Moartea cerebelului pe A2

Eu, unul, nu prea m-am plâns până acum de autostrada A2.

Sigur că nu e o propriu-zis autostradă, dar măcar e o îmbunătăţire faţă de drumul morţii pe care-l foloseam până acum. Adică, să fim serioşi, poţi supravieţui 150 km fără o toaletă (că pe drumul vechi multe erau, ce să spun) şi nici nu ţi se anulează capacitatea de a şofa dacă panourile de informaţii nu funcţionează (de parcă mi-ar fi pus covrigu-n mână cu ştiri despre ceaţă şi polei pe ecrane luminoase). Cât despre telefoanele de urgenţă, ei bine, mi se pare că erau nimerite acum 20 de ani. Acum, presupunând că mai poţi, decât să alergi 1 km ca să anunţi pe gratis că ai dat-o cu roatele-n sus în şanţ, mai bine scoţi mobilul – sau rogi un gură cască s-o facă pentru tine, că în Rumînika tot neamu’ se opreşte la un accident.

Dar, potrivit unei misterioase legi ce guvernează locuitorii acestei ţări, orice îmbunătăţire este compensată de apariţia a noi comportamente imbecile care anulează avantajele evoluţiei. Au românii o rezistenţă la înaintare, ceva de speriat.

Iată câteva exemple.

1. Pentru că natura are oroare de vid, banda a doua trebuie ocupată imediat. Pe această bandă se merge ori cu maximum 90 km/h ori cu minimum 180. Flash-urile stroboscopice şi plasarea în fundul inamicului, la intimidare, sunt obligatorii pentru orice mitocan ce-şi respectă condiţia. Victimele se pot răzbuna oricând, însă, contraatacând de pe-a-ntâia pe-a doua la surpriză, taman în faţa unui grăbit. Trânteşte ăsta talpa pe frână, cu moartea-n priviri? Foarte bine, las-că s-a-nvăţat minte!

2. Autostrada este unica şansă de anulare instant a ierarhiilor. Viaţa reală e mai aşezată. Însă pe A2, dacă e condusă de un tembel sigur pe sine, orice rablă poate depăşi operele de artă ale industriei auto. Trece pe lângă tine un cadavru de tablă într-o trombă de ulei ars, cu acceleraţia-n blană. Îi flutură aripile şi-i fulează roţile. Balotul legat cu sfoară de rufe pe portbagaj se zdruncină în agonie. Pe după geamuri, 5 grobieni îţi arată dinţii într-un rânjet de rău augur. Mai pe seară, le vezi rudele la ştiri, hăulindu-şi durerea despărţirii printre medicii de la SMURD.

3. Cu cât mai lente sunt camioanele care circulă pe A2, cu atât mai important este ca acestea să se depăşească reciproc, de fiecare dată când destinul le face să se întâlnească. O asemenea depăşire se poate lungi pe kilometri. Şoferii – mai mult ca sigur duşmani de moarte – se scuipă şi se înjură în timpul sforţării supramecanice a maşinăriilor pe care le guvernează (dacă nu credeţi, ia verificaţi voi!). În spatele lor se strâng muritorii, înjurând cu spume în speranţa măcar a unui armistiţiu, dacă nu în tranşarea conflictului.

4. Asta e nouă şi am încasat-o chiar azi dimineaţă. A2 s-a transformat în Drumul Balastului. Zeci de basculante încărcate ochi cu pietriş vuiesc cu 130 km/h înspre Capitală, de parcă bucureştenii ar fi descoperit în sfârşit secretul de a scoate bani din piatră seacă. Firesc, basculantele ar trebui acoperite cu prelate bine strânse. Firesc, pentru că trăim în propria noastră ţară, prelatele sunt legate doar la un capăt, ca flamurile cenuşii ale Hoardei Apocalipsei. Firesc, din bene zboară pietre. Culmea, am apucat să şi văd vreo două, şuierând într-o clipită pe lângă mine, iar norocul m-a părăsit la a treia. Am încasat un suvenir pe parbriz de la aceşti şoferi ai iadului – mă aştept ca fisura să se extindă pe toată lăţimea în cel mult o lună.

În fond, de ce dreaq nu mai merg eu cu trenul?