O întâmplare măruntă din Fukushima, Japonia, îmi dă de gândit. Fukushima va rămâne pentru mulţi ani de acum încolo locul unei catastrofe nucleare provocate în primăvara lui 2011 de un tsunami monstruos care a devastat centrala din apropierea oraşului. Chiar dacă Fukushima a ieşit din ştiri de ceva vreme, consecinţele dezastrului rămân.

Reuters relatează despre cazul unui preot zen budist de aici care, împreună cu o echipă de voluntari, strânge sol contaminat de pe străzile oraşului şi îl depozitează undeva pe proprietatea templului, departe de zonele circulate. Radioactivitatea nu este severă, dar depăşeşte, în unele locuri, nivelurile măsurate chiar lângă centrală, 45 de km mai departe, iar o expunere de două ore pe unele străzi din Fukushima echivalează cu o radiografie corporală completă.

Preotul îşi explică astfel iniţiativa: “misiunea noastră este să facem lucrurile bune şi mai bune şi, pe cât posibil, să le împingem deoparte pe cele care provoacă nefericire, cât mai departe posibil, ajutându-i pe oameni, în felul acesta, să scape de amărăciune. Aceasta este esenţa muncii noastre, şi pentru asta nimic nu e prea mult, fie că e vorba de timpul nostru sau de orice altceva“.

Însoţit de voluntarii săi, preotul scanează cu contoare Geiger străzile, spală pavaje şi, unde găseşte pământ contaminat, îl încarcă în saci de plastic şi-n butoaie pe care le stochează la templu.

Unul dintre voluntari este un inginer care a lucrat 40 de ani la Hitachi, proiectând componente pentru centrale nucleare. Cu o francheţe şi o umilinţă năucitoare, el spune reporterului: “Ceea ce credeam eu că e bun şi folositor pentru societate s-a dovedit a fi, de fapt, inutil şi a făcut mari necazuri tuturor. Eu, unul, simt din cauza asta profunde mustrări de conştiinţă“.

Învăţăm din exemple. Oricât mă feresc de capcana comparaţiilor ieftine, tot nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la sacrificiile pe care, nu-i aşa? le fac preoţii ortodocşi în România pentru comunităţile lor, sacrificii despre care nu auzim nimic, niciodată. Poate că, într-un loc, au renunţat să mai cumpere odăjdii noi şi au donat banii pentru achiziţia unei noi ambulanţe. Poate că, în altă parte, au decis că nu mai e nevoie de o nouă biserică, pentru că şi aşa sunt 18.000 în ţara noastră, şi au construit în schimb o şcoală nouă, pentru că nu-s decât 3.000 cu totul. Poate că au dat ce trebuia dat pe zugrăvirea colorată a pereţilor bisericii pentru nişte cursuri de etică la care să participe, de ce nu, în primul rând preoţii înşişi.

Poate că, în loc de o enormă şi ostentativă Catedrală a Mântuirii Neamului, zidită peste rana Bucureştiului demolat de Ceauşescu, Biserica Ortodoxă va alege, în cele din urmă, construcţia a mii de mici temple ale puterii exemplului personal, care, împreună, ar aduna o putere de tracţiune suficient de mare pentru a mişca societatea asta înainte.

Cu siguranţă, lucrurile astea minunate se întâmplă şi în România, nu? Doar că nu ştim noi pe unde, pentru că Biserica Ortodoxă e modestă şi dedicată oamenilor şi nu-i place să se laude cu sacrificiile pe care le face – mai ales în vremuri grele, cum sunt acestea, pe care le trăim acum.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• O diplomă de Oxford la Palatul Victoria
• Zig-zag
• Invazia iPhone 4S începe joi seară…

Cred că în această remarcă a lui Teodor Tiţă e condensată explicaţia pentru starea politicii noastre:

trebuie sa recunoastem ca partidul comunist a avut o politica de cadre al naibii de bine pusa la punct. in 2012 inca da prim-ministri

— Teodor Tita (@jaunetom) February 7, 2012

Altele asemenea pe Amar de Zi

• O diplomă de Oxford la Palatul Victoria
• Live blogging de pe marginea unei schimbări de Guvern
• IQ de alegător

Câteva observaţii, rapid, gen live-blogging, pe măsură ce evoluează evenimentele (textul e în continuă editare, reveniţi pentru actualizări; am decis să pun actualizările la începutul textului şi să precizez şi ora):

…USL şi-a menţinut cererea maximală, ba chiar cu un plus perfect inutil din partea lui Antonescu – şi demisia preşedintelui. Băsescu şi PDL (pls aliaţii) merg, în consecinţă, pe ideea unui guvern numai al lor, fără negociere cu opoziţia. Neplăcută situaţie şi joc democratic suspendat. Mihai Răzvan Ungureanu, ca propunere de prim-ministru, e promovarea pupilului prezidenţial, dar are, paradoxal, avantajul figurii fără notorietate – lumea va aştepta un pic înainte să înjure un necunoscut. USL mi se pare acaparată de frenezia lui Crin, care mizează, nerăbdător, pe o soluţie imediată. E un risc politic ale cărui părţi negative s-ar putea vedea curând – în general, populaţia nu-i apreciază pe zurbagii.(20.55)

…Diaconescu, probabil ministrul de externe cu cel mai scurt mandat din istoria României (13 zile!), mai degrabă bizar la ieşirea de la Cotroceni şi aparent deconectat de la priorităţile momentului, anunţă că UNR o să susţină ideea impozitării speciale a marilor averi în noul program de guvernare. Dl. Diaconescu, dacă nu ştiaţi, noul program de guverare va avea un singur ţel: să menţină situaţia stabilă până la alegeri, anticipate sau la termen. (16.40)

…Ponta, o o abordare interesantă a tezei anticipatelor: dacă facem parlamentarele în aprilie şi localele în iunie, la jumătatea anului am terminat povestea electorală şi ne putem concentra pe guvernare. Are logică, dar e logica luării de ostatici – dacă-mi dai repede ce vreau, nu ne mai chinuim cu toţii. (16.30)

…PDL semnalează cu gesturi largi că vrea să-şi impună varianta de guvern. Elena Udrea publică pe blog, “ca să nu existe speculaţii politice inutile”, mesajul că actuala coaliţie guvernamentală “rămâne unită”, ceea ce echivalează cu mesajul “noi facem guvernul”. La PDL, Sever Voinescu spune cam tot aia cu coaliţia de guvernământ. Acestea sunt fie poziţionări tactice înaintea negocierilor politice, fie o linie trasă de PDL, în spatele căreia nu vrea să se retragă. Personal, sper să fie doar poziţionări tactice, pentru că e nevoie de o soluţie negociată – nici nu vreau să-mi imaginez ce va rămâne din legitimitatea noului guvern dacă va trece prin Parlament în absenţa opoziţiei. (13:39)

****

…Plecarea lui Emil Boc vine târziu. Traian Băsescu ceruse schimbarea asta încă în urmă cu un an (încă o dată, remarcabil instinct). Există o diferenţă de viaţă şi de moarte între o retragere organizată şi capitulare. Boc renunţă când nu mai avea nici o ieşire, PDL a decis să iasă de pe poziţie abia când poziţia devenise nesustenabilă, nu cred că PDL mai poate fructifica electoral cedarea.

…O nuanţă importantă: Boc n-a spus că demisionează, a spus că-şi depune mandatul. Formula aceasta a mai fost folosită o singură dată în România la schimbarea unui guvern, de Petre Roman, în a doua zi a mineriadei din septembrie ’91. Formula plasează răspunderea la cel care primeşte mandatul – adică la preşedinte. În subtext, asta înseamnă că preşedntele poate negocia acest mandat cu restul forţelor politice. La limită, preşedintele i-l poate returna – nu cred că se va întâmpla asta, dar opţiunea, măcar teoretic, există.

…Guvernul Boc a ţinut economia în mână şi în zona de flotabilitate (poate că n-au fost mari succese, dar să nu uităm în ce ţară trăim) dar n-a reuşit să profite de stabilitatea economică, pierzând uriaş pe flancurile clientelei de partid şi a imaginii îngrozitor de proaste a câtorva vectori de imagine. Economia creşte peste media UE, inflaţia e la un minim istoric, cursul e stabil (cine are îndoieli să privească la vecini), dar asta nu mai e suficient. Oamenii vor să fie şi respectaţi, nu doar mânaţi.

…Mingea e în terenul opoziţiei. O notă bună pentru Ponta, care pare să înţeleagă din ce în ce mai bine că e o perioadă care-i poate face or sparge viitorul politic. Dezamăgitor – şi chiar îngrijorător – Crin Antonescu, ale cărui excitaţii retorice în momente importante au accente psihotice. Când l-am văzut derapând prima dată, în noaptea alegerilor prezidenţiale din 2009, am crezut că e un accident, dar pare ceva mai grav decât atât.

…Interesant că evenimentele de azi au fost anticipate, aproape exact, de Adrian Năstase, ieri.

…Am mari îndoieli că preşedintele Băsescu ar lăsa evenimentele să ia o asemenea turnură fără să fie sigur că are maximum de control posibil.

…Poate c-ar trebui să-i recunoaştem lui Emil Boc lucrurile bune pe care le-a făcut. N-a fost corupt, n-a fost arogant, n-a fost un maneuvrier. O raritate, din acest punct de vedere. A fost, în schimb, doar un executant, şi cred că merităm mai mult din partea unui prim-ministru – sau ar trebui să ne dorim mai mult.

…M-a sunat cineva, nelămurit de povestea cu Antonescu în noaptea alegerilor din 2009. Pentru cei care nu-şi mai amintesc, atunci, candidatul PNL pentru prezidenţiale a avut un discurs uluitor la aflarea estimărilor care-l plasau pe locul 3. Una dintre afirmaţii a fost aceasta: „Domnule Vântu, domnule Voiculescu, sfidaţi voinţa atâtor români, vă bateţi joc de dreptul pe care astăzi atâţia români au vrut să şi-l exprime. Zeci de mii de oameni nu au mai apucat să voteze, în vreme ce autobuzele lui Băsescu şi ale lui Geoană au votat dis-de-dimineaţă!”. N-a mai explicat niciodată ce voia să spună. (Discursul, video, aici – min.2.30)

…Citiţi şi analiza rapidă a lui Orgonaş, “A fost Emil Boc cel mai slab prim-ministru de după Revoluţie?” pentru un context mai bun.

…Realitatea zice că Predoiu, de la Justiţie, a fost (va fi?) numit premier interimar. Asta înseamnă că preşedintele a transformat depunerea mandatului în demisie şi că a făcut un pas în direcţia solicitărilor opoziţiei. Urmează mutarea USL.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Alegerile anticipate sunt imposibile, Tavi
• Ce urmează
• Okay

Am auzit, recent, una dintre cele mai expresive şi savuroase caracterizări ale eforturilor de progres irosite, de atâţia amar de ani, de societatea românească.

Există un Sisif universal şi există un Sisif românesc, zice Iosif Boda.

Sisif pe care-l ştim din mitologia greacă împinge veşnic o stâncă în vârful unui deal, care se rostogoleşte imediat la vale imediat ce a fost adusă sus.

Sisif al nostru nu urcă nicăieri şi nici nu coboară.

Sisif al nostru doar se-nvârte-n cerc, împingând aiurea, în jurul cozii, aceeaşi veşnică greutate de care nu se poate descotorosi niciodată.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Mii de mici temple închinate puterii exemplului personal
• O diplomă de Oxford la Palatul Victoria
• Întoarcerea blogului rătăcitor

Textul începuse, iniţial, ca un răspuns la comentariul amicului meu Odojak, dar m-am lungit şi am decis să-l transform în postare de sine stătătoare:

Tavi, eu nu zic că Iliescu şi Năstase sunt vinovaţi ptr ce se petrece acum. Doar sugerez

Lăsând gluma la o parte, iată ce vreau să zic: aşa cum e definită de Constituţie, procedura declanşării anticipatelor nu e posibil de îndeplinit decât dacă toţi actorii implicaţi sunt de acord, ba chiar unii acceptă să se facă şi de râs în cursul procesului (miniştrii propuşi care se duc la mişto în Parlament la audieri să ceară învestitura, de exemplu). E nevoie, aşadar, de consens pentru schimbarea puterii – asta, “consens, măi, dragă”, îţi sună cunoscut?

Dacă oricare dintre actori consideră că are ceva de pierdut din declanşarea procesului, poate opri desfăşurarea. Ghici pe ce lume puterea e de acord cu opoziţia că e nevoie de alegeri anticipate, ca să plece unii şi să se aşeze ceilalţi.

Apropo, ştii cum se termină, teoretic, procedura? Fii atent:

“ARTICOLUL 89
(1) După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură.”

“Poate”, deci nu e obligat. La asta mă refer când spun chichiţe procedurale redundante. Mai ţii minte povestea cu Johannis? Altă chichiţă care i-a permis preşedintelui să ignore atunci evidenţa. (Oricum, sistemul e atât de bine protejat, încât nici preşedintele, de capul lui, nu poate forţa anticipate, chiar dacă se luptă cu Guvernul 4 ani la rând pentru asta – remember Tăriceanu).

Noi ne concentrăm acum pe Băse pentru că el e în funcţie, dar, ca şi mine, şi tu ştii, dragă Tavi, că nu sunt mari diferenţe între politicieni. Alt preşedinte, pus în aceeaşi situaţie, ar reacţiona probabil la fel dacă s-ar simţi ameninţat.

Problema nu e neapărat Băse – sau, ca să nu mai zică lumea că-s băsist, da, problema e şi Băse, în primul rând, dar numai plecarea lui de la Cotroceni nu rezolvă defectul fundamental al construcţiei – şi anume, că o persoană poate lua captiv un întreg sistem politic în timp ce respectă fără greş litera legii. Asta-i grav în sistem şi despre asta nu se prea discută, pentru că, fireşte, nici opoziţia n-are interes să dea la o parte prăjiturica de pe masă taman când se pregăteşte să se aşeze în dreptul ei.

Am mari îndoieli că perversiunea asta a fost pur şi simplu scăpată în Constituţie, şi de aceea fac referire la Iliescu şi Năstase, pentru că ei sunt cele două personaje politice care au creat şi modificat legea fundamentală. Ba chiar, sunt sigur că n-ai uitat nici asta, Năstase îşi pregătise un buget generos pentru primul an de Preşedinţie (dintre cei 5, stabiliţi prin referendumul lui din 2003), motiv pentru care chicoteam prin redacţie, după ce ieşise Băse, că n-a fost pentru cine s-a pregătit.

Repet: mi se pare un mare defect, o malformaţie a sistemului nostru faptul că nu pot fi declanşate alegeri anticipate – pentru că nu se pot declanşa, ai să vezi, sunt gata să pariez cu tine asta pe o mâncăreală de vongole şi vin chilian – şi cred că e o mare ipocrizie că opoziţia face atâta gălăgie în jurul poveştii, când şi ei ştiu, la fel de bine, că astea-s doar vorbe-n vânt.

Există o singură variantă, mică-micuţă, ca să avem un scrutin înainte de termen: ca PDL să ajungă la concluzia că, dacă nu forţează urnele acum, până în toamnă riscă să-şi pulverizeze şi ultimele fărâme de sprijin electoral şi, pe cale de consecinţă, să zgrepţăne uşile la Cotroceni, explicându-i în lacrimi preşedintelui că altă cale de evitare a anihilării nu e. Iar preşedintele să se lase înduplecat.

Personal, cred că vor încerca, mai degrabă, o amplă remaniere – care nu va rezolva nimic – sau chiar şi schimbarea guvernului, ceea ce ar fi un soi de defibrilare disperată şi doar atât.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• E prea mult
• Ce urmează
• Blocajul se menţine

* Numai mie mi se pare bizar că fostul preşedinte al TVR din 1990, Răzvan Theodorescu, apropiat al lui Ion Iliescu, îşi dă cu părerea pe unde-apucă acum despre lupta pentru libertate a protestatarilor din Piaţa Universităţii, în condiţiile în care a intrat în istorie, în februarie ’90, cu explicaţia penibilă că-i ceaţă la protestele anti-Iliescu şi de-aia nu le transmite postul public de televiziune?

* Numai mie mi se pare înfricoşător faptul că Teodor Stolojan, fost prim-ministru şi actual europarlamentar PDL, consideră firesc ca guvernul unei ţări democratice (precum Grecia, Italia, Spania) să fie schimbat pentru că nu mai are credibilitate în faţa pieţelor internaţionale, în timp ce nu crede că-i necesar ca un guvern să fie schimbat, într-o democraţie, când populaţia îşi pierde încrederea în el?

* Numai mie mi se pare deconcertant faptul că România este guvernată pe baza unei Constituţii inspirate de Ion Iliescu şi perfecţionate de Adrian Năstase şi care împiedică, prin nenumărate chichiţe procedurale redundante, declanşarea unor alegeri anticipate şi opţiunea perfect democratică a exprimării voinţei populare ca mijloc de rezolvare a unei crize politice?

Altele asemenea pe Amar de Zi

• O diplomă de Oxford la Palatul Victoria
• Vechi obiceiuri
• Gherle USL şi un sfat pentru postacii portocalii

Vlad Ursulean este un tânăr jurnalist fără gazetă care aduce, cu blogul lui, un suflu de aer proaspăt şi onest în ceaţa relatărilor propagandistice fabricate de marile televiziuni pe marginea protestelor din Piaţa Universităţii. Citiţi-l, când aveţi vreme, pentru o experienţă la prima mână, neafectată de opinie politică.

Ursulean a fost martor cu intenţie la incidentele violente din centrul Bucureştiului de acum două săptămâni. Relatarea e alertă, plină de autenticitate. Am reţinut acest pasaj: “Sunt vreo 300 de oamen. Hipsteri, cocalari, roacheri dubioși, lumea pestriță pe care o vezi de obicei pe Lipscani. Ei sunt publicul țintă al companiilor, consumatorii ideali. Doar că acum nu mai consumă, ci distrug. “We are fucking angry!” strigă unul când mulțimea pornește înapoi spre Universitate, adunând provizii de pietre de pe jos.”

Dacă nu-l credeţi, dacă vi se pare improbabil ca puştimea imberbă, afectată, gelată să se transforme în aşa o bestie violentă, adaug propria mea experienţă uluită, din 13 iunie 1990, când tentativa de evacuare în forţă a Pieţei Universităţii a declanşat un vârtej de violenţă în Bucureşti.

Pe la amiaza acelei zile, jumătate din oraş era, probabil, pe străzi. Cartierele şi-au vărsat pe bulevarde membrii cetăţii, victime ale unei indigestii sociale de nesuportat. Lumea umbla bezmetic, zombificată, aţâţată de putoarea incendiilor din centru. Era o atmosferă de linşaj iminent.

Pe una din străzile din apropierea televiziunii, invadate de manifestanţi, l-am întâlnit pe Tudor, un vecin, un tip mai mare cu doi ani ca mine, un puşti ok, care nu ieşise cu nimic în evidenţă în liceu, şi pe care-l ştiam doar pentru că mă făcuse pionier, cu ceva ani în urmă, într-una din ceremoniile inevitabile ale adolescenţei comuniste din RSR.

L-am văzut când am ridicat privirea înspre coroana unui plop care se zgâlţâia amarnic. Tudor îşi încolăcise picioarele în jurul trunchiului şi se lupta cu tot trupul cu o cracă, zbătându-se s-o rupă. Era complet dus, cu vine umflate pe gât şi pe frunte, roşu-incandescent, cu o privire nebună. Scotea sunete de ciudă şi furie, trăgând şi împingând craca. M-am uitat cu gura căscată la el, aşteptând să rupă lemnul şi să cadă-n cap, trei metri mai jos, dar plopul era verde, elastic, şi rezista.

L-am lăsat acolo – doar un alt tip ok până în dimineaţa de 13 iunie, care se transformase până la amiază într-o masă de muşchi, tendoane şi spume fără raţiune.

Cu această experienţă în memorie, mi-am promis să nu urlu niciodată lozinci la nici un miting, să nu m-alătur unor hoarde înfuriate şi să nu intru în dispute cu niciun manifestant agitat, niciodată.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Mii de mici temple închinate puterii exemplului personal
• O diplomă de Oxford la Palatul Victoria
• Întoarcerea blogului rătăcitor

Fără parti-pris, am câteva cuvinte de îngrijorare de rostit despre rateurile USL din ultimele zile. Opoziţia conduce în toate sondajele, nivelul de încredere în Băsescu şi Boc e la genunchiul broaştei, tot ce trebuie să facă USL e o listă de lucruri pe care să nu le facă, subsumate unui singur imperativ: băieţi, n-o daţi de gard.

(sursa foto)

Pare simplu să n-o dai de gard când tot ce trebuie să faci e să aştepţi să-ţi cadă poama-n gură, dar, în numai o săptămână, PSD şi PNL au produs cu fason şi emfază următoarele dude:

1. Ponta şi Antonescu au dat gherla demisiei parlamentarilor ca mijloc de provocare a anticipatelor, doar ca să le-o-ntoarcă Năstase-n freză – asta n-ar aduce decât nişte alegeri parţiale, nu anticipate.

2. PSD a lansat ideea măreaţă a sancţionării României în Parlamentul European pentru “derapaje democratice” (sic!), o metodă de enervare a opiniei publice româneşti practicată, înaintea lor, doar de Laszlo Tokes. După ce le-a scăpat lebădoiul din gură, pesediştii au intrat în defensivă şi s-au ocupat întreg weekendul doar de explicaţii, pierzând pe mâna lor iniţiativa în acest conflict.

3. Rovana Plumb, şefa organizaţiei de femei a PSD, a făcut un apel la Maria Băsescu să-i ceară ea preşedintelui demisia. Ceva mai ridicol din partea unei femei aflate în politică n-am mai auzit de la discursurile despre polimeri ale Elenei Ceauşescu.

4. USL a organizat un miting de amploare, în care a folosit vectori de imagine remarcabil de dubioşi: printre ei, Sorin Roşca Stănescu, care povesteşte oricui cum s-a autopropus drept colaborator al Securităţii, sau Radu Mazăre, un soi de replică de univers paralel* a lui Che Guevara, în sensul în care, după cum spunea Florin Iaru, Che l-ar fi executat pe loc pentru că se duce la Revoluţie cu maşini de lux, înconjurat de piţipoance de club, cu toţii îmbrăcaţi în haine de firmă.

5. Insistenţa maniacală a USL pentru demisia preşedintelui Băsescu pare o probă de deficit intelectual, pentru că, dacă Băsescu demisionează, în locul lui vine, ca interimar, Vasile Blaga, asta după măiastra excludere a lui Geoană de la şefia Senatului (şi din PSD) la insistenţele lui Victor Ponta.

6. În fine, în urma unor vechi aranjamente constituţionale orchestrate de dnii Iliescu şi Năstase, declanşarea de alegeri anticipate în România este o cvasi-imposibilitate practică. Asta e o malformaţie a democraţiei româneşti – nu-i firesc să nu poată fi organizat un scrutin înainte de termen, dacă situaţia politică o impune – dar insistenţa USL pentru povestea asta, atunci când toată lumea politică ştie că nu-i posibil e o mare dovadă de ipocrizie, care nu poate trece la nici un comentator/observator rezonabil.

Îngrijorarea mea e determinată de constatarea că tipii ăştia, care vor prelua (după toate semnele) puterea anul acesta, mai devreme sau mai târziu, nu sunt capabili să gestioneze situaţii simple – or, după câte ştim, ne aşteaptă timpuri tulburi, care vor cere lideri capabli, cu viziune şi inteligenţă.

Încă ceva: celor câţiva postaci portocalii care încearcă, de câteva zile, să treacă de moderare zeci de comentarii împotriva lui Ponta şi Antonescu, le transmit următoarele: băieţi şi fete, sunteţi ridicoli. Faptul că am semne de întrebare faţă de USL nu înseamnă că-s, în vreun fel, simpatizant al PDL. Bubele sponsorilor voştri au crescut mari şi e cazul să fie stoarse, oricât de neplăcut le va fi.

_______________________
* Universul acela paralel în care Radu Mazăre ar putea fi credibil când se deghizează-n Che Guevara ar fi locul în care găinile ar face omletă din ovare ovule de adolescente pentru puişorii lor răzgâiaţi.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Zig-zag (II)
• Zig-zag
• Cu musca-n geam