Giovanni Becali, in studioul Realității TV, expune principiul său de viață: ce sens are libertatea, și chiar și sănătatea, dacă n-ai bani? Păi să fii sărac e cel mai groaznic lucru, libertatea în sărăcie e o nenorocire. Mai bine bogat și la închisoare decât liber și fără bani, se înțelege.

Nu-i nimic rău în a vrea să te-mbogățești. Dar o fi bogăția mai prețioasă decât libertatea?

Sau decât cinstea?

Deşi toată lumea pare să se fi concentrat pe suferinţele gălăgioase ale lui Gigi Becali, mi se par mult mai importante celelalte două nume din Dosarul Terenurilor MApN: Victor Babiuc şi Dumitru Cioflină.

Victor Babiuc a fost ministru al apărării în două rânduri, vicepreşedinte la PD, deputat în câteva legislaturi, sinecurist pe la o bancă şi, în general, sugător de nădejde la ţâţa mai multor partide până când a fost abandonat de vechii tovarăşi de drum. Un stâlp al politicii de pe Dâmboviţa, cum ar veni*.

Gral. Dumitru Cioflină a fost şeful Marelui Stat Major – adică şeful de facto al armatei române – timp de aproape 7 ani, între 1991-1997. Ulterior, a fost rector al Academiei Militare şi, la un moment dat, şi consilier al premierului Adrian Năstase.

Ambele personaje au făcut parte din CSAT, au avut acces la cercurile restrânse ale puterii din această ţară, au putut lua decizii importante şi influenţa hotărâri cruciale. Acum, au fost condamnaţi pentru infracţiuni de corupţie.

Becali… e Becali. Într-un fel îl înţeleg pe acest cioban cu gura mare, care a devenit un mare creştin militant după ce a crezut că l-a prins pe Dumnezeu de-un picior. Doar că nu era un picior, erau mânuţele lui Babiuc şi Cioflină, spălându-se una pe cealaltă înainte de a-şi umple buzunarele.

Cred că e cu totul ilustrativ pentru starea României faptul că au fost condamnate persoane care au evoluat la asemenea niveluri precum un fost ministru al apărării şi un fost şef al armatei.

Să nu ne mirăm – avem un fost prim-ministru cu cazier.

Şi nici nu vreau să mă gândesc la ce tunuri se dau în perioada asta. Acum se stabilesc viitorii infractori de mare calibru – recrutaţi, cu toţii, dintre stâlpii societăţii.

________________
*Mai detaliat despre Babiuc: “Ministru de Justiţie în al doilea guvern Roman, ministru de Interne în Guvernul Stolojan, ministru al Reformei în 1998, de trei ori ministru al Apărării în Guvernele Ciorbea, Isărescu şi Radu Vasile. Cât nu a fost ministru, a fost deputat ( în toate legislaturile din 1990 până în 2004). Din 2005 a fost numit preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a României, poziţie pe care a ocupat-o până în 2007.” De aici.

La ICCJ este aşteptată azi sentinţa în Dosarul Transferurilor. 8 mari patroni, impresari şi manageri din cloaca fotbalului românesc au fost condamnaţi de Curtea de Apel la pedepse cu închisoarea ce totalizează 40 de ani pentru infracţiuni ce ţin de înşelăciune, spălare de bani şi evaziune fiscală. Instanţa supremă a judecat recursul şi urmează să decidă dacă achită inculpaţii, dacă le menţine pedepsele pronunţate anterior sau, aşa cum au cerut procurorii, le înăspreşte.

Este multă nervozitate printre inculpaţi. Vineri, în faţa ICCJ, Giovani Becali a trântit un operator la pământ, lovindu-l cu capul în piept. Incidentul a fost filmat. Absolut definitorie pentru psihologia personajului este reacţia de după prăbuşirea cameramanului. În timp ce grupul de jurnalişti încearcă să-şi revină din uimire, Giovani Becali începe să ţipe ca o victimă: “Mi-a spart capul, bă, nebunule!! Păi, să cad eu? Pe ce să mă sprijin?” Este trucul obişnuit al hoţului de buzunare prins cu mâna pe coaja fraierului (portofelul victimei): el începe să strige şi să facă scandal în mod reflex, ca să provoace confuzie şi să-şi creeze o ocazie de a scăpa.

Am văzut o scenă în care victima, care “se zgâriase” şi începuse să protesteze, a fost acuzată de o echipă de hoţi de buzunare că pipăise “tamponul”, adică o femeie din bandă. Doar că victima avea braţele în ghips.

Dacă tot vorbim de psihologia acestor şpringari din fotbal, cum ar putea fi trecut cu vederea cel dintâi şi cel mai mare clovn al găştii, Gigi Becali? Intervievat de RTV, Gigi Becali a promis că, dacă MM Stoca va fi condamnat şi trimis la închisoare, “îi demonstrez dragoste… vom avea scris numele lui pe tricouri”.

Numele unui infractor condamnat pentru înşelăciune şi evaziune fiscală, pe tricourile campioanei României la fotbal.

Poate că n-are rost să ne-ntrebăm dacă jucătorii vor asta. Dar vor suporterii să onoreze, astfel, un condamnat?

Sau, altfel întrebat: merită suporterii Stelei asta?

Marele Premiu al Salonului Internaţional de Invenţii de la Geneva a fost câştigat – din nou – de un român, Mircea Tudor, care a construit şi perfecţionat un scaner capabil să radiografieze avioane întregi. Scanerul acesta, care se adresează unei pieţe globale de de soluţii de securitate, aflată în continuă creştere, este o îmbunătăţire a modelului anterior, folosit pentru scanarea camioanelor în vămi, şi care i-a mai adus lui Mircea Tudor un premiu la Geneva.

Un inventator, un inovator. Repara televizoare prin Afumaţi, în adolescenţă. A mai încercat şi gazetărie, un timp. Acum vinde un scaner dintr-ăsta de camioane cu până la 1,7 milioane de euro.

Ce idee simplă, nu? De ce nu ne-o fi venit nouă?

Misterele inovaţiei: idei surprinzătoare, disruptive, venite nu se ştie de unde, aproape jignitor de simple: roata; cuiul; furculiţa; dup-aia, internetul.

Specia umană e singura care inovează. Unele maimuţe folosesc pietre ca să spargă nuci; unele specii de furnici îşi fac sacoşe din frunze ca să transporte mai multe provizii; unele păsări aruncă momeală în apă ca să atragă peştii; dar nici una dintre aceste specii nu inovează – nu-şi îmbunătăţesc tehnologiile folosite. Oamenii, în schimb, inovează în permanenţă – iau o idee, o răsucesc pe toate părţile şi vin, adesea, cu noi moduri de a face acelaşi lucru (ni se întâmplă fiecăruia, nici măcar nu e vreo mare chestie, gândiţi-vă numai în câte feluri se poate face o omletă). De ce oare numai oamenii sunt capabili de această inovare permanentă? În cuvintele unui jurnalist britanic specializat pe subiecte ştiinţifice, explicaţia ţine de schimbul de idei pe care-l pot face oamenii, spre deosebire de alte specii. În consecinţă, “ideile fac amor” – iar din asta rezultă idei noi, inovatoare.

Potrivit acestei teorii, înseamnă că societăţile în care nu se inovează sunt societăţi moarte, în care membrii lor nu fac schimb de idei şi, prin urmare, nici nu-şi exercită curiozitatea pentru îmbunătăţirea propriei vieţi.

Ne mândrim, în România, cu numărul mare de inventatori şi inovatori, dar mândria asta sună, din păcate, patriotard şi destul de găunos când o pui în context cu ce se întâmplă prin alte părţi. În România sunt înregistrate, anual, câteva sute de patente (691 în 2009), în timp ce în Germania, în acelaşi an, au fost înregistrate pest 165.000, în Franţa peste 114.000 iar în Marea Britanie aproape 80.000. În Statele Unite, o singură companie precum 3M, de exemplu, înregistrează într-un singur an aproximativ 40.000 de patente.

…sunt puţine lucruri pe care birocraţii le urăsc mai mult decât inovaţia…

Poate că merită transcris aici un paragraf din Ereticii Dunei, a lui Frank Herbert: “Birocraţia ucide iniţiativa. Sunt puţine lucruri pe care birocraţii le urăsc mai mult decât inovaţia – mai ales inovaţia care produce rezultate mai bune decât vechile rutine. Îmbunătăţirile îi fac întodeauna să arate stupid pe cei din vârf”. În acest context, de notat şi că proiectul scanerului de avioane, premiat cu un Oscar al inventicii la Geneva, a fost considerat neinteresant şi nedemn de a primi finanţare, la Bucureşti, de Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică.

Carevasăzică, avem a-i susţine pe inventatori şi pe inovatori, pentru că datorită lor şi datorită gândirii lor neconvenţionale, în zig-zag, avansează societatea. Oamenii aceştia cu minţi curioase trebuie puşi în contact cu potenţiali angajatori şi cu potenţiali finanţatori, trebuie ajutaţi să comunice între ei şi să experimenteze.

Mă alătur campaniei PR3MIAZĂ INOVAȚIA, lansată de compania 3M în România, prin care, de-a lungul acestui an, în mai multe centre universitare, vor fi organizate întâlniri între studenţi, inventatori şi angajatori. Evenimentele vor avea loc în Cluj, Timișoara, Iași, Brașov și București (de altfel, primele două întâlniri au loc chiar săptămâna viitoare, miercuri la Cluj, la Universitatea Tehnică, şi joi la Iaşi, la Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi).

Campania a început prin lansarea unui “wikinnovation” – un site/enciclopedie de prezentare a inventatorilor şi invenţiilor româneşti.

Campania va fi încununată, în noiembrie, de o gală unde vor fi acordate Premiile Inovaţiei Româneşti.

Premierul Victor Ponta şi-a cerut scuze, în numele Guvernului, pentru cozile umilinţei de la reevevaluarea persoanelor cu handicap de la Ploieşti. Primul ministru a cerut să se ia măsuri urgent, prin concediere sau reorganizarea sistemului. (sursa)

E un pas înainte, dar valoarea lui adevărată va fi dată doar de cei care-i vor urma.

Luni dimineaţă, o bătrână cu multiple handicapuri urcă de-a buşilea, centimetru cu centimetru, golgota celor 6 trepte de marmură ale Direcţiei pentru Asistenţă Socială Prahova, către Comisia pentru Persoanele cu Handicap. O masă tremurătoare de chin şi durere, bătrâna se ajută de un taburet adus de acasă. Fiul ei îi cară cârjele.

În dreapta, în secvenţele filmate de cameramanul unei redacţii de ştiri, o altă pereche se mişcă la fel de lent: un tânăr cu o şapcă verde, pusă şmechereşte invers, mai învinge o dată sistemul şi aceleaşi 6 trepte. Deget cu deget, ajutat de o femeie care ar putea să-i fie soră sau mamă sau, pur şi simplu, însoţitoare, băiatul tropoteşte mărunt pe loc, făcându-şi curaj să ridice câte un genunchi, pe rând, doar o palmă înălţime, ca să-şi aşeze talpa pe următoarea treaptă. Îi tremură mâinile de efort şi boală, într-un cutremurător dans al umilinţei şi victoriei asupra propriului destin.

Şi mai la dreapta apare parţial în cadru, la secunda 20, un bătrân care se deplasează sacadat, ca un crab ezitant, către rampa din lateralul intrării, sprijinit de o femeie în vârstă.

Este o dimineaţă obişnuită la Direcţia pentru Asistenţă Socială Prahova. Au venit, din nou, handicapaţii, cu handicapurile lor, ca să le arate statului, astfel încât statul să verifice că nu s-a produs nici un miracol şi că ologii au rămas ologi încă un an – care mai sunt în viaţă, că pe ceilalţi, pe morţi, îi verifică alte instituţii.

Întrebaţi de jurnalişti de ce au loc aceste scene în faţa instituţiei, funcţionarii au răspuns că e vina cetăţenilor, că există rampă şi cărucior şi platformă mobilă, dar că cetăţenii din imagini au refuzat să le folosească şi că, de fapt, dacă persoanele cu handicap nu se pot deplasa, pot cere să le vină acasă o comisie care să-i verifice.

Poate. Nu ştim de ce, dacă avea acces la platformă mobilă, şi dacă aceasta şi funcţiona, bătrâna care urcă de-a buşilea scările a preferat să urce de-a buşilea scările, în continuare. La fel, tânărul din dreapta ei – şi cuplul de bătrâni din dreapta lor.

De ce oare vin toţi aceşti oameni, din zori, la comisie cu membrele lor ciunge şi nefuncţionale şi chinuite, dacă au dreptul să vină comisia la ei?

Dar, mai ales, e de neînţeles cum nimeni din interiorul instituţiei – un paznic, un funcţionar, oricare dintre şefi, în dumnezeii lor – nu s-a repezit afară, pe scări, pe perechea lor de picioare sănătoase, să ajute un om – nişte oameni! – aflaţi în suferinţă.

Solidaritatea cu cei aflaţi în necaz este una dintre caracteristicile speciei umane, care ne diferenţiază de cea mai mare parte a restului regnului animal. La Direcţia pentru Protecţia Copilului şi Asistenţă Socială Prahova, această diferenţă pare să fi dispărut.

…şi câteva cadre:

Julius Constantinescu

Ascultându-l dimineţile la radio, gureş ca un piţigoi ţopăind prin frunziş, n-ai zice că dom’ Petreanu e un tip cu porniri autodistructive. Şi totuşi, altfel e greu să-ţi explici de ce, ori de câte ori pleacă în concediu, îmi lasă blogul lui pe mână. O să scriu, deci, şi de data asta pe Amar de Zi, fiindcă, atunci când un prieten vrea să-şi facă rău singur, ce inimă să ai să nu-l ajuţi şi tu un pic?

Înainte să plece în vacanţă, prietenul nostru comun m-a rugat să merg în locul său la un eveniment de lansare, într-un club din Floreasca. Nu ştiam ce se lansează când m-am dus şi vă spun din capul locului că nu ştiu nici acum, la o zi după ce-am fost acolo. Fiindcă asta a fost, de fapt, ideea: un teasing. Produsul care trebuia lansat a fost furat după un scenariu de film cu Alain Delon şi Jean Gabin (pentru cititorii mai tineri: cu Jason Statham), iar publicul are acum la dispoziţie numeroase indicii să-l prindă pe bandit.

Ce s-a întâmplat, de fapt? Aşteptam, dimpreună cu câţiva colegi invitaţi, să înceapă evenimentul, când, brusc, fără preparaţie, pe ecranele de pe pereţi au început să se deruleze imagini alerte, live: din parcarea clubului tocmai se fura camionul în care era produsul ce trebuia lansat.

La puţină vreme după ce camionul s-a făcut nevăzut (dacă mă întrebaţi pe mine, cred că a luat-o prin parc, pe Calea Floreasca l-ar fi prins în trafic 20 de metri mai încolo), şi-au făcut apariţia băieţii din forţele speciale – moment în care domnişoarele invitate au oftat adânc, părând să spună: “Anchetaţi-mă pe mine, domnule agent!” Curând a venit şi momentul nostru, al domnilor: nişte domnişoare foarte drăguţe ne-au amprentat la sânge, mai ales pe ăia care am fost răi. M-am amărât niţel că nu m-a recunoscut niciuna – se pare că nu-mi citesc blogul, aşa că l-am invidiat din nou pe dom’ Petreanu, căruia îi zâmbesc toate fetele drăguţe: “Vaaai, v-am văzut aseară la Sport! Sunteţi fooarte telegenic, să ştiţi…”

Revenind la camionul furat, există un site numit www.GasesteCamionul.ro, unde aceia dintre dumneavoastră care îl văd prin oraş pot posta indicii care să ajute la identificarea sa, fotografii, dacă apucaţi şi să-l trageţi în poză, eventual să numiţi şi vreo doi, trei suspecţi dintre prietenii pe care nu i-aţi plăcut niciodată. Ca să fiu sigur că v-am captat interesul, să vă spun şi că, participând la urmărirea camionului, puteţi câştiga numeroase premii.
Iată şi cum arată camionul, ca să ştiţi după ce să vă uitaţi.

PS: Dacă sunteţi poliţist, puteţi participa şi dumneavoastră la urmărire, să ştiţi. Deşi, sincer, mă îndoiesc că veţi izbuti ceva – ar fi prima oară când aţi reuşi să găsiţi o maşină furată, nu?