Amar de Zi » Blogoland

Începe Nokia blogging school for teens

Vlad Petreanu — Thu, 19 Jan 2012 11:40:10 +0000

De sâmbăta aceasta începe în Bucureşti, la Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr, un proiect pilot de training pentru wannabe teen bloggers. Proiectul este sponsorizat de Nokia – de altfel, denumirea oficială este Nokia blogging school for teens – şi este rezultatul unei propuneri şi a eforturilor încăpăţânate ale unei vechi prietene, Crenguţa Roşu de la DC Communication.

Au fost selectaţi 20 de elevi cărora Victor Kapra şi cu mine le vom oferi workshopuri despre blogging în următoarele două luni. Puştii vor învăţa – sperăm – o grămadă de lucruri pe care alţii le-au aflat lovindu-se cu capul de pragurile de sus ale acestui mediu. Va urma, apoi, o perioadă de mentorat pentru participanţii la această ediţie pilot.

Proiectul se va încheia cu o mică ceremonie de premiere a celui mai activ şi creativ blogger cu un telefon Nokia N9.

De-a lungul celor 8 module alţi bloggeri vor veni să împărtăşească din experienţa lor în sesiuni de Q&A – printre ei Manafu, Bobby Voicu, Cristi Lupşa, Cristina Bazavan, Alex Negrea.

O să vă spun cum merge treaba în următoarele săptămâni – şi, mai mult ca sigur, o să vă invit să-i vizitaţi pe ucenici la noile adrese, ca să le daţi sfaturi sau să-i trollaţi, după cum vă e sufletul – nu de alta, dar viaţa e dură în web 2.0

Altele asemenea pe Amar de Zi

Test-drive Daily Cotcodac cu Amar de Zi

Julaev — Sat, 30 Jul 2011 00:00:20 +0000

E o plăcere să te ajute Julius. O face mereu dezinteresat, cu cele mai bune intenţii şi, mai ales, fără să-ţi spună. Ăsta e, de altfel, şi pericolul.

Prima dată când a încercat să mă ajute cu o chestie de suflet a presupus, mai întâi, că şi exista vreo chestie de suflet. Eu am aflat (prea târziu) că aş fi avut probleme sentimentale dintr-o revistă de (cvasi)scandal, unde scria, furios, fostul tovarăş al unei tovarăşe căreia îi sugerase amicul meu să mă salveze.

Am scăpat cu viaţă.

Dup-aia s-a oferit să scrie pe blog cât eram într-o vacanţă. Asta mi-a plăcut – ce putea greşi? m-am întrebat.

Maică-mea era să mă dezmoştenească după experienţa aia. Nu mai reiau povestea, lui Julius i se pare în continuare atât de amuzantă încât îmi face rău numai când mă gândesc.

În fine, ultima oară Julius s-a gândit să-mi pună o vorbă bună la cool mogul.

Acum lucrez pentru B1, dacă aţi auzit.

Dar am zis că lucrurile nu pot merge rău la infinit, nu? Trebuie să răsară soarele şi pe străduţa noastră. I-am oferit lui Julius încă un test-drive la Amar de Zi.

(Micul mogul de la Daily Cotcodac îşi exprimă satisfacţia la auzul veştii că pune din nou… hmmm… mânuţa pe Amar de Zi: bwahahahahaha!)

Acum mă duc să trag un bilet la loto. Eu cred în legea compensaţiei. Dacă e să meargă ceva rău cu blogul, măcar am o consolare.

Totul e să n-aibă Julius vreun amic pe la Loterie, ceva.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Augustin şi povestirile ce vor să vină

Vlad Petreanu — Tue, 07 Jun 2011 04:15:41 +0000

“Mamaia Cristina avea un frate, nea Gheoghiţă, care lucra la uzina 23 august ca sudor. Era un sudor destul de priceput, problema lui era că nu prea avea viziune.”

Fraza aceasta face parte dintr-o povestire intitulată “Marţafoaiele şi şoarecele nărăvaş”, publicată pe un blog tânăr – n-are decât 9 luni.

Când dai peste aşa un giuvaer, merită să-l arăţi şi altora. Vi-l recomand, deci, pe Augustin Radu – şi, mai ales, vă recomand povestirile lui, în care veţi găsi şi un pic de Creangă, şi niţeluş Ilf şi Petrov, poate şi niscaiva Caragiale, totul într-o formă poate nu tocmai şlefuită, dar tocmai de aceea autentică şi încântătoare.

Pe Augustin l-am cunoscut sâmbătă la întâmplarea cu şofatul responsabil. Singurele notiţe pe care şi le-a luat au fost scrise pe dosul palmei. Asculta el ce asculta, după care se repezea cu pixul pe piele, mâzgălind printre vene şi metacarpiene.

Îşi nota idei de poveşti, “că hârtiile, le pierd”, mi-a spus ceva mai târziu.

Poveştile ce vor să vină, notate febril într-o dimineaţă de iunie, în fotografia de mai sus.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Reguli şi înţelesuri

Vlad Petreanu — Sun, 29 May 2011 18:11:08 +0000

La la întalnirea bloggerilor cu top social brands, organizata de Biz, companiile prezente au dorit să înţeleagă, printre altele, şi ce pot obţine de la bloggeri în schimbul bănuţilor lor munciţi din greu.

Aş fi vrut să le spun că orice, în funcţie de blogger, pentru că bloggerii sunt şi ei oameni. Dar companiile se refereau, de fapt, la eficienţa oamenilor din on-line.

(foto: Crivăţ şi Chinezu într-o pauză la #bizamsterdam)

Răspunsul meu a fost că bloggerii, când scriu despre o marcă, un produs, un serviciu, oferă de fapt o “recenzie” într-un mediu în care recenziile oneste sunt din ce în ce mai căutate. De pildă, eu, unul, nu mai plec demult în vacanţă fără să citesc înainte opiniile altor turişti care au fost în locurile respective. Când vreau să cumpăr un obiect ceva mai scump, la fel, caut recenzii şi experienţe autentice. Articolul meu despre Mediagalaxy, de exemplu, a stat aproape un an pe prima pagină Google. La fel şi relatarea incidentului de la Zoomania. Câţi cumpărători vor fi influenţat, în cele din urmă, aceste postări, n-am stat niciodată să calculez, dar dacă aş fi fost în managementul acestor mărci, sigur nu mi-ar fi plăcut să aflu.

Lumea caută pe net experienţele altora înainte de a lua o decizie – iar clientul e mai sperios ca o căprioară-n primăvară, după cum ştie orice patron.

De fapt, inclusiv angajările se fac acum din ce în ce mai des prin verificarea candidatului pe net, aşa că grijă mare când vă urcaţi poze tălâmbe pe Facebook – mâine, veţi pica interviul pentru slujba de vis fără măcar să înţelegeţi de ce.

Când cumpără publicitate de la bloggeri, companiile îşi asigură de fapt susţinerea acestora într-un mediu cu memorie, în care, mai devreme sau mai târziu, cineva va da peste recenzia respectivă.

De fapt, companiile acestea cumpără “indulgenţe” pentru propria reputaţie.

Este onestă sau nu această practică? Până la un punct, da – în sine şi în esenţă, publicitatea e o formă de informare, care devine minciună doar prin exagerare şi omisiune.

Pe de altă parte, sistemul are inclus propriul său sistem de reglaj. Un blogger care va scrie numai publicitate (sau care-şi va agasa cititorii cu prea multă publicitate) îi va pierde, sau îşi va pierde credibilitatea, sau le va pierde pe amândouă.

Companiile care caută cantitate şi cifre mari când cumpără publicitate pe internet nu înţeleg mediul şi au greşit adresa. Cifrele se fac (încă) la tv. În internet încă se mai poate construi imagine.

Regulile mele sunt următoarele:

Pe acest blog, eu nu accept o cerere de publicitate decât dacă e o poveste în jurul subiectului, sau dacă pot ataşa o poveste la el, sau dacă pot transmite cititorilor informaţii utile legate de subiectul respectiv.
Nu iau niciodată o comandă pentru un produs/serviciu sau orice altceva în care nu cred sau care nu-mi place.
Întotdeauna marchez un articol plătit cu tag-ul pub. Articolele promoţionale fără acest tag sunt, pur şi simplu, articole promoţionale pe care le scriu pentru că mi-a plăcut ceva sau cred că e bine să promovez ceva.
Niciodată nu accept reclame invazive, contextuale, cu linkuri false sau cu bannere care se extind, pur şi simplu pentru că mă scot din sărite pe mine în primul rând şi pentru că, dacă vreau cumva să-mi enervez cititorii, prefer s-o fac cu o temă de gândire, nu cu o procedură de fugă din pagină.
În fine, limitez numărul reclamelor la cel mult 20% din articolele apărute lunar – şi chiar şi aşa, cred că e cam mult.

Desigur, companiile se miră de atâtea condiţii. Companiile privesc comunicarea pe internet ca un business şi vor adaptabilitatea de business a unui partener când comandă o campanie de publicitate.

Doar că bloggingul nu e un business – iar când se transformă în aşa ceva, nu mai e blogging.

În fine, o ultimă mărturisire – de fapt, tot articolul ăsta lung a fost un pretext să postez poza aia de sus cu Crivăţ şi Chinezu bătuţi de vânt prin Amsterdam, pentru că mi-a plăcut cadrul. Mai multe fotografii (făcute de Cristi Şuţu) de la Amsterdam găsiţi aici.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Cu Biz, la Amsterdam, şi câţiva High Impact Friends

Vlad Petreanu — Thu, 26 May 2011 18:34:23 +0000

E greu să mai găseşti entuziasme în presa scrisă anii aceştia. Marta Uşurelu, redactor şef al revistei Biz, este o întâmplare rară, din acest punct de vedere – mai ales că optimismul nu-i e suficient doar pentru sine şi încearcă să-l transmită tuturor celor din jur.

Marta e şi un antreprenor pe care restul lumii îl priveşte cu nedumerire, în cazul cel mai bun. Când toată lumea cânta deja prohodul printului, ea a preluat revista, în 2009, spunând că s-a săturat să audă atâta lume bocind fără să facă nici un gest de împotrivire.

Probabil că Martei nu-i place Mioriţa.

Martei îi place în schimb să perturbe piaţa – una din calităţile unui antreprenor de succes. Biz a devent o revistă curajoasă şi surprinzătoare. Ultima găselniţă, încă o premieră în România (a câta marca Biz?), prima copertă “augumented reality”. Un număr de colecţie.

Azi şi mâine, la invitaţia Biz şi Biz Forum, particip, la Amsterdam, la High Impact Friends, un workshop care pune în contact social media şi top social brands.

Carevasăzică, vom vorbi despre viitor – şi, mai ales, despre accentele pozitive şi constructive ale viitorului.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Misterul vieţii anterioare a lui Julius Constantinescu

Vlad Petreanu — Thu, 30 Dec 2010 10:56:46 +0000

Amicul Julius m-a îndatorat iar cu o serie de recomandări către cititorii lui, pe care îi invită, din când în când, să vină şi aici, la Amar de Zi.

Împreună cu colegul Pircă, Julius ţine un blog mai mare ca acesta. A luat premiile publicului la Roblogfest. Traficul lui nu se compară cu cel al Amar de Zi. Omul a scos şi un ziar de 8 pagini pe baza conţinutului de la Daily Cotcodac, după care s-a străduit să-l împartă prin tot Bucureştiul, practic singur. Blogul lui are mai mulţi comentatori decât Amar de Zi. Comentatorii lui s-au organizat şi într-un sindicat – primul sindicat al unor cititori de blog din România (ce spun eu, din România, din lume, chiar!). Julius şi Pircă sigur încasează din publicitate mai mult decât mine (deşi unii dintre cititorii acestui blog n-ar crede asta, după asaltul din ultimele două luni). Mai mult, Daily Cotcodac e amuzant. Oamenii vor amuzant. Amuzant e bine, e de succes. Amar de Zi e, după cum îi spune şi numele… nu prea dulce.

Ca atare, Julius e un tip de succes în blogosferă, simpatic, vioi, cunoscut, cu un venit frumuşel (are prietenă, fetelor) şi cu un viitor frumos.

Că mă promovează cu aşa încăpăţânare e o chestie care mă umple de confuzie. De ce o face?

Din toată experienţa lui de subaltern al meu, la Jurnalul Naţonal, săracul nu ţine minte decât că am refuzat cu încăpăţânare, un an de zile, să-i măresc salariul (şi chiar era un salariu mizerabil, să ştiţi).

La ultima noastră întâlnire de la ziar i s-a rupt punga de hârtie în care-şi ţinea sticlele de şampanie şi vin pentru Revelionul 2001-2002. Sub plafonul înalt din holul Casei Scânteii, cumplitele lui înjurături au fost acoperite de hohotele mele homerice. Ah, râsul ăla… Nu e ceva ce poate fi iertat uşor.

Dup-aia, când i-am oferit o colaborare tv, era ori să se înece, la o filmare în subteranele inundate ale metroului, ori să fie acuzat de hărţuire sexuală, la simularea unei… hmhm… chestii în doi la Muzeul Satului.

Când a venit, săracul, cu o idee de dezvoltare a site-ului Daily Cotcodac, l-am făsut zob, explicându-i că n-are nici o şansă. Dup-aia l-am pus să plătească şi cafeaua, că el mă poftise. Drept urmare, a repetat figura, cu acelaşi deznodământ, după alte jumătate de an.

Cam la trei luni o dată, Julius mă întreabă, timid, dacă n-aş vrea să-i scriu ceva pentru Daily Cotcodac. O face de la o distanţă sigură, să nu-i arunc cu ceva în cap.

Eu cred că există o singură explicaţe pentru asta – cred că, într-o altă viaţă, Julius a comis numeroase fapte rele, înşelăciuni şi trădări nemaivăzute, astfel încât a fost retrimis pe Pământ, reîncarnat în Julius Constantinescu, şi pedepsit să mă suporte pe mine.

Julius dragă, încearcă, dar încearcă din toate puterile să-ţi aminteşti – ce mama naibii ai făcut, bre, înainte de asta?

Altele asemenea pe Amar de Zi

Furt în grădina Carpaţilor

Vlad Petreanu — Thu, 29 Jul 2010 08:39:34 +0000

Piticu şi Innocente au descoperit o asemănare izbitoare între logo-ul “brandului de ţară” al României şi logo-ul unei campanii pentru transport ecologic ce va fi declanşată în Irlanda luna viitoare.

Iată cele două imagini:

Mai mult, ambele logo-uri par inspirate din aceeaşi familie de simboluri grafice ce poate fi cumpărată de pe site-ul www.shutterstock.com cu suma de 249 USD.

Logo-ul brandului de ţară al României va fi lansat azi, la Shanghai, în prezenţa ministrului Turismului, Elena Udrea. Dna Udrea este promotorul acestei campanii, care va costa aproximativ 75 de milioane de euro.

Nu vreau să comentez, deocamdată, această stranie coincidenţă, chiar dacă seamănă a furt pe faţă. Aş dori să văd, mai întâi, o reacţie de la Ministerul Turismului. O explicaţie, o justificare, o scuză. Poate e o greşeală, poate e o intoxicare de presă.

De fapt, acum chiar sper să fie o intoxicare de presă – chiar nu-mi pot imagina cum un ministru al României se pregăteşte să cheltuiască din bani publici 75 de milioane de euro pornind de la un logo furat – sau cumpărat cu cel mult 10 dolari.

Sunt cam naiv, nu?

PS – Pentru că de pe site-ul Ministerului Turismului nu mai poate fi descărcată (aşa, deodată) “Prezentarea Brandului Turistic al României – 2010″, cu tot cu logo-ul buclucaş aferent, o încarc eu aici, cu mulţumiri lui The Bride care a avt prudenţa s-o salveze la timp

E un document Powerpoint.

Deci Ecce Prezentarea Brandului – 2010

Altele asemenea pe Amar de Zi

Şoc! Julius descifrează misterul, devine mogul

Vlad Petreanu — Tue, 06 Jul 2010 07:00:44 +0000

Napoleon şi-a asigurat soldaţii că fiecare dintre ei poartă în raniţă bastonul de mareşal. Francezii şi-au tot scotocit sacoşele până când ducele de Wellington le-a premiat împăratul cu un bilet pentru paştele cailor, o sărbătoare tradiţională a pinguinilor rezidenţi pe insula Sf. Elena.

Ulterior, Napoleon a suferit o neplăcută indigestie de la o tocăniţă condimentată cu prea mult arsenic. Trecut-au anii. Francezii tot n-au găsit ce le promisese l’Empereur. A rămas marele mister aspiraţional de pe lunga listă de certitudini nasoale a istoriei militare franceze.

Dar, ştiţi? e doar o chestie de interpretare – cam ca la Nostradamus. Depinde ce cauţi.

Două secole mai târziu, enter Julius, de la Daily Cotcodac. Îl ştiţi pe Julius. E pasionat de istoria militară a francezilor. Ştie că alde Bonaparte nu glumea. Doar că vorbea cifrat, pentru viitorime.

De fapt, mesajul era: “în tărtăcuţa oricărui blogger se află o cravaşă de mogul”.

Dragi cititori, Julius a găsit-o. A devenit patron de ziar. Pentru presă, evul întunecat s-a încheiat. Acum se vede o luminiţă. Nu plecaţi urechea la invidioşii care spun că-i doar o candelă. Aceştia se vor pârli curând la dogoarea noului nostru far călăuzitor – revista satirică Daily Cotcodac, acum şi în variantă tipărită (de două ori, şoc!)

Ca orice ziar serios, şi Daily Cotcodac pe hârtie are o promisiune în capul ziarului. Scurtă, bărbătească, fără amăgiri. Editorialistul scrie aşa: “Anul 1, numărul 1 – dacă nu mai apare după numărul acesta, bucuraţi-vă, aveţi acum colecţia completă. Conţine 8 pagini”

Păstrez cu sfinţenie ultimul mail pe care mi l-a trimis Julius, personal, pentru că, de-acum înainte, îmi vor scrie fetele de la piarul trustului, fireşte. Zice: “Tiraj: 10.000. Partener: HP Romania. Distributie: manuala, va fi distribuit gratuit, de noi personal, la metrou, in parcuri, la fantana la Universitate, pe terasa la Motoare, in cladirile de birouri – oricum, in locuri aglomerate, unde nu ne poate bate lumea.”

Aşa e, şefu’, la început. Nu toţi au darul de a întrezări gloria aşa, ca dumneavoastră (să trăiţi!)

Oricum, felicitări, mă, Julius. Să-mi spui când discutăm salariul, să mă bărbieresc şi eu înainte.

De fapt, lasă că te sun eu, că tu de-acuma eşti ocupat, şi sigur o să-ţi schimbi şi cărămida aia de telefon şi o să pierzi “toată agenda, Vlade, ştii cum se-ntâmplă”.