Amar de Zi

Proşti cu intenţie

Someone — Thu, 02 Sep 2010 19:48:21 +0000

Finanţe. Economie. Muncă. Transporturi. Agricultură. Comunicaţii. 6 ministere grele – poate cele mai grele în actualul context economic. Ele definesc performanţa guvernului.

Ce spune despre performanţa guvernului faptul că toţi cei 6 miniştri ai acestor zone de mare impact au fost schimbaţi? Se presupune că n-au plecat că mergea treaba bine, nu? ci dimpotrivă.

Ce spune despre acest guvern faptul că 6 miniştri grei ai cabinetului sunt schimbaţi pentru slabe performanţe, dar şeful lor (măcar teoretic), Emil Boc, rămâne?

Cât despre seriozitatea cu care a fost pregătită această schimbare – repet, a 6 miniştri esenţiali pentru o ţară aflată în criză – iată: Valeriu Tabără a declarat la RTV că lui i s-a propus “pe la 12″ să devină ministru. Alt propus, dl. Vreme (?), era în drum spre Oneşti când l-a sunat cineva (”pe la 3″) să-l întrebe dacă nu vrea la Comunicaţii.

Nu ştim când au fost poftiţi în cabinet ceilalţi – Ialomiţianu, Ariton, Boagiu şi cine-o mai fi.

De fapt, nu ştim mai nimic despre noii miniştri. Despre dl. Tabără ne mai amintim una-alta (ex-PUNR, ex-ministru în guvernul Văcăroiu); mai bănuim câte ceva despre dna Boagiu.

În rest, partidul de guvernământ ne transmite să avem încredere; poate că noii miniştri vor fi foarte buni, cine ştie.

Poate că da, poate că nu. Era şi momentul acum să ne roadem unghiile. Oricum nimeni nu mai are un strop de încredere în guvernul PDL. Bravo.

Că veni vorba, mi-am adus aminte de ce remarcase Zoso astă primăvară – cam pe unde-şi făcuseră studiile membrii guvernului chilian: Harvard, MIT, UCLA, Heidelberg, Stanford, Yale… fără excepţie, şi erau studii principale, nu “cursuri scurte”, nu “specializări”.

Despre “speranţele” guvernului Boc, ce-ar mai fi de spus?

De fapt, avem cel puţin o certitudine: dl. Ion Ariton, de la Economie, despre care electoratul poate afla, cf. Google, că “l-a caftit pe Bicher” şi că a fost cercetat pentru o gaură de 10 miliarde de lei în bugetul Petrom. Un tip hotărât.

Ţărăniştii ăia au fost nişte inocenţi. Incompetenţa lor era ingenuă, nevinovată; pur şi simplu nu se pricepeau. Ăştia de-acum sunt hrăpăreţi, puşi pe rele. Sunt proşti cu intenţie.

Altele asemenea pe Amar de Zi

2 din 26

Someone — Thu, 02 Sep 2010 14:03:26 +0000

Sunt 26 de biserici în Monemvasia – şi vreo 50 de clădiri cu totul. Probabil că fiecare familie avea confesorul personal, cu tot cu biserica aferentă, plus una de rezervă, dacă mai pleca vreun părinţel în concediu.

Altele asemenea pe Amar de Zi

O treabă nasoală

Someone — Wed, 01 Sep 2010 18:21:25 +0000

Aprovizionare în Monemvasia:

Altele asemenea pe Amar de Zi

Răspunsul

Someone — Tue, 31 Aug 2010 22:05:13 +0000

Dragoş îl chema. Un băiat scund, blond, cu ochi albaştri, nu prea vorbăreţ. Era un tip ciudat – un răzvrătit, aşa credeam noi pe vremea aceea. Într-o primăvară fugise de-acasă, la propriu, câteva zile. Dormise cine ştie pe unde, ascunzându-se de Miliţie şi de părinţi. Îl găsise prietena lui, Eva, o “hippioată”, şi-l adusese înapoi. Nu ne-am lămurit ce s-o fi întâmplat dar, în secret, toţi îl admiram. La 16 ani, iată că se răsculase, în felul lui. Ne-ar fi plăcut şi nouă, celorlalţi, să avem aşa curaj.

A repetat clasa a X-a. Nu era prost, nu era un “grobian”, precum golanii cartierului. Ştia lucruri, ne părea, într-un fel, mai matur decât vârsta.

Ultima întâlnire cu el pe care mi-o amintesc a fost undeva în Parcul Herăstrău, pe aleea aceea lungă dintre Arcul de Triumf şi Expoflora. Juca badminton (badminton! ce bizar…) cu fetele (se-nghesuiau fetele să se bage-n seamă cu el). Ţinea o ţigară în stânga şi lovea fluturele nonşalant, cu un soi de gest blazat, plictisit. Precis, sec, dar fără concentrare, doar aşa, să treacă timpul. Trăgea câte un fum, expert, între lovituri. Expira ba pe nări, ba pe gură. În jur, lume la plimbare, dar nu-i păsa, “i se rupea” de adulţii din jur, care ar fi trebuit să-i remarce uniforma de elev şi, cine ştie, să-l reclame paznicilor (chiuleşte şi mai şi fumează, tovarăşu’, uitaţi la el!).

- De ce fumezi? l-am întrebat, încruntându-mă. Pe vremea aceea, eram un anti-fumător convins.
- Ai fumat vreodată? mi-a întors întrebarea, privind doar fluturele în zbor.
- Nu, normal că nu, am zis.
- Atunci nu vorbi, dacă n-ai încercat.

Dacă n-am încercat. Dacă n-am încercat. Asta mi-a rămas în cap. Ce era acolo, ce încercase Draoş şi nu încercasem eu, ce ştia el şi nu ştiam eu? Care era secretul lui?

A doua zi, mi-am scos bicla şi am pedalat până la o tutungerie mai depărtată de casă. Am luat un pachet de Timiş – erau nişte ţigări în întregime albe, cu o dungă fină în jurul filtrului, într-un pachet moale, movuliu. Le alesesem pentru că asta fuma proful de fizică, la geam, când ne trăgea câte un extemporal. M-am dus în parc, în Bordei, la locul de pescuit, în capăt, unde nu venea nimeni. M-am încheiat la canadiană până-n gât şi mi-am tras căciula peste urechi, să nu-mi intre fumul în păr. Nici măcar nu mi-au tremurat mâinile când am aprins chibritul – şi nici măcar n-am tuşit când am tras în piept. Prima inhalare m-a izbt ca un ciocan moale, stârnind protestul plămânilor. Am fumat-o pe toată, prima mea ţigară, până aproape de filtru, apoi am azvârlit-o în apă. Mi-am aruncat un pumn de cuişoare în gură, ca să ascund mirosul. M-am ridicat în picioare şi am căzut la pământ, complet ameţit. Am mai aşteptat vreo 10 minute să-mi treacă. Dup-aia am plecat spre casă, făcând un ocol în mare viteză, ca să-mi aerisesc hainele.

Nu l-am mai văzut pe Dragoş – sau, oricum, nu-mi mai amintesc să mai fi vorbit vreodată cu el. Nu ştiu ce altceva a mai încercat în viaţă, dar sper c-a supravieţuit. Aş vrea doar să-i spun acum că, după mai bine de 20 de ani de fumat zdravăn, singurul răspuns care stă în picioare la întrebarea “de ce fumezi” este “de prost ce sunt, de-aia”.

Vorbesc din proprie experienţă, fireşte.

Acum aş vrea să încerc altceva – să fiu nefumător. A trecut atâta timp de când n-am mai fost, încât va fi ceva cu totul nou.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Rătăciţi pe asfalt

Someone — Mon, 30 Aug 2010 20:06:14 +0000

Aşa e omul, predispus la autoconsolare. De exemplu, eu m-am resemnat demult că nu-s în stare să mă orientez; m-am antrenat, în schimb, să interacţionez cu localnicii de fiecare dată când mă rătăcesc. Vă spun, e un câştig. Mai cunoşti oameni.

În vacanţa asta, însă, chiar şi eu am fost surprins de cât de des m-am rătăcit pe drumurile din Pelopones. Sigur, am avut un GPS cu mine, doar că şi acesta părea năucit de multitudinea opţiunilor. Am avut şi o hartă zdravănă, însă chiar şi ea nu făcea decât să-mi confirme profundul embarass du choix la fiecare răspântie.

Pe hartă erau, normal, autostrăzile – dar nu despre ele vorbesc (chiar şi mie mi-e greu să ratez destinaţiile pe autostradă). Mai erau drumurile europene – marcate cu roşu închis. Apoi drumurile naţionale – cu portocaliu, cele “judeţene”, ca să zic aşa, cu galben, şi o mulţime de drumuri locale, săteşti, albe.

Un păienjeniş de nedescris, cu atât mai surprinzător cu cât acesta acoperea ca o plasă zone muntoase unde nu te-ai fi aşteptat să găseşti decât, cel mult, vreo potecă de ciobani.

Şi mai uluitor a fost că toate erau asfaltate. De fapt, aşa mi-am şi dat seama de unde atâta confuzie. Eu veneam dintr-o ţară în care densitatea de drumuri e la nivelul Kîrgîztanului, şi unde jumătate dintre cele care, totuşi, există, sunt “de pământ” sau, în cel mai bun caz, acoperite cu ceva pietriş. Acasă, mi-e simplu să-nţeleg când ies de pe drumul principal – se simte în rinichi, ca să spun aşa. Însă în sudul Greciei, poate doar îngustimea drumului să-ţi dea de bănuit. Mai clar, atunci când te trezeşti pe un drum de o bandă faţă-n faţă cu un Datsun plin cu capre, cu râpa-n dreapta şi stânca-n stânga, e chiar imposibil să nu te-ntrebi pe unde-ai ajuns de fapt. Şi, oricum, patrupede, maşini de epocă, munţi şi prăpăstii, curbe ca un morman de spaghete, dar asfalt, nenică – altfel nu se discută.

Am dat, totuşi, şi peste vreo 10 km de drum cu pietriş. Convins că am ieşit cu totul din hartă, m-am oprit în vârf de munte, aşteptând vreo ciurdă, ceva, cu ciobanul aferent.

A apărut, în schimb, o Toyota Avensis strălucitoare, pilotată de un grec burtos, cu nevastă mustăcioasă şi doi copii somnoroşi în spate. Omul o luase pe scurtătură, aşa cum mi-a arătat pe hartă. E un deliciu să vorbeşti cu grecii dacă nu le-nţelegi limba. Sfârşesc prin a vântura mâinile în jurul tău, strigă şi bulbucă ochii – ţi se face şi ruşine că nu pricepi nimic la atâta efort din partea lor. Oameni amabili.

În cele din urmă, am şofat după soare (fără glumă). Cât era în stânga, mergeam spre sud. Noroc c-am dat de un drum portocaliu până la amiază, c-aş fi-nceput să mă-nvârt în cerc.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Lecturi marine

Someone — Mon, 30 Aug 2010 07:07:28 +0000

Altele asemenea pe Amar de Zi

Amintirile unui reporter (I)

Someone — Wed, 25 Aug 2010 06:30:25 +0000

- Ia, vorbeşte.

Redactorul şef îmi întindea receptorul, privindu-mă bănuitor. Îngheţasem. În birou se auzea, vătuit, traficul de pe Calea Victoriei. Storurile erau trase pe jumătate. Felii de lumină cădeau pe maldăre de dosare şi colecţii de ziare, peste maşina de scris, peste o cană cu pixuri – pixurile roşii ale şefului. În aer, imponderabile, fire de praf. Mirosea a covor vechi şi a hârtie îngălbenită, a tutun rece, impregnat în pereţi. Legat de receptor, firul spiralat oscila uşor, trăgând de aparatul cu disc şi butoane de teleconferinţă. Pe fir mă aştepta şeful Poliţiei Capitalei, să discutăm “un pic” despre articolul meu, apărut în dimineaţa aceea.

Cu două zile înainte mă angajasem reporter. Era în vara lui ‘90 şi plecasem din fabrică pentru a deveni ziarist. Noua mea şefă mă măsurase, sceptică, şi mă trimisese unde trimiţi toţi debutanţii:

- Du-te la Gara de Nord. Ştii unde e, da? Adu-mi mâine un reportaj, să vedem ce poţi.

Am sunat-o pe maică-mea, s-o-ntreb ce-i aia “reportaj”. Am stat cam 12 ore prin gară, până în zori, învârtindu-mă peste tot, ascultând, vorbind, încercând să înţeleg. Pe seară, văzusem deja de trei ori poliţiştii la băut cu şmenarii. Văzusem cum vin, unde intră, ce fac înăuntru, ce beau, auzisem ce discută, cum râd. Aş fi vrut să-i văd şi luând banii, dar nu era ziua. Văzusem şmenarii cum păcălesc provincialii cu schimbul de dolari, îi văzusem dispărând şi reapărând din cotloanele gării. M-am dus să cer explicaţii la postul de poliţie din gară, plesnind de mândrie când mi-am scos legitimaţia de ziarist – prima dată în viaţa mea. Stupefacţie în secţie – ce vrea ăsta?

Am scris dimineaţa următoare, cârpit de somn, presat de primul termen de predare din viaţa mea – o notiţă despre frăţia poliţiei cu interlopii, în Gara de Nord. Articolul apăruse la pagina “social”. Colegii m-au bătut pe umeri, bravo, mă, ai debutat.

După care se deschisese uşa şi secretara şefului strigase:

- Care eşti Petreanu? La redactorul şef în birou.

- Tu ai scris ăsta? Redactorul şef flutura ziarul împăturit cu articolul meu în faţă.
- Da, am îngăimat.
- Eşti sigur că asta ai văzut?
- Da, am făcut din nou, începând să cred că, de fapt, dormisem şi visasem tot reportajul.
- Te caută Diamandescu. Ştii cine e, da? Ia, vorbeşte.

Atunci m-am gândit că o să fiu aruncat pe fereastră. Ce greşisem? Nu asta mi se ceruse, să scriu ce văd? Dacă mă dădeau afară, oare puteam să mă mai angajez vreodată la vreun ziar? Oare făcuseră ăia la fabrică toate hârtiile sau mai aveam timp să mă-ntorc?

Colonelul Diamandescu mi-a spus “bună ziua, domnu’ Petreanu”, şi am replicat un “să trăiţi” automat, ca-n armată, uluit de adresare. Colonelul voia să mă felicite şi să ceară date în plus. Exact, unde se întâmplase? Exact, între ce ore? Exact, ce văzusem şi nu scrisesem?

A fost cea mai lungă conversaţie telefonică din viaţa mea. N-a durat mai mult de două minute, dar se dilatase timpul. Şeful poliţiei din Bucureşti era amabil cu mine, se purta cu respect, voia amănunte. La sfârşit, mi-a mulţumit.

Scăpasem. De fapt, nu, marcasem, marcasem zdravăn.

Când am ieşit, redactorul şef mi-a zis, tot încruntat:

- Petreanu, da? Foarte bine.

Pe vremea aia, redactorii şefi erau nişte tipi înfricoşători.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Home free

Someone — Mon, 23 Aug 2010 06:00:20 +0000