guest-post de Mihai Horaţiu Radu

(soţia lui Horaţiu, Dania, a născut de curând. Horaţiu mi-a trimis un text, uluit de serviciile medicale din maternitate)

Intrarea în spital seamănă mai degrabă cu tranşeele săpate într-un conflict armat. Mașina se zguduie bine, nici nu știu pe unde să ocolesc gropile. Odată ce ai pășit în clădire ai găsit catacombele lui Indiana Jones. Secția de obstetrică-ginecologie însă e renovată în proporţie de 90%, iar despre medicii de aici am auzit numai de bine. Parchez în doi metri de noroi și merg să internez gravida care, în povestea asta, e soția mea. Batem umil la o ușă și, când se deschide, o armată de halate albe, roz, verzi și roșii își împleticesc saboții de spital. În fața unei ierarhii a culorii cu care nu sunt familiarizat anunț pe cine se nimereşte în faţa mea că am sosit. O hârtie de 50 de lei și imediat un halat amabil duce soția într-un salon. Iar pentru tati începe incursiunea în Romania, Land of No Nothing.

- Deci, avem nevoie de câmpuri sterile, tifon, vată, spirt, seringi de 5 și 20 ml, leucoplast. Și musai trusă epidurală.
- Da’ în spital nu aveți nimic?
- (Cu o față care spune “pe ce lume ești, măi gâgă?”) Nu.

Înainte de naștere trebuie luate niște analize de la Fundeni; mânzul s-a grăbit două săptămâni și nu am apucat să le ridic. Prin aglomerația unei zile de vineri am făcut o oră și 15 minute. Gâfâi până la etajul doi și când spun că e vorba de o urgență (gravida intrase de ceva vreme în travaliu) sunt întrebat dacă nu cumva mi-a venit menstruația. Sunt poftit să iau loc și să aștept. 20 de minute cu câte un protest la fiecare 5.

- Da’ vă rog, trebuie să fiu înapoi cât mai repede, știți ce nebunie e în oraș?
- Crezi că aici e altfel?

Doctorul răsfoieşte un caiet galben ca oracolul meu din clasa a 3-a şi exclamă – ahâm, e aici. Nu mă pot abţine şi strecor un “oi fi eu ardelean, da’ până acum transcriam tot registrul ăla.”

În fugă spre maşină mă uit pe foi – două coli cu trei cifre şi o menţiune. Dumnezeule, în 2010 există fax, telefon, internet, probabil și poșta ajungea mai repede.

La maternitate au urmat alte halate, cu câte 5, 10 sau multipli prin buzunare. Să fie bine. Aluziile erau clare.

- Uite și tu – îmi spune o asistentă – 850 de lei. Ne-au tăiat sporurile, ne-au tăiat tot. Păi să nu le …mama lor…

A urmat niscaiva valută strânsă pentru vremuri grele. Atât de grele încât în dimineaţa de după naştere soţia îmi spune că la micul dejun nu a primit măcar un ceai. Amiaza am văzut-o şi eu. Două linguri de cartofi fierţi arşi la suprafaţă. Iar a doua zi un polonic cu macaroane cenuşii.

Când ne-am externat, asistenta şefă tocmai făcea inventarul materialelor dintr-o plasă.

- Fetelor, bine că am primit cleme de prins cordonul ombilical.

Acasă, feciorul s-a încruntat la mine. L-am adus cu o alergie pe tot spatele.

Eh, tati, ne-am născut în România. Învaţă-te de mic cu asta.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Cântăriţi şi judecaţi
• Hai ai noştri!
• Ce-au mai făcut jurnaliştii în ultimul timp

guest-post de Moise Guran*

De la începutul, anului leul se apreciază permanent iar cursul oficial al euro a scăzut vineri până la 4,11 lei, de unde pe 4 ianuarie era 4.22. Această apreciere susţinută a surprins toţi analiştii bancari – majoritatea anticipau o devalorizare a monedei naţionale la începutul lui 2010. Explicaţiile formale pun aprecierea leului pe seama calmării scenei politice, a adoptării bugetului de către parlament şi, implicit, a şanselor mari pe care statul român le are de a primi următoarea tranşă de la FMI. Situaţia este însă mai complexă.

Paradoxul stă mai degrabă în faptul că această cădere a cursului pe topogan nu este determinată de clasicele vânzări de valută ale băncii centrale. Acum, după o lungă perioadă de aproape un an şi jumătate în care BNR a apărat leul, banca centrală pare a fi în postura de a proteja mai degrabă cursul euro de o scădere prea mare. Asta ar putea afecta exporturile prin scumpirea mărfurilor româneşti ce merg la extern.

Ce a determinat, totuşi, aprecierea constantă a monedei naţionale?

Totul a început cu dorinţa de ieşire de pe piaţă a unui mare jucător străin care pariase pe creşterea euro în urma crizei politice din octombrie şi noiembrie. În decembrie a mai aşteptat un pic, dar la începutul lui ianuarie şi-a pierdut răbdarea.

Ei bine, la ieşirea unui investitor străin de pe un pariu contra leului acesta se apreciază, iar o ieşire prea bruscă poate provoca o reacţie în lanţ.

De data asta mai multe elemente par să se fi coordonat pentru un efect puternic pe piaţă. BNR a coborât dobânda, iar intrarea aproape accidentală a cursului sub 4,2 a transmis ca o goarnă un semnal internaţional speculatorilor, care au înţeles că banca centrală a României este determinată să apere leul. În acest caz semnalul a fost că leul rămâne bun de speculat, dar cu ceva mai mult respect decât în ultimele 15 luni. Aşa se face că în ultima săptămână piaţa românească a fost pur şi simplu invadată de bani speculativi. Acest lucru este demonstrat de scăderea şi mai abruptă a dobânzilor.

Fonduri străine au intrat cu euro în România, au cumpărat lei, iar apoi i-au plasat în băncile româneşti la dobânzi cuprinse între 7 şi 9 la sută. Faţă de 1% în zona euro, dobânzile româneşti par venite de pe Tărâmul Făgăduinţei. Mai mult, intrările mari de capital au produs valuri ca o balenă într-o piscină, şi în consecinţă în decurs de numai trei zile dobânzile interbancare au scăzut de la 9-10% până la 3-4%.

Numai că toată această speculaţie se bazează pe credinţa fermă că leul va continua să se aprecieze, căci altfel dobânda bună obţinută într-un plasament de lei într-o bancă românească este anulată în cazul creşterii euro.

Cei de la BNR probabil îşi freacă mâinile, căci au obţinut astfel un efect psihologic exact invers celui de acum un an când banii fierbinţi plecau din România. Problema lor de acum este să păstreze încrederea speculatorilor în leul românesc dar şi să limiteze cumva ravagiile pe care o scădere prea bruscă a cursului le-ar putea produce în rândurile exportatorilor români. Să dea, adică, impresia unei permanente mişcări în adâncime a cursului, păstrându-l totuşi ancorat undeva peste nivelul de 4 lei.

Mugur Isărescu este fript cu fondurile speculative, pe care el însuşi le numeşte “bani fierbinţi”. Guvernatorul BNR nu prea avea de ce să îşi dorească aceşti bani acum în piaţa românească. Ei nu ajung nici în bugetul de stat şi nici nu stimulează în mod direct economia. Tot ce poate obţine dl Isărescu astfel este fie o mărire a rezervei cumpărând euro, dar asta ar însemna să pompeze şi mai mulţi lei pe o piaţă deja înecată în bani, fie o scădere a dobânzilor reale. Abili, bancherii români nu se grăbesc să le aducă şi pe acestea la nivelul din piaţa interbancară de 3-4%.

Isărescu pare a se fi teleportat brusc înapoi în timp cu cinci ani, într-o perioadă în care însuşi domnia sa explica românilor cât de dificil poate fi uneori managementul succesului. Cel mai probabil în săptămânile următoare BNR va încerca să blocheze cumva cursul pe la nivelul actual, ferindu-l şi de creşteri rapide şi de căderi ameţitoare.

_______________
*Moise a scris o variantă a acestui text pentru Săptămâna de Ştiri şi a fost de acord să-l redactez pentru Amar de Zi. Echipa de la Bizbazar cochetează cu bloggingul în ultima vreme. De curând, şi-au activat domeniul dedicat, biziday.ro, mutându-se de pe Wordpress. Eu le-am zis că mai mult de 3 luni nu-i ţine pasiunea asta. Sper să mă-nşel.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Ne-aţi Taxat Destul
• Guvernul-păcănele
• Aritmetica anti-şpagă

Robert şi Irina au fost să vadă Avatar la IMAX Cotroceni. M-au sunat după aceea şi m-au întrebat dacă n-aş fi de acord să public păţania lor. După două ore, am primit o relatare pe mail. Iat-o în continuare, aşa cum a scris-o Irina:

Noi suntem dintre cei care vad filmele pe acasa, dar un film ca Avatar parea ceva suficient de nou si de interesant cat sa facem o rezervare cu saptamani inainte si sa ne chinuim sa ajungem la 12.30 la mult-asteptatul Imax. Si iata-ne intr-o sala arhiplina la ora cu pricina, stergand de zor ochelarii speciali si pregatiti sa vedem niste efecte cu adevarat “speciale”. În aşteptare, cu sala plină, nu tu reclame, nu tu film, lumea vorbea in soapta, numărând minutele.

Pe la 12.45 suntem anuntati ca “avem niste probleme tehnice, dar in 5 minute vor fi remediate”. Toata lumea se amuza, fiecare are cate o poanta de zis, doar copiii incep sa strige si sa se foiasca. Mai trece un sfert de ora si ni se spune ca filmul incepe “in maxim 10 minute”. Unii se enerveaza, altii sunt ironici, noi ne intrebam daca sa mai stam sau sa plecam. Plictisiti si iritati, mai facem conversatie inca vreo 20 de minute, gandindu-ne la cat timp pierdusem pe drum, la cata treaba aveam, la cum ne-am complicat sa ne lasam copilul cu cineva etc.

În fine, cu aproape o oră întârziere, incepe FILMUL.

Sau nu e asta filmul? Poate e o reclama totusi, pentru ca nu apare niciun titraj. Il aud pe Robert spunandu-mi: “astia se intrec cu gluma; e Avatar, dar nu au titraj”. Curand ajung si altii la aceeasi concluzie, cativa striga sa se opreasca filmul si sa fie reluat cu tot cu titraj. Dar nu se intampla nimic si nici explicatii nu mai primim. Si uite asa a rulat filmul fara titraj vreo 15-20 de minute. Ma tenta sa ma ridic si sa il invit pe managerul de la Imax la o discutie, dar eram fix in mijlocul randului; in plus, chiar vroiam sa ne simtim bine, nu să ne enervam.

In fine, apare titrajul. Rau a facut, pentru ca nu il puteam urmari. Filmul 3D dar titrajul 2D – se vedeau clar ori imaginea (cu ochelarii speciali), ori “scrisul” (fara ochelari), nu amandoua. Poate se remediaza si problema asta. Incercam sa ignoram titrajul si sa urmarim imaginile. Cat putea dura? Pai… pana la sfarsitul filmului. Problema nu a fost remediată, spectatorii nemultumiti nu au fost bagati in seama.

Am iesit de la film si am cerut sa vorbim cu managerul. “Noi” eram acum vreo 7-8 oameni. Ceilalti plecasera bombanind, injurand, comentand ca “asa e in Romania, nimeni nu face nimic” etc. Dar din sutele de oameni nemultumiti, doar cativa cereau o explicatie. In fine, nimic nou, oricum nu aveam nevoie de sustinerea cuiva pentru a pune niste intrebari de bun simt unui manager. Managerul s-a dat plecat pe nu se stie unde, apoi am ridicat un pic tonul si ni s-a spus unde este. Si ne trezim in fata unei domnisoare (Gabriela Ciulacu) care, cu o impertinenta surprinzatoare chiar si pentru niste romani ca noi, ne spune clar si raspicat: “Nu am ce sa va fac; daca veneati dupa 5 minute v-am fi dat banii inapoi; daca v-ati uitat la tot filmul, inseamna ca nu mai avem de ce sa va inapoiem banii”. Am intrebat si noi: unde apare regula asta? e scrisa undeva? Nu e scrisa nicaieri, evident. A abordat gresit problema reprezentanta Imax, mai ales ca cei cativa oameni adunati nu pareau sa vrea atat banii cat niste explicatii si niste scuze.

Spiritele s-au aprins, inevitabil, dar numai domnisoara manager a strigat din toti plamanii (“am tipat la angajatii mei, nu la dumneavoastra”). Dupa multa agitatie si discutii aprinse, tanara manager ne spune “am si eu niste reguli aici, nu e vina mea, fac ce mi se spune”. Suna atat de cunoscut, stiu! Bine, sa vedem atunci cine face regulile. Chiar si managerul are un manager, nu?

Si avea. Era acasa. Alta domnisoara. Am deranjat-o cu un telefon. Ce oameni si noi! Ii spun pe scurt ce s-a intamplat si debiteaza aceeasi prostie ca si managerita “mai mica” de langa mine: “Daca ati fi cumparat o prajitura si nu v-ar fi placut sau vi s-ar fi facut rau ati fi cerut banii inapoi? Nu! Asa nici noi nu va putem inapoia banii”. Incredibil, nu? Ma relaxez si incep sa explic frumos si cu rabdare, ca la scoala, ca pot cere banii inapoi daca mi se vinde o prajitura stricata, am tot dreptul sa fac asta. A fost uimita!

Am rezolvat ceva? Da. Nu am plecat acasa ca prostii. Stiu ca nu am primit scuze, ca nu am avut parte nici macar de o conversatie logica, nu mai zic de banii pe bilete sau mai stiu eu ce. Au fost total ridicoli si neprofesionisti. M-am enervat sa trec prin toate discutiile astea cu ei, dar stiu ca am facut atat cat se putea face. Voi face si o plangere la ANPC, in aceeasi idee de a face ceea ce trebuie.

Cei cativa oameni din jurul meu care isi cereau politicos drepturile mi-au dat o stare buna, de optimism. Daca din 500 de oameni care se uita fascinati la Avatar sunt macar 10 care chiar inteleg mesajul simplu al acestui film usurel, dar educativ in felul lui – si anume ca avem puterea sa luptam pentru lucrurile bune in care credem – atunci tot mai avem o sansa de a trai mai bine candva si de a ne face respectati.

(Nota mea: mâine – joi – am şi eu o rezervare la IMAX, la Avatar. Pentru binele tuturor, sper din toată inima să nu fie nici o problemă, mai ales că acum sunt avertizat.)

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Care e cea mai crudă moarte?
• Cântăriţi şi judecaţi
• Hai ai noştri!

guest post de Mihai P.*

A devenit deja axiomatic ca alegerile se fraudeaza. Si ca se fraudeaza pe picior mare, nu asa in marja de eroare. Se fac si sondaje pe tema fraudei… Nica era sigur ca alegerile se fraudeaza, iar Basescu a reluat tema recent ceva mai aluziv decat Nica.

Haideti sa ne uitam putin in istoria alegerilor postdecembriste. Primul guvern era guvernul provizoriu Roman, iar ministru de interne era Chitac. Alegerile din 20 mai 1990 dau castig de cauza FSN-ului, care era si sustinatorul principal al primului guvern provizoriu. Desi pluralitatea mediatica era discutabila in lumina standardelor de astazi, nu cred ca se indoieste nimeni de faptul ca aceste alegeri au fost libere si de faptul ca procentul obtinut de FSN, 67% din voturi, ar fi fost obtinut indiferent cine ar fi fost ministru de interne.

Alegerile din 1992 au fost organizate de guvernul Theodor Stolojan. Desi nominalizat de catre Ion Iliescu ca tehnocrat, guvernul Stolojan era sustinut de catre FSN. Aripa conservatoare din FSN se rupsese din front si se numea deja FDSN fiind condusa de catre Oliviu Gherman, un fel de Boc avant la lettre al presedintelui Iliescu. Ministrul de interne era Victor Babiuc, FSN, care mai apoi avea sa se plimbe prin diverse partide. Desi organizate de catre un ministru FSN, alegerile au fost castigate de Iliescu cu 28%. FSN conducea ministerul de interne, insa a obtinut un modest loc trei cu 10%, dupa CDR.

In 1996 guvernul Vacaroiu era sustinut de catre patrulaterul rosu, iar ministru de interne era PDSR-istul Doru Ioan Taracila. Asta nu a parut sa impiedice foarte mult CDR-ul care a obtinut 30%, iar PDSR-ul a fost invins si a trecut in opozitie.

In 2000, la interne era pe atunci PNTCD-istul Dudu Ionescu, insa au fost ultimele alegeri la care PNTCD a depasit marja de eroare. Victoria PDSR-ului cu 37% a fost zdrobitoare, iar urmatorul partid a fost tot un partid venit din opozite, PRM.

Venind mai aproape de cestiune, in 2004 ministrul PSD era Marian Saniuta. La parlamentare alianta PSD + PUR a ocupat primul loc, insa la prezidentiale Basescu l-a invins in turul doi pe Nastase, ceea ce a permis o noua schimbare de putere si in 2004. Anul trecut la interne era Cristian David PNL, insa PNL a obtinut doar locul trei, dupa PDL si PSD.

Recapituland, din sase alegeri, la patru s-a schimbat puterea de-o maniera categorica, la una dintre alegeri (2004) puterea a fost schimbata pe muchie de cutit si doar o singura data alegerile au fost castigate de organizatori.

Unde e dom’le frauda? Dovada, domnule, dovada fraudei!

Sa ne intelegem. Nu neg micile ciupeli electorale, un vot colo, o cifra in plus la nu stiu ce proces verbal, hai doua autobuze si vreo sectie speciala. Dar nu are niciun sens sa sustii cu atata ardoare frauda pe care o face ministrul de interne intr-o tara in care alternanta la putere e regula jocului. Nu denota decat lipsa de imaginatie si contrazice faptele deja devenite istorie. Chiar, oare ce o fi atat de rau faptul ca nu va fi ministru de interne plin la alegeri de trebuie presedintele in functie sa critice o hotarare judecatoreasca!?

___________
* Mai ţineţi minte sondajul de luna trecută? Am oferit atunci un guest-post celui care ghicea primele 3 opţiuni şi procentajele. Mihai, de la Oprescu şi legea, a fost cel mai aproape şi a primit articolul. Azi mi-a cerut să-l public. Doar titlul aparţine redacţiei

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Ce urmează
• Okay
• După dezbatere

guest-post de Moise Guran

Vineri, delegaţia FMI a plecat de la Bucureşti exact aşa cum a venit – şi, împreună cu ea, şi cele ale Băncii Mondiale şi Uniunii Europene. Statul român aştepta cu înfrigurare un miliard şi jumătate de euro cât mai repede, a treia tranşă din împrumutul de criză, dar nu îl va primi anul ăsta. Banii nu ni-i dă nimeni, pentru că nu avem guvern. Fără fondurile de la FMI, pentru plata pensiilor şi a salariilor guvernul va trebui să se împrumute acum mai scump. Doar din diferenţa de dobândă statul va plăti în plus peste 100 de milioane de euro, pe care-i va lua din buzunarele fiecăruia dintre noi.

Decizia celor de la FMI era, de altfel, inevitabilă. Ei au venit la Bucureşti chemaţi de preşedintele Traian Băsescu într-un moment în care era evident că nu au cu cine discuta. Un guvern interimar nu poate angaja România şi, chiar dacă prin absurd, delegaţia ar fi găsit toate bune la Bucureşti, o propunere de eliberare a banilor pentru o ţară fără guvern n-ar fi primit nici măcar avizul departamentului juridic al FMI. Pur şi simplu nimeni nu poate lua de bună promisiunea unui guvern interimar.

Negociatorul pentru România al FMI, Jeffrey Franks, a spus vineri că “ar fi nevoie de o rezolvare rapidă a crizei politice pentru ca Fondul să elibereze a treia tranşă în decembrie”.

Tot vineri, înaintea plecării FMI, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, remarca faptul că, în această perioadă, “logica dominantă din discursul public nu este, din păcate, logica financiară, nici cea economică, este cea politică şi electorală.”

Rareori cei de la FMI fac aprecieri politice. La fel de rar ca şi Isărescu. Acum mesajul lor este clar – politica a dat totul peste cap iar românii vor plăti pentru asta.

De ce s-au mai deranjat atunci cei de la FMI până la Bucureşti? În momentul în care preşedintele Băsescu a insistat ca delegaţia să vină, deja criza începuse iar ei îşi amânaseră vizita. I-a chemat înaintea nominalizării lui Croitoru şi le-a promis că nu vor pierde vremea. Altfel nici FMI-ul nici Banca Mondială n-ar fi răspuns.

Aceste instituţii serioase au şi departamente de analiză politică, iar departamentele respective avertizaseră că guvernul Boc va cădea. N-au fost totuşi în stare să prevadă faptul că preşedintele unei ţări democratice ar putea nominaliza de două ori un premier fără şanse de a obţine votul parlamentului. Pentru aceste instuţii, o astfel de situaţie reprezintă o imposibilitate logică.

Atunci ce ce a mai chemat atunci preşedintele Traian Băsescu cele mai importante instituţii financiare ale lumii la Bucureşti?

Fără voia lor, experţii lui Jeffrey Franks au jucat un rol în evoluţia crizei politice. S-au plimbat de la Finanţe la BNR, pe la Cotroceni şi pe la partide, încercând să obţină un acord politic, o promisiune, ceva. Băsescu şi-a jucat cartea cu un cabinet Croitoru, iar experţii financiari au făcut fără voia lor o presiune pentru jocul lui Băsescu. Vineri s-a jucat ultima carte. După două săptămâni în România, Jeffrey Franks trebuie să fi înţeles cum stă treaba. Dacă Traian Băsescu l-ar fi nominalizat pe Klaus Johannis experţii nu ar fi plecat, căci formarea guvernului devenea o chestiune de zile. După ce preşedintele a desemnat din nou un premier fără şanse, Franks şi-a luat echipa şi dus a fost. Mesajul pentru politicienii de la Bucureşti a fost aproape sarcastic – vă mai sunăm noi.

În absenţa banilor de la FMI şi de la Banca Mondială, guvernul se va împrumuta acum de la băncile din România, la dobânzi mai mari. Asta înseamnă că doar pentru plata pensiilor şi salariilor în acest sfârşit de an guvernul va plăti suplimentar între 100 şi 150 de milioane de euro. Acesta este costul financiar imediat al crizei politice.

Moise Guran este realizator al emisiunii de actualităţi şi analiză economică Bizbazar, de la Antena 3.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Valea
• Blocajul se menţine
• Stare de uluire

Julius Constantinescu

Sunt eu, ăla mare, ultimul.

Am înţeles că s-a întors Petreanu. Să fie sănătos, eu sunt deja în Dâmboviţa. Să vă spun şi cum am ajuns acolo.

Sâmbătă, şi-a adus baba aminte ce-i cu cheile alea de la vecinu’. A dat buzna cu punga de mâncare, da’ nu mai eram decât eu – pluteam cu burta în sus, îmi pierdusem cunoştinţa. A crezut că am murit şi m-a aruncat în WC. Acolo, apă curată, bogată în oxigen – mi-am revenit imediat. Nici n-am apucat bine să-mi vin în simţiri, că baba a aruncat apa împuţită din acvariu peste mine. Băi frate, zic, nu se poate să am aşa ghinion. Noroc că după aia a tras apa. Aşa am ajuns în Dâmboviţa.

Cam împuţit în Dâmboviţa, plus că trebuie să fii mereu atent să nu-ţi arunce careva un pet în cap. Sâmbăta e cel mai nasol, câţiva colegi care înotau liniştiţi au fost călcaţi de maşină.

Revenind la Petreanu, sunt convins că ne vom revedea. Am observat că mulţi oameni care rămân fără serviciu se aruncă în Dâmboviţa.

PS: Daily Cotocodac vă recomandă vandammiul şi pornaciul, în Tabelul lui Mendeleev cu elemente uşor de memorat.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Zen d’acvariu: loteria sorţii
• Zen d’acvariu – Memorialul durerii. Baba
• Reluarea, fără surprize

Julius Constantinescu

Baba aia senilă n-a mai apărut de o săptămână. Precis a uitat că are un vecin care i-a lăsat cheile să-i hrănească peştii – domnul acela tinerel şi politicos, care sigur are o viaţă socială activă, deşi asta nu-l împiedică să-şi facă timp câteva ore ca să stea la cafeluţe cu babele din bloc, în fiecare seară.

Partea proastă e că am aruncat reactorul în aer, când am încercat s-o trezim pe babă din morţi. Apa nu se mai împrospătează, aşa că acum ne paşte şi asfixierea, pe lângă moartea prin inaniţie.

Când sunteţi în situaţii de-astea, voi, oamenii, vă mâncaţi între voi. Noi am convenit raţional că nu putem supravieţui toţi şi am tras la sorţi – a ieşit că peştii ăia mari îi mănâncă pe ăia mici. Asta e, norocul e de multe ori decisiv.

După ce ne-am pus burţile la cale şi-am redus numărul consumatorilor de oxigen din acvariu, vreo două zile am stat mai liniştiţi. Alaltăieri, n-am avut de ales şi am tras iar la sorţi. Am avut un noroc incredibil, iar a ieşit că ăia mari îi halesc pe ăia mici.

De miercuri, am mai rămas doar doi: eu şi arogantu’ ăla mare cu aere de şef. Nasol e că mâine tragem din nou la sorţi şi tipu’ e într-un bulan fantastic.

Astăzi, pe Daily Cotcodac: Titlul, marele duşman al filmului românesc şi
Cele mai frumoase versuri de manele

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Zen d’acvariu – Memorialul durerii. Baba
• Reluarea, fără surprize
• Zen d’acvariu – Moartea lui JR

Julius Constantinescu

Cei doi studenţi la Medicină care au ucis şi tranşat un bărbat în camera de cămin vor să se căsătorească (sursa, aici). El a cerut-o înaintea unei audieri, iar ea a acceptat.

Acum, ce să zic, se potrivesc: sunt tineri, frumuşei, studenţi la aceeaşi facultate, ba chiar şi în timpul liber au preocupări comune.

Mi-e frică doar ca Sergiu să nu se fi pripit puţin, din cauza tinereţii. Acum poate că totul i se pare roz, dar să-l văd peste 20 de ani, când i-o zice nevastă-sa: „Pe mine nu m-ai mai ţinut în braţe de nu ştiu când, stai toată noaptea cu nasu-n cadavrele alea” sau „Bine că acum te-a apucat tranşatu’, când ştii bine că trebuie să mergem la mama”.

Alte asemenea pe Daily Cotcodac: Femeile nu negociază cu teroriştii

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Agresiunea, ieftină în România
• O revenire în cazul omuciderii de la Slatina
• Omucidere la spitalul din Slatina