întunericul, acum îl văd. Se întoarce spre un subaltern, unul din ăia cu lanternă: “Are o problemă, da’ nu ştie cum să ne zică”. E vesel, deci şi subalternul e vesel, să fie în ton cu şefu’. Ne distrăm toţi. “Vreau să mă sinucid”, zic brusc, fără preparaţie. Ce mişto: acum mă distrez numai eu. Dom’ maior se ridică şi-şi netezeşte uniforma. De asemenea, trece de la “dom’le” la “dumneavoastră”. “De ce vreţi să vă sinucideţi?”. “Am SIDA”.

Au făcut lumina. Sunt patru şi se uită la mine perplecşi. Dom’ maior e complet neajutorat – n-au procedură standard pentru cazuri din astea, nu se prevede nimic în regulament. Mă întreabă de ce am venit. “Am înţeles că în cazuri din astea se face o anchetă pentru a se stabili dacă a fost sinucidere sau crimă. De-aia, am venit să dau o declaraţie că mă sinucid”. Sunt paralizaţi complet. Într-un final, dispare fără să-mi răspundă.

Trec câteva minute. Dom’ maior coboară mai destins, cu două coli de hârtie în mână. Mă pofteşte într-o sală să scriu declaraţia. “Scrieţi tot. Când v-aţi îmbolnăvit, cum v-a venit ideea, ce vă trece prin cap”. Sala era plină ochi, se scriau declaraţii, plângeri, procese-verbale. Maiorul îmi face loc pe un colţ de masă şi-mi schiţează ideile principale, cu voce tare: “Domnule comandant, subsemnatul, numele, domiciliul, declar că vreau să mă sinucid pentru că am SIDA”. O femeie sare ca un arc de pe scaun, în timp ce bărba-su înşfacă plasa. La uşă e deja îmbulzeală, într-o secundă se topesc toţi – infractori, plutonieri, reclamanţi şi pârâţi. “Dom’ne, sunteţi un caz unic în istoria poliţiei”, se întoarce dom’ maior, voios, din uşă. Îl informase pe comandant, scăpase de răspundere. Când termin, îi dau declaraţia. O citim împreună. Mă lasă în grija unui plutonier, iar el fuge la dom’ comandant.

Dom’ maior se întoarce. După expresia feţei, nu e grav. Înseamnă că dom’ comandant nu e îngrijorat. “E în regulã”, îmi comunică ofiţerul de serviciu. “Declaraţia e la dom’ comandant. Puteţi să plecaţi, dar înainte o să vă rog să
mergeti cu noi până la spital, să vă facă un control”. “Ce fel de control?”, o fac pe prostul. “Să vedem dacă vă simţiţi bine”, minte, în timp ce un plutonier care-şi imagina că nu e în câmpul meu vizual îi face semn unui coleg cu mâinile la cap, adică mă controlează dacă nu-s pupu. Îl întreb dacă sunt obligat; mă asigură că nu, vai de mine! Ne lăsăm numerele de telefon, ca între prieteni, şi plec ţinut de braţ de un subaltern. “Puteţi să-mi daţi drumul la braţ, că nu fug nicăieri. Oricum, dacă nu vroiam să vin, plecam”. “Sigur, nu-i nici o problemă”, spune poliţistul, dar nu-mi eliberează, totuşi, braţul. Mă duc la Spitalul 9, dar vorbesc aşa, ca şi cum m-ar duce la un spital normal, pentru nişte analize de rutină. Le spun că mă scapă la budă, ca să-i poată explica medicului în linişte ce-i cu dementul.

Dintre toţi oamenii cu care am vorbit în miercurea aia, psihiatrul ăsta a fost singurul care a încercat să mă facă să renunţ. A fost dezamăgit când am semnat că refuz internarea. A ridicat discret din umeri în direcţia poliţiştilor: nu mă putea reţine, sunt zdravăn la cap.

Slobod la sinucis

“Subsemnatul Julius Constantinescu, vârsta, domiciliul, în timp ce mă deplasam în jurul orei 18:20 însoţit de doi lucrători de la Secţia 15 de poliţie prin curtea Spitalului 9, care lucrători îmi spuneau, citez textual din memorie, că sunt tânăr şi e păcat să-mi iau zilele, mi s-a părut că cei doi lucrători din cadrul poliţiei erau cam stânjeniţi mă ţineau de vorbă aşa, ca şi cum ar fi aşteptat ceva. Declar că cei doi m-au invitat în maşina lor, pe motiv să nu-mi fie frig. Menţionez că afară era, într-adevăr, foarte frig. De asemenea, poliţistul care se afla la volan mi-a cerut buletinul de identitate, aşa, pentru orice eventualitate. Exact în momentul în care vroia să-şi noteze datele din buletin (deşi ele se aflau deja la secţie), prin staţia radio din maşină s-a auzit însuşi glasul domnului comandant, de am crezut iniţial că se vor lovi la cap când au vrut să ia poziţie de drepţi, ei fiind în maşină, dar uitând asta. “Daţi-i drumul. Slobod!”, a zis dom’ comandant. Mie personal mi s-a părut că dom’ comandant era aşa, voios, avea o veselie în glas, ca dom’ maior când mi-a zis că dom’le, sunteţi un caz unic în istoria poliţiei, ceea ce pe mine personal m-a bucurat, că i-am mai scos pe domnii poliţişti din rutină, că nici dumnealor nu cred că le e uşor, tot cu munca, tot cu munca… Acum, permiteţi să raportez, io personal nu sunt bolnav deloc de SIDA şi nici să mă sinucid nu-mi vină, mai ales că aş fi şi prost să mă sinucid într-o ţară aşa veselă şi cu oameni aşa veseli, ca dom’ comandant şi dom’ maior, de pildă”.

Poliţistul “Midnight Caller”

Rep.: – ‘Trăiţi, dom’ şef! Dan Capatos de la Jurnalul Naţional vă deranjează. Dom’ne, a sunat cineva pe telefonul nostru de la echipa de intervenţie şi ne-a spus că a venit unu’ în seara asta la dumneavoastră, că are SIDA şi vrea să se sinucidă. E adevărat, dom’ şef?
Mr. Nicolae Criveanu: – Da, a fost unu’.
Rep.: – Extraordinar! De zece ani de când lucrez în presă n-am auzit aşa ceva!
Mr. N.C.: – Nici io n-am văzut, dom’le. N-am mai văzut niciodată sinucigaş înainte să se sinucidă.
Rep.: – Şi unde e? I-aţi dat drumul?
Mr. N.C.: – I-am dat, ce era să facem cu el? N-a comis nici o infracţiune, n-aveam de ce să-l reţinem. Că a zis că vrea să se sinucidă? Poate nu se sinucide, până la urmă.
Rep.: – Şi cum era?
Mr. N.C.: – Era cam dus cu sorcova. A refuzat şi controlul, şi internarea. Era foarte calm, era cam pierdut şi era palid. Poate că astea sunt simptomele. A dat o declaraţie că vrea să se sinucidă. E sorcovit rău.
Rep.: – Păi şi de ce-a venit la dumneavoastră?
Mr. N.C.: – A fost înainte la agenţii de pompe funebre, să-şi plătească înmormântarea. Ne-a spus că cică vrea să dea declaraţie că se sinucide ca să nu mai facem anchetă, să-i facă actele de înmormântare mai repede. Aici denotă, după mine, că e dus cu sorcova, că a luat legătura cu agenţii de pompe funebre. Declaraţia asta a lui e un fel de testament. Io am vrut să-l conving să renunţe, da’ n-aveai pe cine.
Rep.: – Ne daţi şi nouă numele şi adresa lui? Poate-l găsim noi şi-l convingem. Un număr de telefon n-a lăsat?
Mr. N.C.: – A lăsat şi număr, da’ e de mobil. Noi nu mai avem ieşire pe mobil, că-l sunam imediat să văd pe unde rătăceşte, să-l ţin de vorbă, ca la telefoanele alea, ştiţi dumneavoastră… era şi un film… tot aşa, sunau…
Rep.: – “Midnight Caller”!
Mr. N.C.: – Da! “Midnight Caller”!

Altele asemenea pe Amar de Zi

• No Related Post

Julius Constantinescu

Pe Petreanu nu l-am cunoscut prea bine câtă vreme am lucrat împreună, şi nu pentru că el era redactor şef iar eu doar un amărât de reporter, deci socialmente complet diferiţi, ci pentru că învăţasem deja că la slujbă e exact ca-n dragoste: nu e bine să te încrezi în relaţiile bazate pe sinceritate.

Trei sunt întâmplările pe care amândoi ni le amintim din acea perioadă. Bineînţeles, ni le amintim complet diferit – mărimea salariului, să ştiţi, e o lentilă foarte sensibilă. Indiferent ce mizerii colportează Petreanu în lipsa mea (slavă Domnului că eu nu am acest obicei!), vă ofer acum nebănuita şansă să aflaţi adevărul gol-goluţ.

Poveste de Crăciun, pe holurile reci ale Casei Scânteii

Primul meu Crăciun în Bucureşti nu mă găsea într-o dispoziţie sufletească prea grozavă. Apropierea vacanţei, faptul că nu cunoşteam pe nimeni în oraş şi salariul mizerabil, care nu-mi permitea să plec nicăieri, carevasăzică singurătatea ce mă păştea taman de sărbători, toate astea apăsau cu greutate asupra mea. Să adăugăm şi că mă chinuia o pârdalnică de măsea, iar stomatologii costau bani. O să mă opresc aici cu enumerarea suferinţelor mele, dacă sunteţi interesaţi de poveşti deprimante de sărbători vedeţi că a scris şi Hans Christian Andersen ceva pe tema asta.

Iată-mă deci la redacţie, în ultima zi de dinaintea vacanţei. Cu generozitatea pe care unii dintre voi mă tem că o cunosc, compania le-a oferit angajaţilor Jurnalul Naţional o primă de Crăciun constând în biscuiţi, mezeluri şi o sticlă de şampanie de calitate îndoielnică. N-am luat mezelurile şi biscuţii fiindcă mi s-a părut degradant (pentru actualii angajaţi de la Jurnalul: să ştiţi că nu e nici o ruşine să le luaţi; atunci erau alte vremuri, la sfârşitul lunii primeam o chestie care se numea salariu). În schimb, naiba ştie cum, făcusem rost de trei sticle de şampanie, cu care plănuiam să ajut puţin spiritul Crăciunului.

Lumea plecase care-ncotro, făcându-şi urări vesele şi promiţându-şi să se revadă hăt, taman la anu’, iar eu stam nehotărât în capătul unui hol unde ajungea vag o lumină murdară, neştiind încotro s-o apuc. Într-un târziu, m-am îndreptat cu paşi târşâiţi spre lift – n-avea rost să mai amân, mi-era totuna.

Nu eram ultimul. Până să vină liftul, din maţele întunecate ale Casei Scânteii a apărut şi Petreanu. Contrastam vizibil: avea o geantă pe care o ţinea ştrengăreşte pe umăr şi afişa o mină optimistă. Munca se terminase, urma o binemeritată vacanţă – nici o grijă până hăt, taman la anu’! M-a bătut prieteneşte pe spate, cu bunăvoinţa pe care oamenii o arată de regulă atunci când scarpină între urechi un câine al străzii:

- Ce faci, Julius?

- Ia.

El avea mâinile libere – nu era nevoit să se umilească strângând la piept pungi cu mezeluri sau şampanie. Promisiunea zilelor de vacanţă îi îndulcea sufletul, şi asta i se citea pe chip.

M-a petrecut până la parter cu buna sa dispoziţie şi aproape că uitasem de amărăciunea mea, când, fără nici un fel de avertisment, fundul pungii a cedat. Zgomotul de sticlă spartă a răsunat ascuţit, ca un pumnal pe care soarta mi-l înfipsese încă o dată în inimă.

Nu vom reproduce aici remarca pe care am făcut-o privind cu obidă la pârâiaşul de şampanie care se scurgea pe pardoseala din marmură a Casei Scânteii. Să spunem doar că Petreanu a găsit-o atât de amuzantă încât a izbucnit într-un râs de nestăvilit – puternic, clar, din inimă.

Petreanu dispăruse de mult învăluit în ninsoare, dar râsul său homeric încă îmi răsuna în urechi. Am mai privit o dată în urma lui, am stins ţigara sub talpă şi i-am urat, printre dinţi:

- Sper să putrezeşti în Iad, Petreanu!

Noi, comuniştii, avem un mod special de a crede în Dumnezeu.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• No Related Post

guest post de Alice Iacobescu

Spuneţi-mi că sunt naivă, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap că aş
fi în pericol dacă nasc într-un spital din România. Mi-era teamă de
durere, mă temeam ca bebeluşul să nu aibă vreo malformaţie, m-am
gândit că poate voi avea vreo reacţie la anestezie, dar nu mi-a trecut
nicio clipă prin cap că, în spital fiind, aş putea păţi ceva din cauza
personalului medical sau a spitalului… Cel mult să nu îmi dea
calmante pentru că nu au sau să-mi ceară să vin cu laptele praf
de-acasă… Ei bine, am născut. Şi naivitatea mea pare să fi fost
justificată. Deşi copilul a decis să vină cu două zile mai devreme
decât l-am “programat” noi, deşi moaşa se cam precipita pe lângă mine
sub aparenţa că e calmă şi totul e sub control, dar îl suna pe doctor
să se grăbească totuşi, totul a decurs normal. A trecut un an şi
jumătate de atunci şi abia acum îmi dau seama că, de fapt, am fost în
pericol. Nu din cauza medicului, nu din cauza moaşei… Pericolul
putea să vină de oriunde… Mai nou, de la un electrician… A început
să îmi fie frică de spitalele din România în primăvară, când două
femei au intrat în comă din cauza unei infecţii intra-spitaliceşti. Au
fost la un pas de moarte, iar una dintre ele nu va avea niciodată
copii, deşi era însărcinată când s-a internat. Am aflat despre acest
caz numai pentru că una dintre femei e artistă şi şefii ei au făcut
scandal de s-a auzit în presă. Le datorează viaţa.
O lună mai târziu, un copil de 9 ani a murit urmare a unei banale
fracturi de braţ tratate cu nepăsare şi cu incompetenţă. La Slatina.
Apoi, acum: 4 bebeluşi ucişi şi 7 răniţi grav, cu urmări pe viaţă -
într-o maternitate din Bucureşti… Multe femei plătesc ca să nască la
Maternitatea Giuleşti pentru că sunt medici buni acolo… Dar până la
Dumnezeu… te mănâncă sfinţii.
Nu cunosc cauzele cumplitei tragedii de la Giuleşti. Vă spun sincer că
am evitat să ascult detaliile pe tema asta timp de două zile… Mâine
mă duc la serviciu şi ştiu că voi afla toate amănuntele îngrozitoare.
În aceste două zile, însă, n-am putut să nu mă gândesc la chinurile
cumplite în care au murit patru copilaşi, la durerile inimaginabile pe
care le suportă acum bebeluşii răniţi, la urmările pe viaţă pe care le
vor avea. Nu vor mai fi oameni. Şi nici părinţii lor nu vor mai fi. Şi
nici părinţii micuţilor care-au murit. Şi nici asistenta care îi avea
în grijă. La toate astea mă gândesc şi mă revolt. Aud la televizor că
nu va plăti nimeni pentru asta. Eu cred că, probabil, vor plăti, dar
cei mici, care au fost implicaţi direct în nenorocirea asta.
Aş vrea să-l văd plătind pe managerul spitalului, care – după părerea
mea -, ar fi trebuit să pună piciorul în prag: să nu mai primească
paciente, dacă ştie că nu are cine le îngriji. Înţeleg că nu exista
monitorizare automatizată la Reanimare nou-născuţi. Dacă e aşa, e
criminal: măcar un detector de fum să fi fost, aşa cum e în orice
cafenea nenorocită care are autorizaţie.
Aş vrea să îl văd plătind pe Ministrul Sănătăţii, de orice culoare
politică ar fi… Pentru că tolerează jumătăţile de măsură în
subordinea lui, pentru că acceptă subfinanţarea din sistemul sanitar
şi umilirea personalului medical.
Aş vrea să îl văd plătind pe preşedintele Traian Băsescu, pentru că îi invita, cu dispreţ, pe medici, să plece din ţară, că avem destui ca
ei: două mii pe an scot Facultăţile de Medicină. Nu, domnule Băsescu,
Facultăţile de Medicină scot absolvenţi, nu medici… Medici vor
deveni peste 6 -7 ani de muncă, dacă vor accepta să facă asta în
România… Nu avem bani să-i plătim? Să zicem… Dar măcar să le cerem
scuze pentru asta, nu să le arătăm uşa… Sincer, şi preşedinţi se
nasc în România, 200 de mii pe an (numărul aproximativ de nou-născuţi
vii pe an, pe ţară).
Am fost şi eu la Giuleşti, iarna trecută, să-mi vizitez cumnata care
tocmai născuse acolo. La intrare am plătit un halat – cică era
carantină… Abia începuse nebunia cu gripa porcină. Sub ochii
personalului medical, mi l-am aruncat peste palton şi am intrat…
inclusiv în rezerva în care se aflau trei paciente. Puteam să strănut,
să tuşesc, să-mi suflu nasul, dar portarul îşi făcuse datoria: aveam
halat. Pentru că aşa se face treaba în România: de formă, să dea bine,
să bifăm acţiunea.
Înţeleg că nenorocirea de la Giuleşti a pornit de la un cablu electric
neizolat… Trecuse pe-acolo cineva, se presupune că un electrician,
un specialist, nu?, care s-a făcut că nu vede improvizaţia… S-o fi
gândit că poate provoca un incendiu? S-o fi gândit că cineva ar putea
arde de viu din cauza unei… scăpări?
Băieţelul meu are un an şi jumătate şi, da!, câteodată mi-e lene să
pun la loc siguranţa de la priză după ce o folosesc… Oricât de lene
mi-ar fi, însă, mă aplec şi pun protecţia de plastic pentru că, nu-i
aşa?, dacă taman acum îi vine vreo idee? Nu îl lăsăm niciodată
nesupravegheat, dar poţi să ştii când lipseşti pentru că sună cineva
la uşă sau eşti prea absorbit de o conversaţie la telefon sau de o
carte bună?
Englezii au o vorbă: “Better be safe than sorry!”. Românii au o altă
vorbă: “Merge şi-aşa…” Şi se vede asta unde întorci capul…
Curăţenia e de mântuială, reviziile sunt de mântuială, politeţea e de
mântuială, şcoala e de mântuială, medicina e de mîntuială, să ştiţi că
şi presă – tot de mântuială se face. Ştirile nu sunt verificate,
cifrele nu sunt controlate, sursele nu sunt luate la întrebări… Azi
apare o informaţie, mâine auzi exact inversul ei… Uitaţi-vă şi la
lucrurile mărunte: la câte greşeli de ortografie apar la televizor…
Şi trec de atâtea perechi de ochi… Şi ştiţi de ce? Nu doar pentru că
oamenii care muncesc de mântuială nu se gândesc la efectele fuşerelii
lor, dar nici măcar nu consideră că ceea ce fac ei e important… Şi
dacă fac fundaţia unui bloc, tencuiala unei case, un şurub pentru o
maşină sau o ştire la care se uită sute de mii de oameni, tot
neimportant li se pare, pentru că şi despre ei tot asta cred: că nu au
nicio importanţă. Când îi auzi: nu ies la vot, că tot nu hotărăsc eu
cine iese! Sunt sute de mii de români care gândesc aşa, eternii
absenţi ai alegerilor. Dar fiecare în sine se consideră insignifiant.
Lipsit de importanţă ca şi treaba pe care o face… Că doar merge
şi-aşa…

Altele asemenea pe Amar de Zi

• O diplomă de Oxford la Palatul Victoria
• Întoarcerea blogului rătăcitor
• Sisif românesc