Amar de Zi

Estul Petrecerilor Sălbatice

Vlad Petreanu — Wed, 16 May 2012 13:07:13 +0000

Am trecut prin Centrul Vechi sâmbăta trecută, după emisie. Cred că erau vreo 20.000 de oameni pe cele câteva străzi ale locului. La miezul nopţii, am găsit doar o masă liberă în tot cartierul, la un restaurant de sushi.

Dacă au ajuns bucureştenii să se-nghesuie până şi la peşte crud, în centrul Vechi, nu ştiu ce să mai zic.

Chestia e că nu se-ntâmplă doar sâmbăta, ci practic în fiecare noapte. N-am văzut nicăieri, în nici un oraş, aşa petreceri de masă, clubăreală în serie şi cârciumăreală cu repetiţie pe fond de mare voie bună, seară de seară, de luni până luni.

E de bine, să ştiţi. Poate că ăsta ar trebui să devină noul brand al Bucureştiului – oraşul petrecerilor non-stop, locul unde poţi bea şi mânca la nesfârşit pe străzile din centrul Capitalei României.

Chiar cu ceva în plus.

Aş adăuga şi două străzi ale felinarelor roşii, cu fete în vitrine, ca la Amsterdam – şi poate şi niscaiva coffee-shop-uri. Ar fi o lovitură. Frunza lui madam Udrea, my ass. Lăsaţi naibii Grădina Carpaţilor, mori de plictiseală în ea. Dacă vreţi plante, avem noi o sugestie, două.

Bine aţi venit în Estul Sălbatic.

Estul Petrecerilor Sălbatice, adică.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Milad Tower, Teheran

Vlad Petreanu — Sat, 12 May 2012 16:14:27 +0000

Un muncitor iranian spală accoperişul de sticlă al clădirii de la baza Turnului Milad.

Iranienii sunt foarte mândri de această construcţie de 435 de metri, despre care insistă că este a cincea ca înălţime din lume la categoria sa.

Turnul radio-tv poate fi vizitat, iar sus se află o platformă circulară, de unde se vede întreaga capitală, un oraş imens, despre care se crede că are acum aproape 12 milioane de locuitori. Poţi privi înspre cutiile de chibrituri de la pământ prin clasicul telescop, doar că gardul des de sârmă de la marginea platformei îţi dă o senzaţie ciudată, ca şi cum te-ai uita printre gratii la o lume îndepărtată.

Altele asemenea pe Amar de Zi

O privire spre celălalt Iran

Vlad Petreanu — Fri, 11 May 2012 08:52:27 +0000

Să presupunem că, într-o dimineaţă, în timp ce te plimbi printr-un bazar iranian, al cincilea tip care te opreşte în doar zece minute ca să afle de unde vii, cum te cheamă, ce-ţi place şi ce nu-ţi place în oraşul lui, ei bine, să presupunem că acest al cincilea tip ştie despre români că vorbesc o limbă latină, că-s înrudiţi cu italienii şi, zâmbind fără întrerupere, spune că Roma e unul din oraşele sale favorite.

Te aşezi la taclale cu el. Te invită în magazinul lui de covoare. Îi spui că nu cumperi nimic, zice că e-n regulă, ştie, se vede pe mine, doar vrea să vorbim. Oare beau ceai? Beau, fireşte, şi bem ceai aşezaţi pe scăunele, înconjuraţi de cele mai frumoase covoare pe care le-am văzut vreodată, covoare persane create la ele acasă. Vânzătorul de covoare, pe care să zicem că-l cheamă Abed, de exemplu, spune că el nu e vânzător de covoare, propriu-zis. De fapt, el a studiat arta covoarelor, la universitate, pentru că, ştii? sunt două aspecte ale industriei, cea comercială, care se referă la vânzarea şi cumpărarea unor obiecte, şi cea artistică, adică ce-l interesează pe el, prin care se studiază modurile de exprimare artistică ale diferitelor şcoli de ţesut covoare din Persia.

Deşi-mi vorbeşte numai despre covoare, e clar că nu încearcă să-mi vândă nimic. Vânzătorii din bazarele iraniene nu au insistenţa şi şmecheria turcilor. Lui Abed, ca şi celorlalţi care interacţionează cu mine zilele acestea, prin oraşele Iranului, le place să cunoască vizitatori şi să se ţină de cuvânt în faţa lor mai mult decât să le bage mâna-n buzunar.

Îl întreb de Roma. A călătorit în Europa? Da, zice Abed, în mai multe ţări. A fost în Franţa (ah, Parisul!), în Belgia, în Olanda (nu, n-a fumat), în Germania, în Cehia, în Italia, fireşte. Praga i-a plăcut mult, şi mâncarea italienească, un prânz mediteranean stropit cu o sticlă de Chianti.

Păi cum, Abed – îl tachinez – tu bei vin? Păi normal, de ce te miri? Dar nu e interzis? Este, zice profesorul de artă a covoarelor, dar cine crezi că ia în seamă interdicţia asta?

Nu bravează şi nici nu încearcă să mă impresioneze. Vorbeşte despre un fapt comun de viaţă.

Ai auzit de Shiraz? ma-ntreaba. Am auzit, raspund, e un vin pe care-l cumpăr eu de la supermarket, vine din California, sau din Australia, pentru că în Iran, de unde provine soiul, din apropierea oraşului Shiraz, în Iran nu se mai face, e ilegal, cel mult se exportă strugurii.

Sigur că nu se face – oficial. Uite, zice Abed, unul dintre prietenii mei are o vie şi face cam 1000 de litri pe an. Eu primesc 80.

Mă uit la interlocutorul meu, uşor incredul. Râde de mirarea mea. Toată lumea bea, îmi zice, una e ce vezi tu pe stradă şi alta e ce se-ntâmplă acasă.

Ceva mai târziu, discut aparte cu unul dintre organizatorii călătoriei noastre. Îi povestesc ce-am aflat dimineaţă. E posibil, zice, se mai întâmplă, mai sunt cazuri, nu s-a aflat. 1000 de litri? fac eu. E o tonă de vin, nu e ca şi cum ţi-ai face o friptură de porc pe ascuns, sunt o mie de litri, o grămadă de struguri de transportat, de tescuit, de pus la fiert, de îngrijit şi bibilit… Şi via, îi trebuie un an întreg de grijă ca să-ţi dea, în schimb, tona asta de vin. Cum să faci aşa ceva fără să ştie toată lumea în sat? Se poate, zice oficialul. Mă strâmb a neîncredere. Aduc noi argumente. Cedează, în sfârşit.

Uite, zice omul. Am fost în Europa comunistă, acum mulţi ani. Polonia, Ungaria, Cehoslovacia. Toată lumea se descurca într-un fel. Da, ştiu, zic eu, cu săpunul, cafeaua, Kentul lung, toate celelalte, aşa e, ne descurcam. Ai înţeles? răspunde interlocutorul. Lumea se descurcă şi aici. Asta înseamnă că pot echivala dublul limbaj al societăţilor comuniste cu ce se întâmplă în Iran acum? Omul redevine prudent. Poate, zice el, poate, dar cu unele nuanţe.

După alte câteva zile, aflu prin intermediar că băutura se poate cumpăra (şi) de la un soi de magazine ambulante – portbagajele unor maşini care vin, ele, la client, din moment ce clientul n-are la ce magazin fix să meargă. Poţi cumpăra orice, dar plăteşti scump. O sticlă de Johnny Walker, luată de curând pentru o petrecere, cu 100 de dolari. Foarte scump. Foarte scump, e de acordul omul care plătise, cu atât mai mult cu cât era doar Red Label.

Dar încearcă să faci tu o petrecere cu iaurt în loc de whisky, să vezi ce iese.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Finala Europa League – bucurie şi disperare la Bucureşti

Vlad Petreanu — Thu, 10 May 2012 07:51:28 +0000

Excelent evenimentul de miercuri din Bucureşti. Am fost pe stadion şi m-am simţit bine, participant la un spectacol, nu la o încăierare. A fost ce trebuie să fie sportul într-o lume civilizată şi evoluată. Am văzut români mândri de modul în care s-a desfăşurat evenimentul – români mândri, în mod public, de ei înşişi. Ceva un pic mai rar în ultimii ani.

Formidabile galeriile spaniolilor. Au cântat, aplaudat şi scandat întreg meciul – şi ceva înainte. Fluierăturile au fost pur formale, huiduielile au lipsit şi, deşi nu vorbesc spaniolă, sunt aproape sigur că n-au fost nici insulte reciproce. O lecţie de pasiune şi respect. Frumos.

Două cuvinte despre singurul moment în care românii au scandat, şi ei, în timpul finalei*. A fost când au intrat pe teren cei doi suporteri ai Universităţii Craiova, cu tricouri pe care scria “Justice for Craiova”. Eu sunt alături de ei, chiar dacă au încălcat grav legea (riscă închisoarea). De ce? Pentru că ei reprezintă disperarea a milioane de suporteri români, furaţi şi batjocoriţi de ani de zile de o mafie jegoasă şi inamovibilă, care a confiscat fotbalul românesc – şi l-a şi distrus.

Nu sunt singurul care simte aşa. La vederea celor doi suporteri, toţi românii de pe stadion au strigat “La puşcărie, Mitică la puşcărie!”

Pentru mine, asta e concluzia finalei. Putem foarte bine să fim civilizaţi, evoluaţi, pasionaţi şi profesionişti, ne putem bucura de un spectacol şi ne putem respecta reciproc, dar nu reuşim decât rar, pentru că suntem mereu intimidaţi de o clică de ticăloşi care ne căpuşează fără milă – şi nu doar în fotbal.

Ar trebui să ne descotorosim, totuşi, de jegoşii ăştia.

_______________________
*Eu aş fi vrut să încep un România, România, olé-olé-olé! doar că n-am avut loc de spanioli, n-au făcut nici o pauză.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Cum se face pâine în Iran

Vlad Petreanu — Wed, 09 May 2012 08:42:06 +0000

Pe o stradă din Teheran, un cuptor în care se coace “lavash” (se pronunţă “lávuş”). Am tras eu câteva cadre cu telefonul, de afară, până m-au văzut cei trei… să le spun brutari? Eram de numai 5 ore în Iran, nu ştiam cum reacţionează oamenii când sunt fotografiaţi/filmaţi. Le-am zâmbit, m-au poftit înăuntru. Am intrat de-a buşilea, în patru labe, pe sub masa unde stivuiau pâinea. Surprins de aşa prietenie, nici n-am observat când unul a desenat o inimă pe aluat, special pentru camera telefonului meu.

Ce mi s-a părut uluitor: clienţi numără de capul lor pâinile, ca pe ştergare, iau câte au nevoie şi abia apoi plătesc. Vânzătorii nu-i verifică. Se merge pe încredere. Cine să fie aşa de nenorocit încât să fure o pâine?

Gustul pitelor ăstora e înnebunitor, mai ales atunci când sunt proaspete. Au o consistenţă elastică şi deloc făinoasă. Rozi la câte un prosop d-ăsta până te umfli. Merg foarte bine cu kebap şi, mai ales, cu “doogh” (pronunţat “duc”), un soi de ayran mai acru, neapărat cu mentă. Când se usucă, foile de lavash devin crocante. Teoretic, lavash se coace într-un cuptor ca o oală mare de lut, cu flacără, dar ce am văzut eu era mecanizat şi, evident, mult mai rapid.

Iranienii mai au vreo câteva tipuri de pită nu chiar aşa subţire, cu diferite compoziţii, făcută în cuptoare tradiţionale. Cele mai întâlnite sunt unele care se cheamă “sangak” (pronunţat “senghec”), “taftan” (se pronunţă “taftuun”) şi “barbari” (cu accent pe primul a).

Sangak este absolutamente delicioasă. Se coace pe un pat de pietriş încins iar oamenii fac coadă răbdători să cumpere câteva lipii dintr-astea lungi de aproape un metru. Împreună cu Dragoş Lumpan, am păzit într-o seară, aproape de miezul nopţii, vreo jumătate de oră o coadă de acest gen, făcând fotografii (o să le public zilele următoare). Oamenii pozau încântaţi celor doi străini.

Alături, un mic magazin non-stop pretindea că vinde franzele şi pâine “europeană” feliată, alături de alte chestii ambalate. În jumătate de oră, n-am văzut pe nimeni cumpărând vreo pâine de acolo.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Teoria aplicată a roiului pe şoselele iraniene

Vlad Petreanu — Tue, 08 May 2012 09:34:53 +0000

Pentru occidental, prima confruntare cu traficul din oraşele iraniene sfârşeşte cu o traumă psihologică: nimic din regulile ştiute nu se aplică aici; semnele de circulaţie sunt orientative; semafoarele, opţionale; trecerile de pietoni, simbolice.

Prima impresie este de haos bidimensional total. Vehiculele sunt, toate, zgomotoase, poluante, îndoite pe toate părţile, precum nişte jucăriii de tablă care, la sfârşitul zilei, se depozitează undeva în gigantica găleată a vreunui zeu imatur al jocurilor cu maşinuţe.

Iranienii deţin, mai întâi, miriade de motorete, Honda sau clone subtil evoluate ale modelului legendar, indestructibil, creat de compania japoneză special pentru piaţa asiatică în urmă cu mai bine de 50 de ani. Pârţâie cu ele printre maşini, trecând la milimetru prin faţa camioanelor sau strecurându-se între câte două autobuze, în spaţii atât de înguste încât ajung să şteargă cu umerii praful de pe lateralele acestora. Au mănuşi ataşate de ghidon, parbrize de plastic înalte şi transportă familii întregi pe aceste vehicule pe două roţi. Casca şi numărul de înmatriculare sunt obligatorii prin lege, dar, aparent, e datoria fiecărui persan să sfideze obligaţia măcar o dată pe zi. Poliţia face raiduri de o simplitate dezarmantă – pur şi simplu, un poliţist se pune pe stradă şi se constituie într-un obstacol viu în calea acestor motarzi rebeli. L-am văzut pe unul care a strâns, în mai puţin de cinci minute, vreo şase capturi în plasa aceasta. Gesticulau nervoşi cu toţii, telefonând cine ştie cui, dar, în cele din urmă, îşi urcau singuri motocicleta pe platforma de confiscări.

Maşinile de pe şoselele Iranului sunt conduse la fel ca motocicletele. Benzile de circulaţie nu par a avea vreo semnificaţie pentru aceşti şoferi, şi nici semnalizarea. Am văzut maşini mergând kilometri la rând cu semnalizatorul pornit pe o singură parte, în timp ce conducătorii schimbau benzile cel puţin o dată pe minut. Se depăşeşte obligatoriu doar pe jumătate de bandă sau pe minimul de spaţiu necesar – o manevră care, în România, ar provoca urlete de indignare şi urmăriri pe şosele. Nu există maşini neşifonate – cred că se vând gata ciobite, pentru conformitate.

Vehiculele mari, precum camioanele sau autobuzele, lasă în general în urma lor mari dâre de fum, care camuflează totul în spate pe sute de metri. Am recunoscut răgetele răguşite ale unor motoare pe care nu le mai auzisem din copilărie, când încă mai erau, la noi, camioane Steagul Roşu, copiate după modele americane ante-belice. Sunt vechi mai presus de înţelegere, cu tot soiul de rugăciuni şi suplicaţii către Allah inscripţionate pe parbrize şi caroserii. E firească implorarea milei divine în condiţiile în care, pe şoselele din Iran, mor anual câte 30.000 de oameni.

În mod aproape miraculos, după trauma primului contact cu această viermuială motorizată, te adaptezi instinctiv la inteligenţa de roi a traficului iranian.

E simplu să traversezi strada. Trebuie doar să pui un picior înaintea celuilalt, unul după altul, calm, relaxat; trebuie doar să nu faci mişcări bruşte, să nu te opreşti, nici să alergi.

Paradigma traficului iranian este în oglindă cu cea occidentală: ideea este să-i laşi pe ei să te evite, nu să-ncerci să-i eviţi tu.

E o chestiune de încredere, până la urmă.

Este teoria aplicată a roiului, miriade de fiinţe mişcându-se la unison potrivit unor reguli nescrise, dar intuite de fiecare membru al roiului.

Una dintre colege, femeie în vârstă, a stat pietrificată pe marginea unei treceri de pietoni aproape 10 minute, încapabilă să pornească în traversare atâta timp cât, ca acasă, nu se oprea complet traficul pentru ea. În cele din urmă, ca şi cum ar fi traversat cu ochii închişi, a pornit de-a curmezişul râului de tablă şi fum privind fix înainte şi făcându-şi ultima rugăciune în gând. A ajuns de partea cealaltă perfect nevătămată, neatinsă şi, într-un mod bizar, plină de energie, cum sunt marii supravieţuitori ai unor încercări cruciale, de viaţă sau moarte.

Încă un lucru: nu pare a exista aici orgoliul posesiei de lucruri noi, strălucitare, în privinţa maşinilor. Ele sunt privite doar din punct de vedere funcţional: cât se pot deplasa şi pot căra, înseamnă că sunt tot ce trebuie, char dacă le atârnă câte un far, le mănâncă rugina, li se rup scaunele sau trebuie să le fie legate portierele cu sârmă ca să nu se deschidă în timpul mersului. Există şi maşini noi, fireşte, dar nimic de lux şi nimic care să epateze.

Condiţionarea culturală a societăţii este să-şi ţină frumuseţile înăuntru sau ascunse de privirile străinilor, fie că este vorba despre mobilă, covoare, artă sau, dacă tot veni vorba, femei.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Participă la studiul de audienţă Standout!

Vlad Petreanu — Tue, 08 May 2012 08:32:55 +0000

Am o rugăminte. În partea de sus o să vedeţi un banner care vă invită să participaţi la un sondaj. Sunt câteva întrebări referitoare la experienţa voastră pe acest blog. Studiul e coordonat de agenţia Standout, care colaborează cu blogul meu pentru diverse campanii deja de 3 ani.

M-ar ajuta foarte mult dacă v-aţi rezerva 5 minute – maximum! – pentru a răspunde la cele câteva întrebări.

Mulţumesc frumos.

Altele asemenea pe Amar de Zi

O vizită în Iran

Vlad Petreanu — Mon, 07 May 2012 08:29:15 +0000

Am fost în Iran, într-o călătorie oferită de guvernul de la Teheran unui grup de jurnalişti.

Înainte de orice, câteva precizări necesare: oferta a venit fără nici o condiţie, de nici un fel. Nu mi s-a spus nici direct, nici indirect, ce să scriu sau ce să fotografiez sau ce să întreb sau să nu-ntreb. Programul vizitei a fost mai întâi de toate cultural, cu unele accente politice, dar acestea determinate mai degrabă de specificul formei de guvernământ decât de vreun soi de premeditare cu subtext. Am fost liberi să umblăm pe unde am vrut, cât am vrut. Am fost liberi să lipsim de la momentele programului pregătit de gazde, deşi în mod sigur gazdele au luat cele câteva exercitări ale acestui drept ca dovezi de impoliteţe tipic europeană. Nimeni n-a încercat să ne convingă vreo clipă de superioritatea vreunei ideologii, deşi n-au lipsit discursurile clişeistice, cu vehemente accente propagandistice ale unora dintre oficialii pe care i-am întâlnit. Unele dintre aceste momente, de un penibil total, au fost salvate de la un sfârşit înecat în hohote de râs datorită, fireşte, unei politeţi tipic europene.

În următoarele zile, voi publica o serie de articole şi fotografii din această călătorie. Vor fi doar impresii fragmentare – Iranul nu poate fi înţeles complet nici măcar într-o viaţă, darmite într-o săptămână. Ţara moşteneşte o istorie fabuloasă, iar persanii spun că, pentru ei, o perioadă de 100 de ani e mult prea puţin ca să-şi facă o părere. Voi încerca să nu dau sentinţe şi să-mi argumentez impresiile, dar este evident, chiar după numai câteva zile şi câteva discuţii, că societatea trăieşte în universuri diferite – cel public, pe care-l oferă privirilor pe stradă, străinilor sau necunoscuţilor; cel privat, care se lasă cunoscut mai greu, şi pentru pătrunderea căruia e nevoie de timp şi de câştigarea încrederii; şi cel underground, care permite existenţa unor trupe de rock psihedelic, de pildă, cu tot ceea ce presupune fenomenul.

În mod evident, noi am văzut Iranul public, care e dominat de convenţie, formalism, dar şi de o uriaşă curiozitate faţă de străini. În această ţară de 72 de milioane de locuitori, în care numărul real al vizitatorilor occidentali pare să nu depăşească 100 de mii anual, eşti oprit la fiecare colţ de stradă de oameni care vor să dea mâna cu tine şi să te-ntrebe de unde vii, cum te cheamă, ce faci, cum îţi place, ce ai văzut şi unde te duci – în general, să interacţioneze, pur şi simplu, cu tine, pentru că eşti diferit ca îmbrăcăminte şi atitudine, dar asemănător prin trăsături şi carúră: iranienii sunt arieni, mai aproape de europeni decât de arabi sau de indieni.

La drept vorbind, niciodată până acum n-am întâlnit oameni atât de deschişi, prietenoşi, calzi şi amabili ca în Iran, iar asta a fost, până la urmă, cea mai mare şi plăcută surpriză în această ţară pe care o credeam sumbră şi închisă înainte de a ajunge la Teheran.

Imaginaţi-vă, de exemplu, că am dat, întâmplător, în timp ce rătăceam pe străzile Teheranului, peste o bursă ilegală de valută, în curtea interioară a unui bloc. O bursă ilegală în toată puterea cuvântului, cu licitaţii, cumpărări şi vânzări, cu dealeri care ţipau şi fluturau hârtii. Cu totul, peste 100 de bărbaţi agitaţi, care alcătuiau imaginea clasică a bursei new-yorkeze – mai puţin fastul, monitoarele şi clopotul. Eram eu şi fotograful Dragoş Lumpan. Am creat emoţie când am apărut, dar am fost luaţi imediat sub protecţie de câţiva dintre dealeri, pur şi simplu pentru că eram străini. Ni s-a cerut doar să nu fotografiem. De ce? am întrebat. Pentru că oamenii de aici au mulţi bani la ei, ne-au spus, şi ne-au şi arătat – pachete de câte 100 de mii de dolari sau chiar mai mult (există, totuşi, câteva imagini, le veţi vedea la un moment dat). Am povestit îndelung cu unul dintre dealeri, în franceză – vorbea o franceză perfectă – până-ntr-acolo încât, la un moment dat, alţii au început să arunce poante răutăcioase despre Sarkozy, pentru că ne-au crezut turişti francezi.

Suprarealist – dealerii ilegali de valută din Teheran erau la curent cu chinurile pre-electorale ale preşedintelui francez.

Cât despre fotografia de mai sus, am făcut-o în moscheea lipită de casa ayatollahului Khomeini, venerat în Iran ca părinte al patriei şi iniţiator al revoluţiei islamice. Este locul în care ayatollahul şi-a ţinut predicile până la moartea sa în 1989. De altfel, în planul doi, deasupra bannerului cu chipul lui Khomeini, se poate vedea scaunul pe care stătea în timp ce-şi rostea discursurile.

Pentru occidentali, Khomeini este o figură ameninţătoare, aproape de neînţeles, nu doar teoretician, ci si practician al unei cu totul improbabile teocraţii la sfârşitul secolului XX. Evident, iranienii îl cunosc altfel, şi pare binişor diferit, în anumite aspecte.

Moscheea e deschisă publicului, care poate vedea, din afară, lipite de locul de rugăciune, şi cele două încăperi în care a trăit, modest, ayatollahul. Credincioşii vin să se roage aici, şi nimeni nu ne-a spus nouă, ghiaurilor, nimic cât am privit cam insistent rugăciunea. Copiii credincioşilor, precum copiii credincioşilor din toată lumea: neastâmpăraţi, jucăuşi, plini de energie. Vreo 10 au alergat şi s-au hârjonit în permanenţă prin moschee, în timp ce părinţii îşi îndeplineau ritualurile.

Încercaţi să vă imaginaţi o scena ca cea de mai sus în casa memorială a lui Ceauşescu de la Scorniceşti înainte de ’89.

Nu a fost singura surpriză din Iran. Despre restul, în zilele următoare.