Amar de Zi

Câteva lucruri

Someone — Sun, 14 Mar 2010 23:12:17 +0000

O să lipsesc un timp (e o vacanţă la soare, puteţi să mă invidiaţi). Nu ştiu dacă am net pe unde voi ajunge, aşa că nu promit articole, fotografii şi prostioare până mă-ntorc. Câteva lucruri aşa, de rămas bun:

Mi s-a reproşat că nu prea mă ocup de promovarea emisiunii Reporter Special. Aşa e, sunt vinovat. Promit un site pentru primăvara asta.

Până atunci, poate vreţi să aruncaţi o privire duminica, de la 20, la Antena 3.

Săptămâna asta e programată o anchetă a Ancăi Grădinaru despre falimentul sistemului public de sănătate din România. Întrebarea de la care am pornit este de ce mai plătim asigurări de sănătate, dacă tot trebuie să cumpărăm totul în spitale?

Săptămâna viitoare intră Ioana Răduca. Ea are un subiect oarecum din acelaşi domeniu – ce s-a întâmplat cu rezultatele din campania naţională de verificare a sănătăţii declanşată în 2008? Vă spun doar că a costat 200 de milioane de euro, că vreo 11 nu ies la socoteală nici măcar în actele oficiale şi că nimeni nu ştie ce să facă, sau nu vrea să facă nimic, cu informaţiile care s-au strâns – deşi e vorba de peste 10 milioane de persoane investigate medical. Noi am aflat chiar că un anume înalt funcţionar a aruncat discurile cu date la gunoi, pur şi simplu pentru că “îi aglomerau biroul”.

Şi, peste 3 săptămâni, o anchetă a lui Stelian Muscalu despre afacerea reabilitării termice a blocurilor.

În fine, înainte să dispar la antipozi, o rugăminte mare:

Votaţi-l pe Julius&Comp. la Roblogfest. Participă la două categorii, “blog colectiv” şi “cel mai popular blog“. La “jurizate” nu-i nevoie de nimic, m-a asigurat că s-a rezolvat deja.

M-a rugat să vă spun că-mi place foarte mult Daily Cotcodac. Nu-mi dau seama de unde a tras el concluzia asta, dar ştiţi că e un visător şi că are suflet mare – nu merita să-l dezamăgesc. Oricum, a înţeles ce va trebui să facă dacă şi câştigă – a acceptat că trebuie să recompenseze corespunzător sponsorii morali.

Serios, acuma, e chiar un blog mişto – dacă nu-l ştiţi, încercaţi-l, o să vă placă. Eu aş fi vrut să-l votez la “blog sub 18 ani”, dar nu ştiu de ce nu s-a înscris, aşa că nu mi-au rămas decât categoriile alese de el – aşa e Julius, mereu te pune în situaţii imposibile când vrei să-l ajuţi.

Toate bune.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Obişnuinţe şi obiceiuri gramaticale moderne

Someone — Sat, 13 Mar 2010 21:43:31 +0000

La casa de bilete:

- Puteţi lua un bilet pe puncte. Doriţi să luaţi un bilet pe puncte?
- Da.
- 356 de puncte, mai rămân 230. Douăzeci şi două de lei şi patruzeci de bani.
- Douăzeci şi nouă?
- Douăzeci şi două.
- Cum adică, douăzeci şi două de lei?
- Şi patruzeci de bani.
- Da, am înţeles, dar cum adică douăzeci şi două de lei?
- Aţi luat un bilet pe puncte, 356, mai rămân 230. Total, douăzeci şi două de lei şi patruzeci de bani.
- Dar de ce ziceţi douăzeci şi două?
- Dar cum?
- Douăzeci şi doi. Se spune douăzeci şi doi de lei, nu douăzeci şi două de lei.
- Da?
- Da.

O secundă de tăcere. Ne susţinem reciproc privirile. Cedează înaintea mea:

- Aşa m-am obişnuit.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Wishlist casnic

Someone — Fri, 12 Mar 2010 20:45:50 +0000

Mi-aş dori să locuiesc într-o casă bântuită de un poltergeist cu simţ gospodăresc care, dacă tot e să mişte obiecte, alege aspiratorul, cârpa de praf şi fierul de călcat – măcar săptămânal.

Mi-aş dori ca brânza să mucegăiască eficient şi nobil, stil Roquefort, nu aşa, nesimţit ca acuma. La alţii cum se poate?

Nu înţeleg de ce “vasele de Jena” nu sunt şi incasabile. Adică le-au făcut să reziste în furnal şi nu pot încasa o căzătură de la un metru înălţime? Ce mizerie!

Aş vrea ca Gillette să nu mai adauge, anual, câte o lamă la aparatul de ras, moment în care versiunea veche începe să nu se mai găsească prin magazine. Câte lame pot adăuga, totuşi? Sigur au un plan, nu pot arde etapele? Oricum, în ritmul ăsta, la pensie mă voi bărbieri cu o chestie de mărimea lopeţii de fochist.

Spray-ul dezodorizant care absoarbe mirosurile e o minciună. Să nu credeţi.

La fel şi mopul minune.

Mi-aş dori ca telecomenzile pentru DVD-playere să nu mai arate ca sistemul de programare al unei navete spaţiale. Vreau doar să văd un film, să dau mai tare şi mai încet, nu să zbor pe Lună cu el.

Aş dori, foarte tare, să extermine cineva toţi vecinii care adorm cu televizorul deschis. De pe la ora două dimineaţa încolo, devine plictisitor, pentru că încep reluările. Deja ştii cum se termină fiecare program.

Şi cam atât. Zic să nu fie o listă prea lungă – pentru început.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Colegii lui, academicienii

Someone — Thu, 11 Mar 2010 19:11:35 +0000

Carevasăzică, de azi avem un academician în plus în România – însuşi preşedintele republicii, dl Traian Băsescu. Domnia sa a fost propus şi votat ca atare în Consiliul Ştiinţific al Academiei Oamenilor de Ştiinţă*.

Urmează o ceremonie, înnobilarea proaspătului academician şi un discurs. Abia aştept – astea vor fi “imagini de generic”, cum se spune în profesia mea.

Unii ar putea crede că preşedintele n-are nici o responsabilitate în trăsnaia asta – că omul e doar un receptacul involuntar al unei recunoştinţe cam unsuroase din partea unor domni, foşti tovarăşi.

S-ar putea dar, până la proba contrarie, potrivit Hotnews, secretarul ştiinţific al acestei instituţii “a notificat şi Administraţia Prezidenţială şi din partea Preşedinţiei s-ar fi primit un răspuns pozitiv”. Or, dacă e adevărat, asta duce întreaga poveste într-un sublim ridicol, cam prin zona faimoşilor polimeri ai savantei de talie mondială, cea care ştia din chimie doar că bioxidul de carbon are numele cam pişicher de “codoi”. Şi ea era colegă cu academicienii.

Mi-aş dori să fi asistat dintr-un colţ, nevăzut şi neauzit, la discuţia în urma căreia preşedintele şi-a dat acceptul pentru acceptarea distincţiei. Ar fi fost o formidabilă doză de sănătate prin râs.

Nu ştiu care este opera ştiinţifică a preşedintelui. Poate că e vorba de recompensarea operei sale poetice – ştiţi, acea versificaţie de neuitat: “Deasupră-ţi cerul se înalţă/Şi de pe el privesc în jos/Sute de stele ce-l admiră/Pe bravul om prietenos”.

Curat prietenos.

La limită, aş înţelege motivaţia asta – eu, unul, n-am reuşit niciodată să scriu nici o poezie. Pe mine, aripa acestui înger nu m-a atins, aşa că am tot respectul pentru cei cărora le iese rima. M-aş fi înscris şi eu, poate, pe lista de aşteptare a Academiei Oamenilor de Ştiinţă cu producţia aceea cu “Într-o baltă neagră/Patru ochi luceşte/Ce să fie oare?/Cred că e doi peşte” – doar că n-aş avea puterea să mint în aşa hal: nu eu sunt autorul. Ar fi un ignobil plagiat, n-aş suporta să fur munca altuia.

Iar dacă nu e poezia cu prietenosul, ce rămâne?

Păi rămâne o şmecherie de primar.

Iată ce mărturiseşte acelaşi secretar ştiinţific, citat de acelaşi Hotnews: “presedintele Traian Basescu are doua mari realizari pentru care a fost numit membru de onoare al academiei. Prima ar fi aceea ca dumnealui, pe vremea cand era primar, a asigurat sediul Academiei. Un al doilea motiv pentru care primeste aceasta distinctie este si aceea ca, tot dumnealui, a semnat legea prin care Academiei Oamenilor de Stinta a devenit institutie bugetara”. Adică le-a dat casă şi masă orfanilor de la AOŞR, un soi de butic care nu-şi găsea locul prin ţara asta. Graţie semnăturilor amabile ale preşedintelui Traian Băsescu, membrii AOŞR primesc indemnizaţii lunare între 1.000 şi 4.000 de lei lunar.

Un pic de recunoştinţă se impunea, să nu fim ipocriţi.

Aş vrea să fac, pe această cale, o propunere pentru înnobilarea preşedintelui României de către o altă instituţie academică, de mare respiraţie şi deosebită valoare pentru membrii naţiunii.

E vorba despre Academia de Mici şi Bere.**

Aici, l-aş pune chiar şef. Omul are o operă incontestabilă în domeniu.

Merită, ce naiba.
_____________
* Ca să fim clari: această pseudo-academie n-are nici o legătură cu Academia Română. Este o organizaţie non-guvernamentală, care a reuşit să se insinueze în sistemul subvenţiilor de stat.
** Pentru cine nu ştie, Academia de Mici şi Bere era o cârciumă simpatică din Bucureşti. Sper că mai există, ca să-l primească şi pe şefu’. Nu se face, mă-nţelegi, să rămână dom’ Băsescu făr’de colegi. Na, că mi-a ieşit o rimă. Sunt pe drumul cel bun.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Încă în feudalism

Someone — Wed, 10 Mar 2010 22:24:46 +0000

Apropo de povestea de mai devreme, cred că nu s-a înţeles ceva (stai calmo, padrino, hai visto che non ho detto niente).

Nu era nici un mafiot, na. Mi-a venit să scriu văzând două ştiri. Prima, cea în care Mircea Gutău, primarul condamnat pentru corupţie din Râmnicu Vâlcea, a fost declarat cetăţean de onoare al oraşului. A doua, văzând ştirile despre manifestaţile de simpatie pentru Antonie Solomon, primarul Craiovei, arestat sub acuzaţia de corupţie.

Aceste reacţii confirmă că statul e slab, dacă asemenea personaje au ajuns stâlpii societăţilor locale, şi că oamenii ar accepta, recunoscători, orice furt dacă hoţii le-ar da şi lor câte ceva.

Lasă, bă, ce dacă fură, uite că a vopsit gardurile, face pentru oameni. Ăla dinainte nu făcea nimic, da’ de furat, tot fura. Deci ăsta-i bun, de-al nostru, pentru noi.

Adică, pe bune, interesează pe cineva că primarul Sectorului 3, Liviu “Livache” Negoiţă, a cheltuit anul trecut 60 de mii de euro pentru trei lemne încrucişate, pe care le-a denumit, pompos, “pergole” şi le-a amplasat în două staţii de autobuz? Nu carecumva s-ar putea face o casă cu banii ăştia?

Dar, ce importanţă mai are – primarul Negoiţă a făcut parcări şi a aranjat să fie curăţate parcurile din sector. Tot respectul, nu? Şi o duzină de acatiste, să-l ţie Dumnezio.

Suntem încă în feudalism, sper că înţelegeţi. Trăiască boierul, că nu ne dijmuieşte decât o dată pe an.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Explicaţiile mafiotului care, tehnic, nu era mafiot

Someone — Tue, 09 Mar 2010 22:26:13 +0000

Într-o vară am cunoscut un mafiot.

Bine, tehnic vorbind, era din ‘Ndrangheta, dar e cam straniu să spun că “am cunoscut un ‘ndranghetanez”, aşa că rămân la mafiot, chiar dacă sunt diferenţe majore, după cum chiar el mi le-a explicat la un moment dat.

O rupea uşurel pe româneşte şi eu, ca tot românul, înţeleg ceva italiană, dacă rămâne italiană şi nu se transformă în cine ştie ce dialect calabrez.

În seara aceea, m-a ascultat descriind comesenilor, şi ei străini, sistemul “mafiot” din România – corupţia extinsă a politicienilor, confiscarea tuturor funcţiilor în stat pe criterii de apartenenţă la un grup de interese (partidul/partidele aflate la putere), comisioanele obscure, omniprezente, jefuirea populaţiei, blocarea progresului naţiunii şi menţinerea ţării într-o democraţie de tip sud-american, cu extreme jignitoare ale nivelului de trai. Cred că păream cam furios, pentru că a intervenit în discuţie cu o manevră de abatere a atenţiei:

- Nu pricepi nimic, nu ştii ce-i aia Mafie. Politicienii nu sunt mafioţi, sunt doar hoţi, şi încă unii proşti, fură doar pentru ei şi pentru ai lor, atât. De-aia nu-i iubeşte nimeni.
- Cum adică, ce, n-aţi avut voi politicieni mafioţi arestaţi, căutaţi prin toată lumea?
- Nu erau mafioţi, mi-a zis.

Omul s-a tras mai aproape şi şi-a început explicaţiile.

- Fii atent. Să zicem că avem un stat slab, cu putere doar la centru, acolo unde sunt instituţiile centrale şi unde se strâng banii. E plauzibil, nu?
- Perfect plauzibil. Seamănă cu ce am eu acasă, i-am zis eu.
- Şi să zicem că oamenii din zonele sărace au şi ei nevoie de ceva – de apă, de canalizare, de drumuri, de electricitate.
- Cine n-are nevoie?
- Corect. Dar statul slab şi hoţ are toţi banii la centru şi, deşi oamenii plătesc impozite, deşi oamenii cer să primească ceva în schimbul banilor lor, nu li se dă nimic. Toate fondurile sunt sifonate de clica de la vârf. Când ajunge ceva la cei săraci, e prea puţin ca să mai facă diferenţa.
- Aşa e.
- Şi oamenii sunt nemulţumiţi – atât de nemulţumiţi, încât ar privi ca pe un erou pe cel care le-ar da, totuşi, lucrurile de care au nevoie.
- Se prea poate.
- Acum imaginează-ţi că vine un tip la tine, un tip pe care-l cunoşti, a cărui familie o ştii, om serios, de cuvânt, un tip care zice “ai nevoie de un drum pe aici, nu?” Şi tu îi spui că da, ar fi bun un drum. Dacă el îţi spune “ţi-l fac eu, doar să ţii minte”, tu ce răspunzi?
- Aş spune da, fă-l, să te văd, şi ne-om socoti noi.
- Exact. Ştii ce? Omul ăla aranjează treburile şi face drumul, şi tu eşti mulţumit. După aia, uneori ani mai târziu, vine tipul înapoi, sau poate vine cineva trimis de tipul ăsta, şi-ţi zice: “ai un teren de care am avea nevoie în schimbul drumului ăluia. Cineva are nevoie de el ca să-şi facă un drum pe acolo”. Nu i-l dai?
- Păi…
- Dacă eşti om de onoare, i-l dai.
- Şi dacă nu?
- Vezi, asta e diferenţa. Aici e o chestie de onoare, odată ce ai acceptat un serviciu, va trebui să plăteşti, într-un fel sau altul. Dar cei mai mulţi plătesc, şi nu de teamă, ci pentru că văd ce au primit în schimb. Văd că au primit ceva în schimb, în tmp ce, când dau bani la stat, văd că nu mai primesc nimic înapoi, pentru că politicienii hoţi şi corupţi de la centru au furat ei tot.

I-am rânjit mafiotului meu, care nu era, tehnic vorbind, mafiot.

- Sună idilic.
- Sună mai bine ca politicienii hoţi.

După care s-a încruntat la mine:

- Şi nu mai confunda Mafia cu ‘Ndrangheta şi cu Camorra şi, mai ales, cu politicienii. S-ar putea să jigneşti pe cineva.

Şi să nu mă întrebaţi cum ştiu că era cine era. Asta ar fi o jignire fără seamăn – iar omul a fost amabil cu mine, nu-i aşa? Adică am scăpat, totuşi, cu viaţă

Altele asemenea pe Amar de Zi

The Hurt Locker – şi pe bună dreptate

Someone — Mon, 08 Mar 2010 20:36:24 +0000

Aşadar, David i-a mai spart o dată dinţii lui Goliat.

The Hurt Locker a luat premiul pentru cel mai bun film, iar Katherine Bigelow a devenit prima femeie care pleacă acasă cu un Oscar pentru regie. Acest film cu un buget ridicol, după standardele americane (”numai” 11 milioane de dolari), a mai fost premiat pentru scenariu original, pentru montaj de imagine, pentru sunet (montaj şi mixaj).

Avatar ia regia artistică, efecte vizuale şi scenografie. Ghinionul lui Cameron – încă nu există Oscarul pentru cei mai mulţi terra de RAM şi nici pentru cea mai rapidă placă video.

Am citit azi câteva cronichete dezamăgite. Dragoş Stanca şi Costi Rogozanu, de exemplu, se plâng că au câştigat “snobii” (iar Dragoş îngroaşă: “snobismul şi propaganda contra fanteziei şi eficienţei”).

Adicătelea, de fapt Avatar merita premiul, pen’c-a avut ROI-ul cel mai bun, mă-nţelegi, coane? Au băgat 300 de milioane de para şi au scos un miliard, profit de 330 la sută. Genii. Să facem şi noi la fel.

Cam aceeaşi eficienţă au şi vânzătorii de vată pe băţ. Şi cam tot cu atât rămâi după ce consumi produsul.

Trama din Avatar are profunzimea iaurtului scăpat pe asfalt. Deci, cum se chema mineralul ăla? “Denegăsiţiu”, cumva?

Academia nu premiază doar succesul de public, slavă Cerului.

Râd când aud protestele: “Hurt Locker nu e adevărat – nici o echipă de genişti nu lucrează aşa” sau “ce să spun, eroism americănesc pe peliculă, să ne spele creierele”.

Păi normal că nu-i o poveste adevărată. Dacă era, aveam un documentar. Mai mult, chiar începutul filmului decretează că a respecta regulile te ucide – de aceea, povestea vine din anormal, nu din formalism (ca orice poveste bună, de altfel).

Şi, nu vă supăraţi, care “eroism”? Ţăcănitul de James, care călăreşte obuze de 155 şi nu e-n stare să cumpere o cutie de cereale din supermarket, pare cuiva “erou”?

Cu Hurt Locker, avem o nouă intrare în clubul detracaţilor de război, marii mutilaţi psihic ai conflictelor armate duse de ţara celor bravi pe toate meridianele, doar acasă nu: James, cel care-şi joacă zi de zi varianta cu dinamită a ruletei ruseşti din The Deer Hunter, James, căruia îi este scris să nu se întoarcă vreodată la pace, precum îi era imposibil şi profesorului de matematică engleză din Saving Private Ryan, James, care-şi creează propriul regat imaginar şi ilogic, aşa cum făcuse înaintaşul lui, chiar mai nebun, în Apocalypse Now.

Să vorbim despre tensiunea filmului prin imagine, sunet şi montaj, vreţi? De mult n-am mai simţit aşa meserie în crearea suspansului prin mijloacele clasice şi simple ale cinematografiei: filmat “din mână”, sunet natural, planuri-detaliu, slow-motion, gros-planuri lungi, iscoditoare până la impertinenţă. Scena curăţării clădirii, în tăcere perfectă, e precum o coardă de pian întinsă la rupere. Duelul de lunetişti, deschis abrupt de două morţi trăsnite de nicăieri, o injecţie lentă cu adrenalină. Moartea liderului de echipă, încetinită prin filmarea slo-mo a detaliilor străzii cutremurate de explozie, o secvenţă de manual.

Cred că premiile sunt justificate.

Cât despre celelalte… Avatar e o povestioară simpluţă în care s-au pompat efecte speciale de 300 de milioane de dolari. A câştigat la Bursă, cred că-i suficient. Cât despre Tarantino, preferatul meu… a fost victima propriului său succes de casting – Inglorious Basterds a fost confiscat de Christoph Waltz, încă din prima clipă.

Aş vrea să văd acum El Secreto de Sus Ojos, care, se spune, a fost un uriaş succces în ţara de origine, Argentina.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Academia de poliţie – momente globale

Someone — Mon, 08 Mar 2010 01:10:21 +0000

Viaţa de poliţist e plină de neprevăzut. Iată:*

O echipă a poliţiei din Bochum, Germania, a descins în apartamentul unei doamne panicate, care ceruse ajutor “din cauza unui zgomot suspect” care se auzea în casă.

Patrula a examinat cu prudenţă locul şi, “ghidându-se după auz”, a ajuns până în dormitorul doamnei. “Acolo – se precizează în comunicatul remis ulterior presei – ascultând doar de curajul său, unul dintre agenţi a deschis sertarul comodei şi a găsit înăuntru un obiect sexual vibratil care, aparent, pornise singur”.

Totul e bine când se termină cu bine – dar rămânem nelămuriţi în privinţa puterii instalate a obiectului în chestiune.

Mă rog, fiecare doamnă cu preferinţele ei.

****

Poliţia din New Jersey, SUA, a ordonat unei familii “să acopere sau să distrugă” o sculptură în zăpadă, ridicată de aceasta pe peluza din faţa casei. Agenţii au informat proprietarii că acţionează la solicitarea unui vecin care a dorit să rămână anonim, dar care reclamase la secţie că în cartier a apărut o femeie goală, din zăpadă, într-o poziţie indecentă.

Era vorba de o replică a faimoasei (pentru unii) Venus din Milo, pentru modelarea căreia mama şi cei doi copii lucraseră o după-amiază întreagă.

Familia s-a conformat cererii poliţiei şi a îmbrăcat statuia cu un sutien verde şi un şal în jurul taliei. Pe braţe n-a fost nevoie să pună nimic.

****

În Mexic, patru agenţi de poliţie au recunoscut că l-au jefuit de 500 de dolari americani, 300 de euro şi 100 de dolari canadieni pe Kim Chum Ku, preşedintele Federaţiei Internaţionale de tae-kwon-do, juniori. Dl. Kim se afla în Tijuana pentru a urmări al optulea campionat mondial de tae-kwon-do, când a fost oprit în centrul oraşului de poliţişti pentru ceea ce ei au descris drept “un control”. În decursul acţiunii, i-au furat portofelul.

Ştirea nu precizează ce i-a făcut, de fapt, pe cei patru agenţi să-şi admită infracţiunea.

****

Poliţia din satul Mbucutta, Mozambic (aparent există chiar şi în Mbucutta poliţie) a surprins în “flagrant delict de fornicare” doi tineri. “Unul dintre cei doi era gol şi ţinea capul caprei, în timp ce celălalt fornica cu animalul”, s-a menţionat în procesul verbal.

Procurorul districtual a decis ca tinerii să fie acuzaţi de furt – deoarece capra nu se afla în ograda proprietarului în momentul arestării prietenilor ei.

Cei doi tineri vor avea însă probleme mai serioase decât o comună condamnare la închisoare, deoarece stăpânul caprei a decis să le ceară celor doi amorezi să ia de nevastă capra – şi, mai ales, să plătească preţul tradiţional pentru mireasă, aşa cum se obişnuieşte în această ţară africană atunci când un tânăr ia logodnica de la casa părintească.

Le urăm, deci, stână de piatră.

______________
*Ştirile provin din fluxul AFP.