Vechiul blog, cel originar, a fost importat de magicianul site-ului, care ştie cu ftp şi http şi alte alea. Începutul este, de acum, în arhiva de pe petreanu.ro, un an de articole pe care probabil că unii dintre cititorii de azi nu le ştiu. Sunt câteva interesante pe-acolo, spun asta cu jumătate de gură, pentru că nu suport să-mi recitesc materialele, o dată publicate: văd cum trebuiau, de fapt, scrise de la început.

Poate ar merita, totuşi, seria amintirilor despre Revoluţie – găsiţi cele 10 istorisiri în categoria 1989. Sau poate o să vă placă seria “Vieaţa la mol”, sau poate episoadele din “Zen d’Acvariu”, nu ştiu. Le găsiţi voi, dacă vreţi.

Rămâne valabilă prima postare, într-o vineri, la amiază, pe la jumătatea lunii mai 2007: “…politică la maximum, maximum ca distorsul din boxele cu orgă de lumini, urlând a mitocănie bine dispusă prin talcioc.“

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Meritocraţie vs. Linguşerism
• Lungul drum spre normalitate
• Nopţi cu supă :-)

Un text optimist, azi, din partea amicului Julius, care se simte încântător cu ocazia tuturor sărbătorilor posibile – şi mai ales a celor mari, cu roşu vermillon în calendar – liber să se-mbete bărbăteşte, ca porcu’, singur ca orice alt adult în plină putere, sprijinit de faianţa din bucătărie, înconjurat de morţi cu nume mari, sticle ce duhnesc a redeveu, ţuică de boască, ba chiar şi pufoaică, la nevoie. Doamnelor şi domnilor, vi-l prezint pe Julius, burlacul, scriind cu geniul exersat al propriilor experienţe despre binefacerile burlăciei:

Când te desparţi de ea, orice femeie nutreşte convingerea (sau speranţa, depinde cum aţi terminat-o) că n-o să reuşeşti să-i supravieţuieşti. Este un lucru sigur că, fără ea, nu eşti în stare în stare să te descurci şi o să ajungi vai de capul tău. O să arăţi groaznic (se ştie că bărbaţii singuri nu se îngrijesc deloc, spre deosebire de tipii însuraţi, care ar face orice să arate bine pentru consoartele lor) şi-o să umbli toată ziua de nebun pe străzi (unde, de altfel, o să şi stai), cu privirea rătăcită şi părul vâlvoi. Se pare că cele mai multe femei sunt convinse că până şi vagabonzii care dorm în canale sau în gară erau înainte nişte tipi prosperi, care au decăzut în halul ăsta după ce s-au despărţit de neveste.

În primul rând, orice femeie crede că fără ea o să mori de foame, pentru că n-o să mai aibă cine să-ţi facă de mâncare. Şi are perfectă dreptate, dacă prin mâncare înţelegi şi tu tot salate sau peşte – femeilor le repugnă ideea de a mânca animale, aşa că meniul lor e compus, în linii mari, din salate sănătoase (maioneza de deasupra e medicament curat, chiar mă mir că nu se vinde în farmacii), carne de pui (se ştie că puiul nu e animal, ci pasăre) şi peşte (ăsta e un obiect).

De asemenea, dacă ai rămas fără gagică, o să fii veşnic lefter, pentru că bărbaţii nu sunt în stare să-şi administreze singuri banii. Doar femeile pot face acest lucru în mod judicios, teoria conform căreia femeile ar fi cheltuitoare e o prostie (de pildă, este total neadevărat că, dacă-i dai unei femei un milion de dolari şi-o laşi singură în deşert, la celălalt capăt al deşertului n-o să mai aibă nici un ban, dar, în schimb, o să aibă o superbă blană de leopard; există chiar răuvoitori care susţin că până şi maica Tereza ar fi fost în stare să spargă un milion de dolari pe ulei de candelă şi mătănii de fiţe, dar, evident, e complet lipsit de sens). Doar ele, femeile, au, de pildă, abilitatea de a găsi mărfuri de calitate la un preţ de nimic – cum ar fi nişte săndăluţe care înainte costau 5 milioane, dar pe care gagică-ta le-a luat de la reduceri cu doar 3,5 milioane (aici, ca să nu pari zgârciob, ar fi bine să-i spui: “Vai, dragă, ce chilipir! Trebuia să-ţi iei două perechi”). Citiţi, aşadar, continuarea pe Daily Cotcodac. Omul are nevoie de voi.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Selecţiuni din momentele de aur ale micului on-line: “Reporterul de dezastre şi anotimpuri”
• Chef, karaoke, cadouri: Blogger’s Secret Santa Party
• Sunt pentru emoticoane, sunt pentru progres!

Au fost culese literă cu literă, alcătuite cu dragoste de unici, paginate cu speranţă de afişări nenumărate, trecute prin fum şi şpriţ şi mii de poponete (dacă aveţi voi vreo rimă mai bună la “baionete” pentru parafrază, n-aveţi decât s-o ziceţi), publicate la ore mici, o dată cu răsăriturile deznădăjduite ale bloggerului profesionist cu burta lipită de şira spinării… Am selectat pentru voi, cititorii mei de elită, câteva din puţinele texte de pe Daily Cotcodac care au scăpat cu viaţă de proba eliminatorie a Marelui Coş, ca să se bucure şi dom’Julică la început de an, sireacu’. Oameni suntem. Aşadar:

Fiecare televiziune are câţiva reporteri specializaţi în vijelii, căderi de grindină, cutremure de pământ, inundaţii, avalanşe, incendii şi alte calamităţi. Ei reprezintă elita breslei jurnaliştilor şi este normal să fie aşa, fiindcă a anunţa că “a venit iarna” este încununarea a ani şi ani de formare profesională.

Extrem de competent în materie de dezastre, reporterul de inundaţii – invariabil îmbrăcat cu vestă de salvare, chiar dacă apa nu-i ajunge nici la glezne – emite diverse adevăruri de la faţa locului, trage concluzii pline de miez şi dă sfaturi dintre cele mai utile, cum ar fi că, în caz de inundaţii, e bine să ne refugiem în locuri înalte şi, mai ales, să nu ne înecăm.

Pe timpul iernii, locul reporterului de inundaţii este luat de reporterul de iarnă. În unele cazuri, e acelaşi – de pildă, dacă bugetul redacţiei nu permite angajarea unui reporter pentru fiecare calamitate în parte. În acest caz, un reporter poate prelua două, trei sau chiar mai multe calamităţi de natură apropiată, ocupându-se simultan de furtuni de vară, ploi cu grindină şi inundaţii, în timp ce colegul său va răspunde de ninsori abundente, polei şi temperaturi deosebit de scăzute. Revenind la reporterul de iarnă, în lunile noiembrie şi decembrie îşi face mâna cu transmisiuni de brumă, chiciură şi polei, însă îşi intră pe deplin în drepturi abia la primele ninsori abundente, viscole şi închiderea DN1 pe sectorul de drum Intrarea Antena 1 Băneasa – parcare maşini Observator, de unde poate lua imagini. Citiţi continuarea pe Daily Cotcodac, să-i faceţi şi lui o bucurie.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Noi selecţiuni din momentele de aur: “Apocalipsa după relaţii”
• Chef, karaoke, cadouri: Blogger’s Secret Santa Party
• Sunt pentru emoticoane, sunt pentru progres!

La cererea cititorului:

Julius, cu peşti nu punem, da? Că nu vrei să intri iar la apă, nu?

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Chef, karaoke, cadouri: Blogger’s Secret Santa Party
• Nopţi cu supă :-)
• Întoarcerea blogului rătăcitor

La workshop-ul Blogoree – A scrie de acum trei săptămâni am provocat cursanţii la o întrecere – primul care scrie 100 de cuvinte primeşte un guest-post la mine pe blog. A câştigat Anne-Marie Chelariu. Nici o surpriză, normal – e un soi de argint viu cu plete, care se auto-defineşte aşa: “singura moldoveancă gangsta #dinRomânia”.

Articolul ei, cu acordul meu:

- E visătoare, e ambiţioasă. E şi căpoasă, e familistă.
- Vai, să v-audă şi alţii!
- Păi trebuia să mă înregistraţi.
- Hahah, nu mi-a dat prin cap, mint eu cu neruşinare.
- Nu prea are vicii. Să zici că e cu băutură, cu astea…
- Da, aşa e. Nu beau, nu fumez.
- Cu ţigări nu, ştiu! Vă place distracţia, atât.
- Exact! râd eu cu poftă.
- Dacă ne mai vedem vă aduc o carte. Un volum, că am trei volume.
- Şi eu mai citesc aşa, horoscopul.
- Ei, horoscopul e comercial. Ăla culege nişte date din astrologie, le pac-pac-pac, le aşează, le face montajul şi gata. Şi e comercial, nu e… Horoscopul e altceva, astrologia trebuie să… Le citeşte şi tu trebuie să le înţelegi.
- Dar vă pasionează asta?
- M-a pasionat, da. Înainte am fost proiectant şi aveam timp. Şi mai mă uit şi acuma câteodată. Când sunt curios de-o chestie sau îmi merge prost, mă uit: Ia să văd, mă.
- Ca să găsiţi explicaţia pentru care vă merge prost.
- Exact.
- Mă uit aşa la horoscop şi dacă în ziua aia leului îi merge bine îmi setez aşa, mental, să-mi meargă bine.
– Asta cu astrologia asta comercială şi horoscopul ăsta comercial… ei spun că în funcţie de poziţia planetelor, de câte grade sunt, astea sunt pe undeva presupuneri. Iar astrologia asta antică, asta veche, care a fost scrisă în anii 1000 şi ceva, 1100, ăia chiar erau astrologi adevăraţi, nu? Adevărat sau nu?
- Cred că n-aveau atâta tehnologie ca să studieze…
- Păi n-aveau!
- Şi se bazau mai mult pe instinctul ăla natural.
- Eee!

Momentul ăla în care te urci într-un taxi şi-ţi trece prin cap să dai şi play la recorder, că simţi c-o să iasă ceva material fain pentru blog. Am avut inspiraţie cu domnul astrolog. Până să dau play mi-a mai lăudat zodia de câteva ori şi-a zis ceva de leoaice, cum că-s iubitoare şi focoase şi, în fine, tot felul de chestii bune, că de n-aş fi una dintre ele mi-aş propune să mă îndrăgostesc de una

Aud la prieteni poveşti din taxiuri. Unii cântă, alţii bat darabana în volan, unii au muzică foarte bună în maşină, alţii sunt săriţi de-a dreptul şi de fiecare dată când intrăm cu viteză în Pasajul Victoria simt că o să am parte de soarta prinţesei Diana.

Îmi doresc să nimeresc în taxiuri cu şoferi care au câte-o poveste pentru mine. Am dat de unul care asculta jazz în timp ce mă ducea la MNAR unde aveam să ascult… da, jazz! În aceeaşi săptămână am mers de două ori cu el şi şi-a adus aminte: Ah, domnişoara cu jazz-ul! Altul părea adus de la Academia Bunelor Maniere, aşa mi-a fost de drag! Se purta dumnezeieşte, vorbea blând, mă făcea să cred că-s vreo prinţesă şi-i şoferul meu personal de ani de zile. A mai fost zilele trecute unul supărat rău pe România, care lucrase în Telecom şi-mi spunea cum îi cheamă pe toţi directorii clădirilor din Piaţa Romană şi îmi povestea despre ei cu lux de amănunte.

Altul asculta muzică populară şi era din Gura Humorului (pe-acolo am copilărit eu) şi-am vorbit despre tradiţii. Un altul mi-a povestit despre o idilă cu una dintre clientele lui fidele. Un taximetrist mai în vârstă mi-a zis că a fost ameninţat într-o noapte cu cuţitul şi că l-a întrebat pe agresor: Ai permis? Nu. Atunci hai să ne înţelegem, că fără mine oricum nu ai cum să ajungi la destinaţie, nu? Eu n-am ce pierde, sunt bătrân, mi-am trăit deja viaţa. Hai să te duc unde ai de mers şi mai vedem.

Ăştia-s frumoşii şoselelor. Mai sunt aceia ce nu fac cinste meseriei, precum ospătarii care-ţi trântesc farfuria pe masă şi nu-s atenţi când le faci semnul ăla cu scrisul în aer. Sunt cei care nu te întreabă dacă te deranjează că.şi aprind ţigara, care mai stau şi cu geamul deschis când tu abia ai făcut duş (de aceea ai luat şi taxiul, să nu răceşti până la destinaţie, nu că eşti vreo cuconiţă sclifosită), cei care se hăhăie zgomotos la glumele de la Radio ZU şi se uită complice la tine: Bună asta, nu? şi tu trebuie să le zâmbeşti forţat că poate te dau jos la primul semafor. Mai sunt cei care vorbesc cu vreun Coleg tot drumul, prin handsfree. Şi aşa afli câte vrei şi nu vrei (mai multe câte nu vrei, că mă simt mereu într-o mafie a taximetriştilor când merg cu d-ăştia). Dar frumoşii şoselelor te lasă să aduci tu un stick cu muzică (da, am întâlnit unul din ăsta!) şi te întreabă dacă te deranjează fumul sau dacă e curent şi nu strâmbă din nas când îi învârţi în tot rondul că nu ştii nici tu exact unde trebuie să ajungi.

Într-o zi o să merg la o companie de taxiuri şi-o să le explic că vreau să fac un experiment. Şi-o să mă urc într-un taxi şi-o să merg toată ziua cu el. Şi-o să fac un scurt-metraj. Americanii au site-ul ăsta cu poveşti trimise de pasageri, şoferi sau ofiţeri de poliţie.

Primim şi noi sugestii la adresa “redacţiei”, să ştiţi!

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Întoarcerea blogului rătăcitor
• Chef, karaoke, cadouri: Blogger’s Secret Santa Party
• Meritocraţie vs. Linguşerism

Vineri seară a fost Blogger’s Secret Santa Party în True Club din Bucureşti – un eveniment sponsorizat de amicii de la Vodafone şi organizat de acelaşi neobosit Cristi Manafu.

Pentru mine a fost o seară memorabilă, la drept vorbind, pentru că am debutat ca voce pe scena clubului, răcnind cu bravura disperării ceva versuri ale unui cântec altfel frumos.

Hehe, cum ar veni.

Îmi pare rău pentru cei care vor mai merge la petreceri împreună cu mine, dar mi s-a părut încurajator că n-a fugit nimeni din club în timpul derapajului meu vocal, ca atare cred c-o să repet experienţa. Oricum, minunată invenţie – cică se cheamă karaoke.

Poze de la chef pe Facebook şi pe Google +, dacă aveţi cont.

Apropo – trupa True Band este foarte bună – o notă specială pentru tobarul Vali Isăroiu şi pentru chitaristul Karcsi Boer (ale lui sunt mâinile din imaginea de mai sus).

Au mai scris:

Cristi Manafu (A fost si Bloggers’ Secret Santa Party 2011)
Florin Grozea (OFFLINE: Secret Santa – petrecere cu bloggeri și muzică live)
Cristi Şuţu (Bloggers Secret Santa Party)
Ionuţ Bunescu (Bloggers Secret Santa Party 2011)
Radu Dumitru (Dupa mahmureala de dupa Secret Santa Bloggers Party)
Diana Oancea (Secret Santa Party)
Emil Dragota (Bloggers’ Secret Santa Party by Vodafone)
Dragoş Şchiopu (Un Haotik, Doua petreceri)
Stefan Rosioara (Cum a fost la Bloggers Secret Santa Party)
Ana Matei (Bloggers’ Secret Santa Party)
Auras Mihai (Am gasit solutia pentru puzzle-ul ciudat de la Bloggers’ Secret Santa Party)
Andrei Ardeleanu (Bloggers’ Secret Santa Party)
Ionela Năstase (Secret Santa Party)

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Caldură mare-n Amsterdam
• Totul pentru turist, totul pentru victorie!
• Cea mai scumpă fotografie

Pe fluxul foto al Casei Albe de pe Flickr a fost postată pe 2 mai următoarea imagine, făcută de Pete Souza (fotograful oficial al preşedintelui american):

După toate standardele tehnice şi artistice, nu e cine ştie ce fotografie, dar asta nu contează câtuşi de puţin, pentru că ea spune o poveste – şi încă una atât de puternică încât acest cadru a devenit fulgerător faimos în toată lumea.

Povestea este despre cei mai puternici oameni ai planetei urmărind, în direct, în aşa-numita Situation Room, operaţiunea de mierlire a celui mai căutat terorist al planetei, în noaptea de 1 mai.

Privirile eroilor* spun, fiecare, ceva anume. Primul din stânga, lipit de perete, vicepreşedintele Biden urmăreşte aproape incredul ce se petrece pe ecrane. În spatele lui, înghesuit într-un colţ, preşedintele Obama scrutează acţiunea cu o tensiune ce străpunge aerul. În picioare, diferiţi alţi funcţionari adoptă atitudini concentrate, cu note de uluire abia stăpânită, sau cu gura căscată de-a binelea. În partea dreaptă a cadrului, primul este secretarul apărării, Robert Gates, într-un uşor unscharf, aşteptând evaluativ deznodământul. Iar singurul personaj perfect clar din toată mulţimea, Hillary Clinton, secretarul de stat al Statelor Unite, are ochii larg deschişi şi mâna dreaptă peste gură, în postúra clasică a femeii care asistă la o grozăvie.

Din punct de vedere vizual, Hillary e cea mai puternică prezenţă în încăpere, atrage privirile fără greş (e, de altfel, şi singura căreia i se văd mâinile, care sunt aproape întotdeauna elemente de expresie). Te uiţi la ea şi nu te poţi opri să te-ntrebi ce văzuse în momentul acela?

Oare văzuse chiar momentul?

Când a fost întrebată, Hillary Clinton a spus că nu-şi aminteşte, că pur şi simplu nu ştie când a fost făcută fotografia şi că, în consecinţă, nu poate face o legătură între momentul respectiv şi acţiunea pe care o urmărea. Apoi, cu o sinceritate pe care am crede-o cochetărie dacă n-ar veni din partea ei, s-a declarat “uşor jenată” de probabilitatea ca mâna dusă la gură să fi fost doar o încercare de a-şi înăbuşi tusea – toată lumea ştie că primăvara ea se luptă cu alergiile.

Posibil. Plauzibil. Uneori, un gest întâmplător dă un sens aparte unei fotografii. Se-ntâmplă. Povestea tot rămâne.

Dar eu mai văd o poveste în imaginea lui Pete Souza. Mai uitaţi-vă o dată.

Unde stă POTUS? Într-un colţ, aproape căzând de pe scaun. Biden, numărul 2? Blocat la mantinelă. Şeful apărării, Gates? Aproape că n-a mai intrat în cadru. Hillary n-are loc să se mişte nicăieri, o tresărire a oricăruia dintre personajele din jurul ei ar arunca-o din scaun.

De fapt, toată lumea stă ba înghesuită pe-un scaun ce pare-n plus, ba îngrămădită în picioare, înspre uşă (tânăra care-şi iţeşte capul în ultimul plan al imaginii a intrat în istorie fără măcar să fi sperat la aşa ceva).

Un singur personaj nu priveşte spre ecranele de pe perete. Unul singur are spaţiu. Pe unul singur nu-l deranjează nimeni. Este tipul în uniformă albastră.

Poate aţi remarcat că el stă nu doar în capul mesei, ci şi pe cel mai mişto scaun.

Dacă era acolo când au intrat ceilalţi în cameră, a rămas la locul lui. Dacă a intrat odată cu ceilalţi, a primit cel mai bun loc.

De ce?

Pentru că el e tipul care are treabă în încăpere, de-aia. El este comandantul adjunct al Statelor Majore Reunite însărcinate cu operaţiunile speciale.

Imaginea asta ne spune ceva autentic şi incontestabil despre priorităţile, regulile şi ierarhiile celei mai puternice ţări de pe planetă.

Şeful cel mare şi toată gaşca de şefi-adjuncţi au inteligenţa, cultura, educaţia şi prudenţa să-şi ştie locul şi să-şi înţeleagă rosturile. Ei ştiu - aşa au fost crescuţi şi aşa funcţionează societatea lor – că e bine nu doar să pui omul potrivit la locul potrivit, dar şi să-l laşi să-şi facă apoi treaba.

Nu-mi pot opri rânjetul gândindu-mă cam cum au loc vizitele patronilor româneşti prin firmele pe care le deţin. Se-opreşte soarele-n loc că a venit şefu’. Se aşteaptă indicaţii, se sorb priviri, se-ascute-auzul pentru un râgâit ce sună a hm! La Ceauşescu se vopsea iarba-n verde înainte să apară la întreprinderi. Ştiu un loc unde se zugrăvesc culoarele înainte să vină omul – ba chiar, să vezi ce chestie, o dată s-a desfundat şi pisoarul, dacă îl taie nevoia pe şefu’, se poate?

De-o parte, meritocraţia. De cealaltă, linguşerismul. Nici n-are rost să ne-ntrebăm cine-a câştigat meciul ăsta – cu mult timp în urmă.

PS – La Vali găsiţi descrisă, într-un text mai vechi, procedura aplicată a linguşelii. Textul merită recitit. Şi, apropo, sper că nu se-ndoieşte nimeni că linguşerismul e o perversiune cu doi autori – n-am auzit de vreun cur să poată fi lins în timp ce se fereşte.

_____________
* Pentru lista completă a personajelor ce apar în fotografie urmaţi acest link.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Întoarcerea blogului rătăcitor
• Lungul drum spre normalitate
• Nopţi cu supă :-)

Trei întâmplări, azi:

1. Dra Alina Floroi, de la SPER, m-a întrebat dacă aş vrea să scriu ceva despre ultima campanie împotriva discriminării rromilor, care presupune anumite marcaje pietonale în centrul Bucureştiului.
2. Am dat peste o reacţie mai degrabă nervoasă a lui Alexandru Negrea, aka Buddha, postată pe blogul său, faţă de această campanie.
3. Colega mea de la Reporter Special, Carmen Moise, mi-a trimis la viză ancheta despre analfabetismul din România, anchetă care va fi difuzată la Antena 3 pe 7 noiembrie.

Într-un fel, toate sunt legate.

Campania presupune imprimarea a 26 de benzi pietonale cu mesajul “Sunt rrom şi am obosit să fiu călcat în picioare în fiecare zi” în 26 de locuri din Bucureşti, în zona Unirii, Romană şi Universitate. Acţiunea este finanţată cu fonduri Phare, sub coordonarea Guvernului.

Sigur vor atrage atenţia. Pe Buddha, cel puţin, l-au făcut atent, într-atâta încât a exprimat o reacţie lamentabil de des întâlnită: “Ei au obosit, făăăăăăh, să fie călcaţi în picioare, să moară toată familia mea de la maimuţă la lăutar!” – ţipă el, în aplauzele comentatorilor de pe blogul său. Ce s-ar putea răspunde unei asemenea insulte?

Haideţi să privim lucrurile pragmatic.

Nu e nici o surpriză că mulţi, în ţara asta, şi din varii motive, se declară exasperaţi de convieţuirea cu etnia rroma. Dar exasperarea asta, oricât de violent ar fi exprimată, nu rezolvă în nici un caz problema – poate, cel mult, s-o agraveze.

Lucrurile nu se pot schimba peste noapte. Pot unii să vrea din răsputeri moartea tuturor ţiganilor din România – nu vor muri. Nici nu vor emigra, nici nu vor dispărea, nici nu se vor integra în două-trei săptămâni doar pentru că aşa vrem noi, “ceilalţi”. Noi, ceilalţi, avem o grămadă de păcate oricum – nu suntem nici nemţi, nici englezi, şi e suficient să plecăm în concediu prin Europa ca să vedem diferenţele. Nu ne avantajează, şi de aici cu atât mai mare ipocrizia faţă de o categorie realmente defavorizată din această ţară. Poate că e un complex de inferioritate la mijloc: dacă tot apărem ca nişte înapoiaţi prin comparaţie cu Vestul, avem a a ne da şi noi mari şi intoleranţi cu unii mai nenorociţi chiar decât noi.

Că sunt nenorociţi, fără nici o îndoială. Vedem lanţurile de aur şi merţanele, dar acestea sunt excepţii. Majoritatea ţiganilor trăiesc într-o cumplită sărăcie, care-i înfundă în izolare şi-i ţine înapoiaţi.

E un cerc vicios. Sunt atât de săraci, încât nici măcar n-au cu ce să-şi îmbrace copiii, ca să-i dea la şcoală. Mulţi n-au văzut apă curentă decât pe la cişmelele din centru. Unii strâng PET-uri goale de pe la gropile de gunoi ca să câştige 15 lei pe zi. Hrăniţi voi copiii cu 15 lei şi mai cumpăraţi-le şi cărţi, caiete, creioane, haine, apoi zâmbiţi voi când un blogger vă face maimuţe.

Rata analfabetismului în România este 0.9% dar, dintre cei 400 de mii de rromi de peste 10 ani, 26,3% nu ştiu carte. Până şi ca să te angajezi măturător ai nevoie de 4 clase – minimum 4 clase. Sunt 44 de mii de rromi cu vârsta între 10 şi 25 de ani care nu ştiu să citească. Oameni în plină putere nu se pot angaja, aşadar, nicăieri. Ce le rămâne? Cerşitul. Furtul. Tâlhăria. Proxenetismul. Etc.

Se adaugă şi o tradiţie nefericită, care spune că fetele trebuie să se mărite devreme şi să stea acasă, cu soacrele.

De pe margine, putem să dăm replici inepte, de genul “păi să meargă la şcoală, ce, le interzice cineva?”.

Corect. Să meargă la şcoală.

Câţi ani?

Amintiţi-vă câţi ani aţi mers voi. 10? 12? 16? Mai mult?

Şi, după ce aţi absolvit, cât a mai durat până să aveţi o carieră de succes? Câţi dintre voi încă mai aşteptaţi salariul bun şi munca interesantă care să vă ofere toate satisfacţiile?

Dacă, prin absurd, începând de azi toţi ţiganii analfabeţi ar merge la şcoală, abia peste vreo două decenii am începe să vedem primele rezultate. Iar acelea ar fi doar primele generaţii – mai mult ca sigur că ar fi nevoie de vreo două, trei, ca familia respectivă să aibă un nivel de educaţie egal cu al nostru, al “celorlalţi”.

Ce vreau să spun e că înjurătura de mamă mi se pare facilă şi complet inutilă în cazul rromilor. Da, sunt diferiţi. Da, rata infracţionalităţii e ridicată în rândurile lor. Da, le plac manelele, nunţile între blocuri şi înmormântările cu fanfară, se dau în vânt după dinţi de aur şi după fuste colorate.

Şi da, nu se va schimba nimic semnificativ anul acesta şi nici anul viitor.

Dar dacă înţelegem ce vrem şi acceptăm obiectivul de a-i ajuta să iasă din izolarea asta, poate vom începe să facem nişte paşi măsurabili în vreo 10 ani.

Nu uitaţi: în urmă cu 50 de ani, negrilor încă le era interzis să meargă la aceleaşi şcoli cu albii, prin unele state din sudul Statelor Unite. Din acest punct de vedere, noi stăm mai bine ca americanii – doar că suntem cu jumătate de secol în urmă.

______________
PS – experienţe precedente îmi arată că orice articol pe această temă atrage, inevitabil, anumiţi imbecili care găsesc nimerit să-şi verse otrava rasistă pe aici. N-am nimic împotriva celor care au altă părere, atâta timp cât sunt în stare să şi-o exprime civilizat şi să argumenteze coerent. Celorlalţi le spun să nu-şi epuizeze capacitatea intelectuală cu un comentariu, pentru că va fi şters fără discuţii.

PPS – îi rog pe cei care comentează pentru prima oară aici să aibă răbdare, postarea lor nu va apărea imediat.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Întoarcerea blogului rătăcitor
• Meritocraţie vs. Linguşerism
• Nopţi cu supă :-)