Textul începuse, iniţial, ca un răspuns la comentariul amicului meu Odojak, dar m-am lungit şi am decis să-l transform în postare de sine stătătoare:

Tavi, eu nu zic că Iliescu şi Năstase sunt vinovaţi ptr ce se petrece acum. Doar sugerez

Lăsând gluma la o parte, iată ce vreau să zic: aşa cum e definită de Constituţie, procedura declanşării anticipatelor nu e posibil de îndeplinit decât dacă toţi actorii implicaţi sunt de acord, ba chiar unii acceptă să se facă şi de râs în cursul procesului (miniştrii propuşi care se duc la mişto în Parlament la audieri să ceară învestitura, de exemplu). E nevoie, aşadar, de consens pentru schimbarea puterii – asta, “consens, măi, dragă”, îţi sună cunoscut?

Dacă oricare dintre actori consideră că are ceva de pierdut din declanşarea procesului, poate opri desfăşurarea. Ghici pe ce lume puterea e de acord cu opoziţia că e nevoie de alegeri anticipate, ca să plece unii şi să se aşeze ceilalţi.

Apropo, ştii cum se termină, teoretic, procedura? Fii atent:

“ARTICOLUL 89
(1) După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură.”

“Poate”, deci nu e obligat. La asta mă refer când spun chichiţe procedurale redundante. Mai ţii minte povestea cu Johannis? Altă chichiţă care i-a permis preşedintelui să ignore atunci evidenţa. (Oricum, sistemul e atât de bine protejat, încât nici preşedintele, de capul lui, nu poate forţa anticipate, chiar dacă se luptă cu Guvernul 4 ani la rând pentru asta – remember Tăriceanu).

Noi ne concentrăm acum pe Băse pentru că el e în funcţie, dar, ca şi mine, şi tu ştii, dragă Tavi, că nu sunt mari diferenţe între politicieni. Alt preşedinte, pus în aceeaşi situaţie, ar reacţiona probabil la fel dacă s-ar simţi ameninţat.

Problema nu e neapărat Băse – sau, ca să nu mai zică lumea că-s băsist, da, problema e şi Băse, în primul rând, dar numai plecarea lui de la Cotroceni nu rezolvă defectul fundamental al construcţiei – şi anume, că o persoană poate lua captiv un întreg sistem politic în timp ce respectă fără greş litera legii. Asta-i grav în sistem şi despre asta nu se prea discută, pentru că, fireşte, nici opoziţia n-are interes să dea la o parte prăjiturica de pe masă taman când se pregăteşte să se aşeze în dreptul ei.

Am mari îndoieli că perversiunea asta a fost pur şi simplu scăpată în Constituţie, şi de aceea fac referire la Iliescu şi Năstase, pentru că ei sunt cele două personaje politice care au creat şi modificat legea fundamentală. Ba chiar, sunt sigur că n-ai uitat nici asta, Năstase îşi pregătise un buget generos pentru primul an de Preşedinţie (dintre cei 5, stabiliţi prin referendumul lui din 2003), motiv pentru care chicoteam prin redacţie, după ce ieşise Băse, că n-a fost pentru cine s-a pregătit.

Repet: mi se pare un mare defect, o malformaţie a sistemului nostru faptul că nu pot fi declanşate alegeri anticipate – pentru că nu se pot declanşa, ai să vezi, sunt gata să pariez cu tine asta pe o mâncăreală de vongole şi vin chilian – şi cred că e o mare ipocrizie că opoziţia face atâta gălăgie în jurul poveştii, când şi ei ştiu, la fel de bine, că astea-s doar vorbe-n vânt.

Există o singură variantă, mică-micuţă, ca să avem un scrutin înainte de termen: ca PDL să ajungă la concluzia că, dacă nu forţează urnele acum, până în toamnă riscă să-şi pulverizeze şi ultimele fărâme de sprijin electoral şi, pe cale de consecinţă, să zgrepţăne uşile la Cotroceni, explicându-i în lacrimi preşedintelui că altă cale de evitare a anihilării nu e. Iar preşedintele să se lase înduplecat.

Personal, cred că vor încerca, mai degrabă, o amplă remaniere – care nu va rezolva nimic – sau chiar şi schimbarea guvernului, ceea ce ar fi un soi de defibrilare disperată şi doar atât.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• E prea mult
• Ce urmează
• Blocajul se menţine

Fără parti-pris, am câteva cuvinte de îngrijorare de rostit despre rateurile USL din ultimele zile. Opoziţia conduce în toate sondajele, nivelul de încredere în Băsescu şi Boc e la genunchiul broaştei, tot ce trebuie să facă USL e o listă de lucruri pe care să nu le facă, subsumate unui singur imperativ: băieţi, n-o daţi de gard.

(sursa foto)

Pare simplu să n-o dai de gard când tot ce trebuie să faci e să aştepţi să-ţi cadă poama-n gură, dar, în numai o săptămână, PSD şi PNL au produs cu fason şi emfază următoarele dude:

1. Ponta şi Antonescu au dat gherla demisiei parlamentarilor ca mijloc de provocare a anticipatelor, doar ca să le-o-ntoarcă Năstase-n freză – asta n-ar aduce decât nişte alegeri parţiale, nu anticipate.

2. PSD a lansat ideea măreaţă a sancţionării României în Parlamentul European pentru “derapaje democratice” (sic!), o metodă de enervare a opiniei publice româneşti practicată, înaintea lor, doar de Laszlo Tokes. După ce le-a scăpat lebădoiul din gură, pesediştii au intrat în defensivă şi s-au ocupat întreg weekendul doar de explicaţii, pierzând pe mâna lor iniţiativa în acest conflict.

3. Rovana Plumb, şefa organizaţiei de femei a PSD, a făcut un apel la Maria Băsescu să-i ceară ea preşedintelui demisia. Ceva mai ridicol din partea unei femei aflate în politică n-am mai auzit de la discursurile despre polimeri ale Elenei Ceauşescu.

4. USL a organizat un miting de amploare, în care a folosit vectori de imagine remarcabil de dubioşi: printre ei, Sorin Roşca Stănescu, care povesteşte oricui cum s-a autopropus drept colaborator al Securităţii, sau Radu Mazăre, un soi de replică de univers paralel* a lui Che Guevara, în sensul în care, după cum spunea Florin Iaru, Che l-ar fi executat pe loc pentru că se duce la Revoluţie cu maşini de lux, înconjurat de piţipoance de club, cu toţii îmbrăcaţi în haine de firmă.

5. Insistenţa maniacală a USL pentru demisia preşedintelui Băsescu pare o probă de deficit intelectual, pentru că, dacă Băsescu demisionează, în locul lui vine, ca interimar, Vasile Blaga, asta după măiastra excludere a lui Geoană de la şefia Senatului (şi din PSD) la insistenţele lui Victor Ponta.

6. În fine, în urma unor vechi aranjamente constituţionale orchestrate de dnii Iliescu şi Năstase, declanşarea de alegeri anticipate în România este o cvasi-imposibilitate practică. Asta e o malformaţie a democraţiei româneşti – nu-i firesc să nu poată fi organizat un scrutin înainte de termen, dacă situaţia politică o impune – dar insistenţa USL pentru povestea asta, atunci când toată lumea politică ştie că nu-i posibil e o mare dovadă de ipocrizie, care nu poate trece la nici un comentator/observator rezonabil.

Îngrijorarea mea e determinată de constatarea că tipii ăştia, care vor prelua (după toate semnele) puterea anul acesta, mai devreme sau mai târziu, nu sunt capabili să gestioneze situaţii simple – or, după câte ştim, ne aşteaptă timpuri tulburi, care vor cere lideri capabli, cu viziune şi inteligenţă.

Încă ceva: celor câţiva postaci portocalii care încearcă, de câteva zile, să treacă de moderare zeci de comentarii împotriva lui Ponta şi Antonescu, le transmit următoarele: băieţi şi fete, sunteţi ridicoli. Faptul că am semne de întrebare faţă de USL nu înseamnă că-s, în vreun fel, simpatizant al PDL. Bubele sponsorilor voştri au crescut mari şi e cazul să fie stoarse, oricât de neplăcut le va fi.

_______________________
* Universul acela paralel în care Radu Mazăre ar putea fi credibil când se deghizează-n Che Guevara ar fi locul în care găinile ar face omletă din ovare ovule de adolescente pentru puişorii lor răzgâiaţi.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Zig-zag (II)
• Zig-zag
• Cu musca-n geam

* Cu fiecare evacuare a Pieţei Universităţii, puterea se străduieşte să transmită un mesaj: “deţinem controlul”. Repetiţia scenariului, seară de seară, are scopul de a domestici protestul, de a-l încadra. Se manifestează după program, un pic dimineaţa, mai mult seara, şi lumea pleacă acasă când i se cere, la miezul nopţii. Mai mult, oamenii acceptă violenţa jandarmilor, atunci când ea răspunde violenţei unor protestatari. Faptul că huliganii agresează echipele de filmare nu le aduce vreun strop de simpatie în plus.

* E un concept nou în piaţă: politicienii trebuie să ne iubească, Băsescu nu ne iubeşte, noi suntem poporul, vrem să fim iubiţi. La prima vedere, e încântătoare revendicarea, oarecum flower-power, o delicioasă utopie. Lumea e deranjată – şi pe bună dreptate – de aroganţa preşedintelui şi de jignirile lui, reluate în diferite forme de tot soiul de politicieni mititei din arcul guvernamental. E bine că oamenii nu-i mai suportă mitocăniile dlui preşedinte, problema e că pentru aceleaşi mitocănii l-au ales şi l-au iubit până deunăzi. Măcar să ne fie învăţătură de minte – dar cred că am aşteptări prea mari în această privinţă.

* Ieri, Traian Băsescu a luat peste picior şi jurnaliştii – “ce, nu sunteţi la manifestaţie?” – după ce a vărsat 4.000 de cuvinte despre nimic ambasadorilor străini la Bucureşti şi niciun oftat despre ce se întâmplă în ţara lui. Mi se pare că blufează. Nu-l mai credem. Ştiţi momentul acela în care dresorul ezită o clipită, aproape insesizabil, dar suficent cât să declanşeze ţâşnirea tigrului? Asta i s-a întâmplat preşedintelui Băsescu. Fiara asta care e publicul l-a simţit şi cu asta s-a terminat totul. De acum înainte, nu mai poate decât să tragă de timp, sperând în vreo salvare miraculoasă. Poate că protestele din Piaţa Universităţii vor obosi, intrate în rutina manifestaţie-evacuare-manifestaţie-evacuare, dar pentru prima dată cred că există riscul real ca partidul prezidenţial să dispară, doar pentru că e partidul prezidenţial. Nici n-ar fi mare pagubă, până la urmă. Oricum e o aşchie a FSN-ului originar, va fi recuperată prin restul clasei politice, inclusiv la putere.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Gherle USL şi un sfat pentru postacii portocalii
• Zig-zag
• Cu musca-n geam

* Traian Băsescu o să intre în istoria auto-distrugerilor politice cu gluma aia ascuţită ca o piftie aruncată-n geam, “ghici ghicitoarea mea, cine pleacă?” Păi cin’să plece, Traiane… Ai noroc că nu e ’89, că TAB-urile tot alea au rămas.

* Preşedintele şi-a aplicat şutul în posterior cu o rară măiestrie: a transformat controversa complet nedigerabilă pe tema prevederilor unui proiect de lege în povestea hollywoodiană a luptei între doi eroi, cel bun şi cel rău. Cu care dintre ei să fi ţinut lumea? E ca-ntr-un western, şeful oraşului şi clica lui sunt provocaţi de un străin de treabă. Înfruntarea, pe strada principală, fireşte. High noon pe Dâmboviţa.

* În momentele de acalmie de peste zi, în Piaţa Universităţii pot fi întâlnite aceleaşi trei tipuri de manifestanţi ca întotdeauna la proteste dintr-acestea fără organizare prealabilă: un pic de pegră, nişte dezmoşteniţi ai soartei, oameni bătuţi de viaţă, fără dinţi şi fără bani, câţiva opozanţi din convingere raţională sau credinţă mistică, dar toţi sinceri în nemulţumirea lor; mai sunt naturile histrionice, pe deficit de Rudotel, agitaţi care ţipă-n permanenţă, coordonează scandări sau amplifică scandări, oameni care şi-au găsit un nou rost şi care se cred poliţia gândirii şi-s gata să se ia de gât cu orice suspect de altă părere; în fine, curioşi. Mai sunt, normal, şi securişti, îmbrăcând oricare dintre cele 3 forme. Seara, vin cei hotărâţi – şi cei violenţi, se vede treaba.

* Un suporter intervievat azi de Mediafax zice aşa: “Totul a început în Piaţa Universităşii. 50 la sută din cei strânşi acolo erau martalogi, bătrâni, femei, cetăţeni şi restul suporteri. Eram de peste tot, nu numai de la Dinamo şi Steaua. Da’ cei mai mulţi eram de la Dinamo şi Steaua. Au fost şi de la Peluza Nord de la Steaua, dar nu au vrut să iasă în faţă liderii. Liderii au interese, ca peste tot.”

* Aş vrea foarte tare ca Jandarmeria să-i anihileze, într-un fel, pe ultraşii ăştia care distrug credibilitatea demonstraţiei. Dă-le-n colo de băncuţe arse, problema e că lumea protestează spontan după ani de zile, ăsta-i un moment prea important pentru democraţia noastră ca să fie stricat.

* Cine i-a văzut pe băieţii ăia mascaţi scandând la unison, ţopăind pe loc, plesnindu-şi mâinile şi desfăcându-şi braţele coordonat, cântând răguşit lozinci care au fost, până acum, doar urlate pe la mitinguri, şi nu-i recunoaşte drept huligani de stadion, înseamnă că n-ar recunoaşte nici Intercontinentalul dacă le-ar cădea peste scăfârlii.

* Cum s-a făcut mare demonstraţia din 1990, din Piaţa Universităţii? A fost deschis balconul (legenda spune că l-a deschis Emil Constantinescu), ceea ce a permis apariţia unor lideri ad-hoc, transmiterea de mesaje către mulţime şi măcar o schiţă de alternativă la FSN (care n-a funcţionat, în cele din urmă, dar orişicât). Acum, balconul rămâne închis. Lumea se adună la Universitate că-i nemulţumită, dar manifestaţia e ca o oală în care apa fierbe fără capac, o să fiarbă până se evaporă toată sau până se termină cărbunii. Nimeni nu canalizează presiunea, care se pierde în văzduh.

* L-am văzut pe Ponta, vineri seară, rostind chestii la tv în legătură cu manifestaţia. N-am reţinut nimic. L-am văzut pe Crin, duminică seară, vorbind şi el la nişte microfoane, limpede ca melasa. Raed Arafat n-a vorbit nici la tv, nici la radio, dar toată lumea ştie ce a zis: “Nu mă implic politic. Nu vă lăsaţi manipulaţi. Legea nu se dezbate în stradă”. Dintre toţi, cine are stofă de lider adevărat şi cine-i paiaţă?

* Sper că nu-şi imaginează nimeni că o să demisioneze Băsescu sau că o să fie organizate alegeri anticipate. De altfel, la cum e procedura, dincolo că e cvasi-imposibil să faci anticipate, mai şi durează o viaţă să obţii, chiar dacă vrei, căderea guvernului. Pe de altă parte, atâta bătaie de cap ca să-l înlocuim pe Boc cu Ponta şi pe Băsescu cu Antonescu mi se pare inutilă. Dacă tot e să se-ntâmple, măcar să nu ne grăbim soarta.

* Cei mai autentici manifestanţi din piaţă nici n-au, de fapt, favoriţi politici. Ei sunt dezamăgiţi până la disperare de întreaga clasă politică. Toţi fură, toţi sunt la fel, cum să mai deosebeşti între ei? Acum dacă ar apărea un lider veritabil, acum dacă ar avea România încă o oră astrală, încă o dată noroc…

Altele asemenea pe Amar de Zi

• O diplomă de Oxford la Palatul Victoria
• Gherle USL şi un sfat pentru postacii portocalii
• Zig-zag (II)

Victor Ponta: “[...] aţi vazut, când am vorbit împreună marţi la Cotroceni, dl Băsescu căuta după sticlă pe jos”.(1)

Crin Antonescu: “Nu te poţi duce ca un beţiv la cârciumă când eşti şeful statului să-ţi dai cu părerea despre istoria statului şi despre emblemele statului”.(2)

Vi se pare… cum să zic… îngrijorător cum se exprimă liderii opoziţiei? Şi mie.

Fireşte, în această privinţă nici Ponta, nici Antonescu nu sunt mai mult decât nişte bieţi epigoni.

Maestrul insultei, perfecţionistul jegului verbal de mare altitudine, campionul mitocăniei camuflate sub scuza discursului prezidenţial rămâne Traian Băsescu. Şi i-a mers din plin, nu?

Ei bine, atâta succes din jignire nu putea rămâne necopiat – doar suntem o economie de piaţă, în care cererea naşte oferta. Cum ar veni – semeni vânt, culegi furtună.

Ok, să zicem, Ponta şi Antonescu se explică (mai nou) prin Băsescu. Dacă Băsescu a stabilit standardele jocului câştigător, ceilalţi adoptă aceeaşi schemă de atac. Poate să nu-ţi placă jocul, dar e pe puncte.

Dar inovaţia? Dar spectacolul? Noi de ce am mai participa la jocul ăsta? De ce ne-am mai duce în tribune pentru aşa o ofensă?

Nu mi se pare forţată comparaţia între fotbal şi politică. Când se spune că oricine se pricepe la amândouă deopotrivă, se şi zâmbeşte condescendent – dar şi fotbalul, şi politica apelează la emoţii înainte de orice, or emoţiile sunt naturale, le înţelege toată lumea fără traducere.

Cu particularitatea că prima condiţie pentru a te emoţiona faţă de ceva, sau la ceva, este să participi.

Nu mă mai emoţionează fotbalul intern, pur şi simplu pentru că nu mai urmăresc nimic din el. După atâţia ani de hoţii, mizerie, meciuri aranjate, mitocănii, am renunţat. Nu mă mai uit. Drept urmare, nu mai merg pe stadioane, deci nu mai plătesc bilet. Nu mă mai uit nici la transmisiunile tv, deci nu mai adaug rating. Nu mai contribui. Înţeleg că nu sunt singurul.

Jegul fotbalului românesc s-a întors împotriva lui însuşi. Semeni vânt, culegi furtună.

E valabil şi în politică – acum, chiar şi pentru Traian Băsescu.

Traian Băsescu a coborât discursul şi temele politice într-un derizoriu nemaiîntâlnit. Ăsta e oricum un motiv de disperare, pentru că Traian Băsescu semnează – şi influenţează – un deceniu întreg din istoria României. Rămânem cu acest deceniu, orice-am face. Însă că restul politicienilor îl urmează în rele e absolut cumplit. Ştiţi de ce?

Pentru că înseamnă că nu-s cu nimic diferiţi şi nici nu pot inventa nimic.

Ca-n fotbal, când nu eşti capabil de creaţie, de spectacol şi de progres, retrogradezi.

Aici vine şi diferenţa majoră dintre fotbal şi politică – pentru că, dacă pe stadioane poţi să nu te mai duci, în politică retrogradarea e naţională.

Pentru că înseamnă că nu-s cu nimic diferiţi şi nici nu pot inventa nimic.

În fotbal, când nu eşti capabil de creaţie, de spectacol şi de progres, retrogradezi.

Aici vine şi diferenţa majoră dintre fotbal şi politică – pentru că, dacă pe stadioane poţi să nu te mai duci, în politică retrogradarea e naţională. Şi, vorba lui Stolojan, prin anii ’90 – “nu există limită în prăbuşirea unei ţări; uitaţi-vă la Somalia”.

Fireşte, Somalia e departe – dar să ne-amintim că, nu demult, Congo părea o alternativă chiar atrăgătoare.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Alegerile anticipate sunt imposibile, Tavi
• Gherle USL şi un sfat pentru postacii portocalii
• Zig-zag (II)

În iunie 2008, Regele Mihai a reintrat în posesia Palatului Peleş. Regele a ţinut atunci un scurt discurs (îl găsiţi aici), fiind ovaţionat de câteva zeci de simpatizanţi – şi urmărit de câţiva ziarişti. Am fost şi eu acolo. Am scris după aceea un text scurt pe acest blog:

“Oi fi eu republican convins, dar uneori parcă-mi pare rău.

Regele Mihai I mi-a arătat azi că România pe care mi-o doresc e posibilă. Regele trăieşte în continuare ca un lider dedicat ţării sale – cu toate mojiciile, nedreptăţile şi loviturile pe care i le-a administrat această ţară peste decenii. Regele are sinceritatea unui părinte veritabil, care-şi va iubi mereu copilul, oricât de jos ar cădea acesta. Regele este o constantă de devoţiune, stoicism şi echilibru într-o ţară populată de politicieni care-i confundă destinul istoric cu hăuleala din tiribombe.

Republican fiind, mă întreb dacă republica noastră n-ar trebui să piară, acum, ca să salveze ce-a mai rămas din ideea de republică în România. Să nu mai avem preşedinţi care cheamă mineri, care se fandosesc cu înfrângerile lor, care coboară în troacă, pe la televiziuni, unde se tăvălesc în lături cu politicieni mărunţi.

Să avem, după atâta timp, măcar un reper de normalitate în fruntea acestei ţări.”

Cred că textul rămâne perfect valabil şi azi, când preşedintele Băsescu l-a făcut pe regele Mihai “slugă la ruşi” şi i-a caracterizat abdicarea drept un act de trădare naţională.

Mi-e imposibil să-nţeleg ce l-a apucat pe d. Băsescu. Mi se pare greu de crezut că declaraţia aceasta de-a binelea grosieră ar fi o tentativă de recoltare electorală a sentimentelor anti-monarhice din România – larg răspândite, dar prea puţin vehemente.

Mi se pare o mojicie – şi încă una perfect inutilă, ceea ce o face chiar inacceptabilă.

PS – Ţineţi-vă bine. O nesfârşită liotă de politicieni îşi va descoperi de mâine ADN-ul regalist, doar pentru a se putea pune în contra preşedintelui Băsescu.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Alegerile anticipate sunt imposibile, Tavi
• Gherle USL şi un sfat pentru postacii portocalii
• Zig-zag (II)

Bucureştiul nu seamănă cu nici un alt oraş din România (iar ăsta nu e neapărat un motiv de bucurie). Aici oamenii vin ca să facă bani, pentru că – dintr-un motiv în continuare inexplicabil – aici sunt cei mai mulţi bani. Spre deosebire de celelalte oraşe, Bucureştiul nu are o comunitate locală – aici n-au mers niciodată ziarele locale, oricâte încercări s-au făcut. Aici, locuitorii mai degrabă se suportă unul pe celălalt, în loc să trăiască împreună. Nu există o piaţă centrală unde să se strângă lumea, uite-aşa, la plimbat şi la căscat gura. Viaţa oraşului se duce “după blocurile gri” şi prin mall-uri. De asemena, mai sunt vreo 30 de cârciumi pe trei, patru străzi din centrul vechi care-s mereu pline; halal vibraţie urbană.

Ideea că în Bucureşti s-ar fi putut organiza un referendum privind administrarea oraşului ar fi provocat bucureştenilor cel mult ridicări posace din umeri, dacă bucureştenii ar fi aflat că li se propune un asemenea vot. Dar tema n-a interesat pe nimeni, de fapt; n-a existat nici o dezbatere reală, nici o discuţie publică. Lumea a aflat cel mult că nişte tipi de la primăria mare s-au încurcat în întrebări – două, patru, şapte. Oricâte ar fi fost, tot hoţie, cum ar zice portarul meu.

De la începutul anului se tot învârt partidele în jurul cozii referendumului, căutând să se-apuce unul pe celălalt de undeva în această trântă încâlcită, jucată oricum cam cu fereală. Au montat câteva panouri cu înjurături reciproce prin oraş şi s-au împotmolit în confuzia generală. Supremă umilinţă, a fost nevoie să le arate Traian Băsescu ieşirea, vineri: nici un referendum, că oricum n-ar veni lumea la vot, pentru că oricum lumea nu dă doi bani pe povestea asta.

7 primari pupat toţi piaţa endependenţii, vineri la amiază, uniţi în cuget şi-n simţiri, uşuraţi c-au scăpat de încurcătură. Oprescu s-a declarat plictisit de toată povestea (nimic nou). Piedone a promis că plantează arbuşti de banii economisiţi. Vanghelie a constatat că preşedintele “e un om viu”.

Să nu ne mai mirăm, deci, că toată politica şi media românească se raportează, complet necreativ, la d. Băsescu, dacă toţi cad pe spate de fiecare dată când deschide d. Băsescu gura.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Alegerile anticipate sunt imposibile, Tavi
• Gherle USL şi un sfat pentru postacii portocalii
• Zig-zag (II)

În stilul caracteristic, preşedintele Băsescu stabileşte din nou agenda publică. Propunerile sale privind revizuirea Constituţiei şi reorganizarea administrativă a României sunt mestecate de zile-n şir şi din greu de media şi de mediul politic. Nici politicienii, nici ziariştii nu prea reuşesc să-nghită dumicaţii aceştia, dar nici nu se-ndură să-i scuipe.

Din toată discuţia lipseşte, ca de obicei, societatea – adică noi. Preşedintele şi PDL (fireşte) vor să facă repede totul – reorganizarea până-n toamnă, revizuirea cel târziu până-n primăvara viitoare. Prea repede să ne mai întrebe şi pe noi dacă vrem sau nu ce ni se pregăteşte – sau cu ce nuanţe.

Nu că opoziţia şi-ar bate capul cu asta, carecumva.

Poporul, ca de obicei, scapă cum poate de atâta grijă pentru el.

În acest context merită adus în discuţie exemplul Islandei – unde, după crahul naţional din 2008, acum se redactează o nouă Constituţie, printr-o tehnică nemaivăzută: prin participarea la coagularea textului a tuturor celor care au o părere despre cum va trebui să arate noua lege fundamentală.

Cum?

Prin Internet.

“Practic, publicul participă la crearea noii Constituţii”

Facebook, Twitter, Youtube, Flickr sunt mediile folosite de comitetul însărcinat cu revizuirea Constituţiei Islandei pentru a aduna opinii, sugestii, cereri. În principiu, comitetul va redacta toate acestea în forme juridice, coerente, iar textul în sine va fi supus votului popular, prin referendum, la sfârşitul lunii iulie. Şeful Comitetului s-a declarat “plăcut surprins” de interesul mare al publicului faţă de acest mod de lucru.

O Constituţie colaborativă, cum ar veni.

Logica e nu doar imbatabilă, ci şi un semn de respect faţă de electorat: în fond, dacă legea fundamentală e pentru popor, şi dacă poporul trebuie să voteze textul, atunci nu vi se pare că-i firesc să laşi poporul să-şi redacteze propria Constituţie?

Revenim în România. Dacă totul merge cum îşi doreşte preşedintele, în primăvara anului viitor vom fi chemaţi să votăm o nouă Constituţie.

Ia ghiciţi – dacă eu nu voi avea nici un cuvânt de spus în noul text, cam cât de interesat voi fi să-l votez?

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Gherle USL şi un sfat pentru postacii portocalii
• Zig-zag (II)
• Zig-zag