Oglindă, oglinjoară

Ori îmbătrânesc, ori eu chiar eram mai bun. (De îmbătrânit, îmbătrânesc sigur).

Printre multele îndatoriri nefericite ale funcţiei care (vremelnic) mi-a fost încredinţată, intră şi cea de a intervieva, în vederea angajării, varii candidaţi şi candidate pentru nobila meserie de jurnalist.

E o activitate veselă precum meduza-n soare. Eu credeam că geniul e rar, dar se vede treaba că, de fapt, normalitatea e cea care a dispărut prima.

Ultimul exemplu, azi la amiază. Vine o tânără – ca multe alte tinere din oraşul ăsta – prietenă cu fast-foodul şi inamică a pieptenului şi se aşează pe un scăunaş în faţa mea. Tocmai a intrat la Jurnalism „la privat” şi ar fi momentul să se angajeze într-o redacţie. Îmi spune asta repede, ajutată fără îndoială de noua limbă română ce aud că se practică prin curtea şcolii. O ştiţi, cea în care cuvintele sunt mai scurte pentru că nu mai e kewl să pronunţi şi vocalele. Ce rămâne după masacru se scuipă printre dinţi încleştaţi, în rafale ce te fac să crezi că o să primeşti imediat ce se termină şi un pumn în nas.

„Păi, şi ce mai citeşti?” – încerc eu un început de conversaţie. Fuarte wrong, cum s-ar zice. „Nu citesc, că nu-mi place”. Cum aşa, nimic-nimic? Care a fost totuşi, ultima carte? „Ăăăăăăăă…” – un „ăăăă…” pe deplin lămuritor, scos, prin scurt-circuitarea creierului, direct dintr-o gură prea-plin rujată. Brusc, o tresărire: „A! Ştiu! Pentru bac.” Ce anume pentru bac? „Aia… Baltagul.” Ah! În regulă, mai bine mai târziu decât niciodată. Povesteşte-mi. „Glumiţi?” Chiar aşa, ce glume proaste scot şi eu. „Nu mi-a plăcut deloc”. Mă rog, chestie de gust, nici eu nu tânjesc după Dostoievski, de exemplu. Spune-mi atunci o carte, un roman favorit, care totuşi ţi-a plăcut, care ţi-a atras atenţia… „Păăăăăăăi… Ştiu!” Ura! „Femeia arsă”. E rândul meu să mă simt prins pe picior greşit. Cine-a scris-o? „Pe femeie? Nu, era arsă.” Nu, în fine… Cartea, cine a scris cartea, nu femeia, futu-i. „Nu ştiu”. Aha. Buuun. Dar despre ce era? „Nu ştiu, n-am citit-o”.

Mă uit, complet prostrat, la creatură. Ce mi se-ntâmplă? Sigur mă filmează zbanghiii ăştia din redacţie. Niţică demnitate acum.

Păi nu ziceai că ţi-a plăcut? „Păi mi-a plăcut titlul, da’ n-am citit-o, doar am văzut coperta”.

Deodată, totul devine o provocare profesională. Ce naiba, am avut şi interviuri mai grele şi n-am izbucnit în râs, trebuie să pot, trebuie să pot.

Ce calităţi trebuie să aibă un jurnalist? „Să aibă tupeu şi curaj”. Ei bine, poate se uită doar la OTV. Ce-a fost la 1 Decembrie 1918? „Nu-mi place istoria”. Nişte prim-miniştri ştii? „Nu suport politica”. Auzi, da’ de ce vrei tu să fii jurnalist? „Păi îmi place să vorbesc şi sunt o persoană dinamică”.

Mă întreb dacă a durut-o vreodată capul.

Dar fata de pe scăunaş, studentă la Jurnalism „la privat”, n-are nici o vină. În fond, asta e imaginea pe care tagma jurnaliştilor o oferă publicului din România, de ani de zile: oameni care vorbesc repede la televizor, despre orice, la orice oră, cu oricine şi oricum. Semnăturile de calibru ale presei româneşti sunt cunoscute doar în măsura în care se văd la teveu. Vrea şi ea să fie „jurnalist”, adică să turuie mult şi „dinamic”.

Dacă presa e oglinda societăţii, atunci astfel de candidaţi sunt oglinda noastră, a jurnaliştilor.