Se spune că averea familiei Rotschild a fost creată în doar câteva ore, printr-o formidabilă speculaţie bursieră. Nathan Mayer Rothschild ar fi fost primul londonez care ar fi aflat ştirea victoriei lui Wellington asupra lui Napoleon – şi, cu informaţia asta, ar fi speculat bursa cu instinct de prădător; el ar fi vândut masiv, mai întâi, creând o panică irezistibilă, cumpărând apoi totul, la preţuri de nimic, când piaţa ajunsese în punctul cel mai de jos, şi chiar înainte ca vestea victoriei să devină publică.

Chiar dacă povestea e, foarte probabil, doar o invenţie, (poate şi pentru că bătălia de la Waterloo s-a dat duminica, o zi în care bursele sunt închise), ea rămâne atractivă şi spune ceva despre inflexibila regulă a caninilor ascuţiţi de pe aceste pieţe: ruinându-i pe mulţi, îmbogăţeşte-te pe tine.

Cineva a plasat sperietori în jurul stolului şi n-o să-l lase-n pace până când toţi graurii nu vor cădea la pământ, morţi de epuizare.

Lipsa de scrupule nu înseamnă însă lipsă de logică. Povestea cu Rotschild şi Waterloo e uşor de înţeles şi… logică. De câteva sute de ani, imaginea maselor despre modul în care cineva dă lovitura la bursă este aceasta: cineva ştie, intuieşte, se prinde, în fine, cineva are o iniţiativă şi cu asta reuşeşte să determine reacţii din partea celorlalţi în propriul său beneficiu.

O teorie aplicată a roiului.

Aţi văzut cum se deplasează un stol de grauri, nu? Un banc de sardine? Mii de membri mişcându-se la unison, fără altă logică decât a evitării pericolului şi a îndreptării spre o zonă de siguranţă.

Roiul nu are iniţiative punctuale, ci doar reacţie imediată.

Aşa şi cu masele de speculatori bursieri care fug dintr-o piaţă într-alta zilele acestea, care vând în masă sau cumpără în masă, toţi deodată, după cum a făcut vecinul, care a făcut cum a văzut la vecinul, care… Dacă ceva încurajează roiul, toţi se îndreaptă, la unison, în acea direcţie. Când ceva îl sperie, toţi se îndepărtează, la unison.

Alex s-a enervat după ce Standard&Poor’s a plasat 15 dintre cele 17 state membre ale zonei euro sub supraveghere în vederea unei posibile retrogradări în viitorul imediat (cele două care au “scăpat” sunt Cipru şi Grecia; ratingurile acestora sunt deja în categoria “gunoi”). Bursele au scăzut urât după anunţul S&P – care, ce bizar! vine chiar a doua zi după semnalul de încurajare dat de Merkozy, semnal care a adus creşteri pe toate bursele.

Una caldă, alta rece – o zi, roiul s-a simţit în siguranţă, o zi a luat-o razna de frică.

Exact ca pe vremea lui Rotschild – cu două diferenţe fundamentale. Mărimea pieţei şi viteza de transmitere a informaţiilor. Piaţa e acum globală, viteza, luminică. De data aceasta, când va fi, dacă va fi, crahul va fi mondial, ruinarea, completă, îmbogăţirea, totală.

De ce cred investitorii anunţurile unor agenţii compromise, precum S&P sau Moody’s sau Fitch sau alte adunături asemănătoare, care au dat-o de gard în mod repetat şi ruşinos în ultimii ani? Păi nu le cred, doar reacţionează la mişcările lor, pentru că un roi nu gândeşte, doar se mişcă.

Acum, am două încheieri pentru articolul acesta.

Una ţine de teoria conspiraţiei: cineva a plasat sperietori în jurul stolului şi n-o să-l lase-n pace până când toţi graurii nu vor cădea la pământ, morţi de epuizare, după care va face o grămadă de fripturi de grauri fragezi pe care să le vândă tuturor celor cărora li s-a făcut foame urmărind, cu gura căscată, drama ce se petrece pe cer. Să-i găsim, deci, pe cei care manevrează sperietorile, să-i linşăm şi am rezolvat criza (asta e #occupy ceva)

A doua încheiere e ceva mai rezervată – poate că pieţele financiare au ajuns într-atât de mari, de interconectate şi de sensibile la factorii iritanţi încât vechile modele de lucru nu mai sunt valabile, şi acum trebuie dezvoltate şi implementate altele, tranziţie ce se va face dureros, printr-o criză de creştere şi maturizare.

Nu-mi dau seama care e încheierea corectă – dar, jurnalistic vorbind, o serie de linşaje cred c-ar fi mai spectaculoase. Şi mai satisfăcătoare, într-un fel (dar nu vă luaţi după mine).

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Sfârşitul Anilor de Aur
• Lecţia murelor mexicane
• Sonny Beck, producător de OMG

Europa priveşte în abis.

În 10 zile urmează un summit european, iar presa va titra, cu siguranţă, “Întâlnirea ultimei şanse” – de această dată perfect întemeiat. Dacă liderii europeni nu vor lua deciziile potrivite, foarte probabil că nimic nu va mai putea opri panica pieţelor financiare. Sfârşitul monedei europene va deveni o chestiune de zile iar implozia Uniunii înseşi va trece de la posibil la probabil. Şocul dezintegrării va fi resimţit pe tot globul, provocând (cel puţin) o recesiune mondială.

Istoria are ironiile ei bizare. Soarta Europei e, din nou, în mâinile Germaniei. A ratat, traumatic, de două ori până acum. Îşi va înţelege Angela Merkel şansa, măcar în al 12-lea ceas?

Azi, 30 noiembrie, prăbuşirea pare nu atât îndepărtată, cât încă inacceptabilă. Dar în istoria acestui continent, multe tragedii au început într-o atmosferă de incredulitate. Cum să ne întoarcem la violenţă, haos, totalitarism, suferinţă? Prosperitatea europeană încă pare zilele acestea atât de firească, atât de naturală, ubicuă, într-un mod aproape automat, încât o lume profund diferită în rău este inimaginabilă.

Dar pacea aceasta europeană e o excepţie pe continentul nostru. În termeni istorici, 60 de ani de linişte sunt o clipire – iar ultimul război pe continent a avut loc în urmă cu numai un deceniu, dacă aţi uitat cumva.

Să zicem că un război în sensul propriu e, totuşi, cu totul improbabil. Europenii, care şi-au pierdut minţile cu totul în cele două conflagraţii mondiale ale secolului trecut, şi-au pierdut, probabil, şi orice chef pentru vreo altă încleştare pe viaţă şi pe moarte, pentru un număr imposibil de anticipat de generaţii de acum încolo. Vor fi, în cel mai rău caz, încăierări şi refugiaţi, dar nu va fi un cataclism.

Dar prosperitatea noastră? Cât de rău pot merge lucrurile?

Oricât de rău. Prin anii ’90, la ceva timp după ce naţionalizase valuta românilor, într-un gest disperat de menţinere a stabilităţii economiei, Teodor Stolojan a spus următoarele: “nu există limită în prăbuşirea unei ţări. Uitaţi-vă la Somalia”.

Oamenii au memorie scurtă şi vor mereu mai bine – sunt cele două condiţii ale progresului. Oamenii au uitat cum trăiau în anii ’90, ce însemna atunci succesul personal – să ai blugi turceşti luaţi de la consignaţie, să fumezi Assos şi să prinzi pepsi la litru. Oamenii au uitat cum trăiau chiar şi în 2000, când încă era un singur mall în România – ah, ce plictiseală, dar ce făceaţi, bunicule?

Prosperitatea europeană a avut un preţ: datoriile suverane. Am trăit din ce în ce mai bine, ghiftuiţi şi în pace (cine se ia la bătaie când are burta plină?) dar pe datorie. Italia – 2,113 miliarde dolari. Spania – 823 miliarde dolari. Grecia – 454 miliarde dolari. Franţa – 1.767 miliarde dolari. Germania – ach, so! – 2.446 miliarde dolari.

Uniunea Europeană: 16.000 de miliarde de dolari (la 30 iunie 2011).

Da ştiu. PIB, procentaje, America (Europa e altceva decât SUA) etc.

16 mii de miliarde de dolari datorie publică.

Pieţele au ajuns la concluzia că e prea mult. La fel ca în cazul oricărei bănci îngrijorate de îngrijorările clientului, finanţatorii datoriei publice a statelor europene au devenit bănuitori. Nu cred că statele mai pot achita ratele la credite şi nu le mai împrumută bani ca să-şi plătească ratele restante (decât la dobânzi mari, insuportabile). Statele se sufocă. Moneda comună le împiedică să ia măsuri individualizate de apărare. Guvernele cad la presiunea pieţelor.

Soluţii? Nimic care să funcţioneze fără greş şi, mai ales, fără dureri şi fără umilinţe – cedare de suveranitate, o uniune fiscală, o bancă centrală europeană care să tipărească monedă ca şi cum n-ar mai exista ziua de mâine.

Adică o altă lume, cu alte reguli.

La Atena, un nou guvern, la presiunea pieţelor internaţionale. La Roma, la fel. Dacă democraţia este dreptul poporului de a-şi alege conducătorii, atunci ce este ce s-a întâmplat în Grecia, în Italia?

Urmează un nou gen de dictatură în Europa. Dictatura pieţelor financiare, a creditorilor, a speculanţilor financiari. Politicienii au dat deja faliment – au mituit populaţiile până nu s-a mai putut. O să ne fie dor de politicienii noştri mărunţi, meschini, prostălăi, care se lăsau corupţi pentru o excursie în Dubai şi o haină de blană pentru amantă. Măcar ăştia erau vizibili şi, mai ales, erau umani. Cei ce vin sunt adevăraţii recoltatori de bogăţie, mecanizaţi, computerizaţi, insensibili şi hiper-eficienţi în stoarcerea popoarelor.

Euopa priveşte în abis iar abisul o priveşte în ochi, înapoi.

Mi-e teamă că, peste 20 de ani, vom privi în urmă la aceste zile şi vom spune – aşa s-au sfârşit Anii de Aur ai Europei.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Lecţia murelor mexicane
• Cu musca-n geam
• Chestii palpitante în ţara România

Mediafax, care citează BNR, transmite:

“Datoria externă pe termen mediu şi lung însuma la finele lunii martie 74,278 miliarde euro (79,5% din total datorie externă), în creştere cu 2,5% comparativ cu finele anului trecut.

Totodată, datoria externă pe termen scurt însuma după primul trimestru 19,126 miliarde de euro (20,5% din datoria externă), mai mare cu 3,7% faţă de valoarea de la sfârşitul anului trecut.”

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Criza ca un stol de grauri
• Sfârşitul Anilor de Aur
• România asistenţială trebuie să dispară. Repede

Să discutăm un pic mai pe-ndelete despre România asistenţială. Când am spus că România nu se mai poate suporta aşa cum e, leneşă şi asistată, poate c-ar fi fost bine să ofer şi cifrele care definesc gravitatea situaţiei.

Ce înseamnă, de fapt, “România asistenţială”?

În aprilie anul trecut, fostul ministru al Muncii, Mihai Şeitan, declara că “circa 6 milioane de români, o treime din populaţia totală şi mai mult decât numărul angajaţilor, beneficiază, într-un fel sau altul, de ajutor social de la stat”.

Tot Şeitan preciza că “avem peste 12 milioane de indemnizaţii/om într-o lună, asta înseamnă, sigur, că nu 12 milioane de oameni profită, sunt 5-6 milioane de oameni care profită de astfel de sprijin, unii profită de câte două, trei sau patru.” (sursa) Fostul ministru al Muncii a adăugat că sunt persoane care, prin cumularea diverselor tipuri de ajutoare şi indemnizaţii, câştigă peste 1.000 de euro lunar fără să muncească nimic.

Site-ul InfoNews scria, în mai anul trecut: “potrivit ANPS (Agenţia Naţională de Prestaţii Sociale – n-m.), in ianuarie erau sapte beneficiari care primeau nu mai putin de opt prestatii pe luna, 34 primeau sapte prestatii, 320 de persoane cumulau sase ajutoare de la stat, iar peste 2.000 de asistati sociali primeau lunar cinci tipuri de prestatii.”

InfoNews adaugă: “Prin cumularea a cinci indemnizatii de la stat, un beneficiar din Galati primea 5.148 de lei lunar, unul din Cluj – 4.664 de lei, iar altul din Gorj – 4.320 de lei. De altfel, cumularea mai multor prestatii duce la venituri lunare cuprinse între 1.500 si peste 5.000 de lei.”

De exemplu, între 2007-2009, după aprobarea unor noi ajutoare pentru persoanele cu handicap în România, numărul acestora a crescut brusc cu 200 de mii. De altfel, proporţia pensiilor “pe caz de boală” variază atât de mult de la un judeţ la altul, încât este evident că la mijloc e vorba de şpagă. Potrivit unor estimări, probabil că mai mult de o treime din pensiile de acest tip au fost acordate nejustificat.

Simplul fapt că sistemul permite asemenea aberaţii înseamnă că el e greşit şi profund corupt. Mai mult, acum putem înţelege perfect şi de ce unii reacţionează aşa vehement când se pune problema reformării acestui sistem.

În aprilie 2010, Gândul arăta că “din 2003 până în 2009 numărul de ajutoare sociale acordate, “prestaţii” cum sunt ele numite de ministerul Muncii, a crescut de la 2,8 milioane la 9,7 milioane. [...] statul a fost nevoit să crească bugetul alocat ministerului Muncii pentru asistenţa socială de la 582 de milioane de lei în 2003 la peste 8,1 miliarde de lei şase ani mai târziu.”

La sfârşitul anului 2010, oficialii vorbeau însă de “8,8 miliarde de lei” anual pentru ajutoare.

Cu alte cuvinte, costul acestui program de încurajare a nemuncii în România a ajuns la 2 miliarde de euro anual. Nu vă imaginaţi, însă, că toţi banii ajung la cei îndreptăţiţi (conform legii). Adriean Videanu estima că “30% din fondurile acordate programelor sociale sunt costuri de administrare” (sursa).

Nici nu-i de mirare – înainte să fi devenit un stat asistenţial, România era o ţară bolnavă de hiper-birocraţie şi parazitată de o administraţie pe cât de obraznică, pe atât de coruptă şi ineficientă.

Dar câte ajutoare sociale, indemnizaţii, alocaţii, mă rog, “prestaţii”, sunt oferite în România? Şeitan a spus de mai multe ori că e vorba despre “peste 200″. Actualul ministru al Muncii, Ioan Botiş, a fost mai precis: 202.

202!

Pe site-ul Agenţiei Naţionale pentru Prestaţii Sociale sunt listate 43 dintre acestea – cele de care se ocupă direct Agenţia. Puteţi găsi aici o situaţie (cea mai recentă) pe luna noiembrie a anului trecut privind situaţia drepturilor acordate, pe judeţe. Totalul: 6.137.196 de beneficiari (inclusiv cumulări) au primit 662.319.042,00 lei. Adică 107 lei, în medie, lunar. Încă o dată – este vorba doar de cele 43 de “prestaţii” acordate de ANPS. Până la “peste 200″, câte sunt cu totul, mai avem de adunat. Ziarul Financiar a mai identificat câteva. Săptămânalul Capital, care citează date ale Institutului Naţional de Statistică, afirmă că e vorba de o medie de 194 de lei de persoană (dar nu estimează veniturile rezultate în urma cumulării).

Cine plăteşte toate aceste ajutoare, 2 miliarde de euro anual? Păi, nici o surpriză aici, puţinii care mai muncesc în România. Site-ul Infolegal face următoarea constatare: “În luna martie (2010) existau 4,302 milioane de salariati care au virat statului impozite si contributii din care bugetul asigurarilor sociale trebuia sa plateasca pensiile a 5,521 milioane de persoane, prestatii si ajutoare sociale pentru aproape 7 milioane de persoane si indemnizatii de somaj pentru 462.289 de disponibilizati.”

Ca atare, rămâne cum am stabilit.

Din cauza unor politicieni fără minte şi a unei naţii care a acceptat cu mare plăcere, de fiecare dată, mita electorală, milioane de oameni din această ţară preferă acum să stea acasă în loc să meargă la muncă, pentru că, nu-i aşa, câştigă mai bine astfel decât din salariu.

Banii pe care-i încasează astfel nu sunt mulţi – suficienţi cât să nu moară de foame, dar mai bine decât nimic.

Banii aceştia, puţini cum sunt ei, se adună în bugetul naţional până la sume ameţitoare, plătite de cei care încă muncesc. Fireşte, veniturile acestora scad din cauza taxelor şi impozitelor mari – mari şi pentru că trebuie să plătească pentru milioanele de alţi români care constată că e mai profitabil să stea acasă decât să ia o slujbă.

Unii, mai şmecheri, dau o şpagă unde trebuie şi cumulează ajutoarele, ajungând astfel să câştige binişor spre foarte bine prin specularea acestui sistem corupt şi stufos.

Concluzie – cât timp acest sistem nu va fi tăiat din rădăcină, nemunca va continua să fie încurajată şi întreţinută în România. Câţiva vor continua să fie taxaţi la sânge pentru lenea multora.

Mie mi se pare uluitor că în ţara asta atâţia oameni pot spune că mai bine stau acasă, pe ajutoare, decât să muncească. Atitudinea asta trebuie să dispară, cu orice preţ, şi încă foarte repede.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Comozi, chiar şi sub abuz
• Cine (ne) guvernează?
• Proşti cu intenţie

Mure; ţara de origine: Mexic. Ţara de provenienţă: Olanda. Cred că sunt cel mult 20 de mure în pachet. 10 lei toate, 125 de grame.

Afine; ţara de origine: Uruguay. Ţara de provenienţă:Olanda. Astea-s mai mici, deci vin cam 30-40 la pacheţel. 14 lei,
tot 125 de grame.

Vă daţi seama de unde vin aceste fructe? Prin câte mâini au trecut, în câte camioane, trenuri şi vapoare au fost?

Murele şi afinele astea au călătorit mai mult ca mine; vin din locuri în care eu încă visez să ajung. Asta aproape că mă face invidios. Oare cum îşi permit murele mexicane şi afinele uruguaiene asemenea călătorii?

Ceva e teribil de nenatural aici – şi nu vorbesc despre faptul că eu încă mai am de economisit ca să fac o vacanţă în Mexic şi Uruguay, desigur, asta e doar o şarjă.

Ce vreau să spun este că nişte fermieri mexicani şi uruguaieni pot produce aceste fructe atât de ieftin încât pot vinde peste mări şi ţări, taman în România – cu escală în inevitabila Olandă. Că murele şi afinele ajung să coste, când ajung aici, 20-25 de euro kilogramul… Asta nu e vina fermierilor de peste ocean, şi nici măcar nu e mult, să ştiţi. Nu doar fermierii trebuie plătiţi pentru că le-au cultivat, ci şi şoferii, feroviarii şi marinarii care le-au transportat, docherii şi macaragiii care le-au încărcat şi descărcat, muncitorii de la depozitele frigorifice care le-au aranjat, stive, ş.a.m.d.

Iar în România, murele şi afinele au plătit în excursia lor vameşilor şi poliţiştilor de frontieră, care trebuie să trăiască şi ei, fireşte, şi şefilor de pieţe pe unde au ajuns, şi unor domni şi doamne de la diferite organisme de control, care verifică dacă fermierii mexicani şi uruguaieni nu încearcă să otrăvească cetăţenii români, şi cine ştie mai câtor alte organisme dintr-astea de paraziţi birocratici, care şi-au dezvoltat trompe speciale pentru supt şpagă.

20-25 de euro kilogramul de fructe de pădure? Ha! E chiar puţin! Păi gândiţi-vă numai la câte taxe are de plătit importatorul, câte impozite, biruri şi peşcheşuri către statul român şi către funcţionarii lui (şi da, sunt sume dferite).

Sincer, mă şi mir că preţul poate fi ţinut atât de jos. Şi unde ajung toate aceste taxe, impozite, biruri şi peşcheşuri? O parte direct în buzunarele paraziţilor de pe lanţ (inspectorii, verificatorii, autorizatorii etc). O altă parte în buzunarele altor paraziţi, mult mai mulţi. E vorba despre milioane de cetăţeni români care, într-un fel sau altul trăiesc din ajutoare de la stat, din instituţia mitei electorale permanente, denumită pompos “protecţie socială”.

În primăvară, o prietenă căuta disperată personal ca să lucreze în câteva fabrici de confecţii. Lohnul dădea semne de revenire. Dar chiar şi fostele ei angajate din perioada de creştere economică o refuzau. Stăteau mai bine acasă, cu ajutorul de şomaj şi de încălzire şi cu alocaţiile de copii şi altele asemănătoare.

Un amic se dădea de ceasul morţii, nu demult, să găsească nişte muncitori prin satul pe unde-şi făcea o casă de
vacanţă. Nu era mare lucru de făcut – de cărat nişte moloz, de săpat o groapă, de vopsit un gard. Nimeni nu voia să muncească, în schimb la “bufetul” sătesc n-aveai unde să arunci un ac.

Astă toamnă, mai mulţi proprietari de livezi apăreau uluiţi la ştiri, declarând că nu găsesc zilieri să le culeagă recolta. Livezile se aflau în judeţe cu şomaj de peste 20%. Şomerii nu considerau că aveau nevoie de banii respectivi.

Maică-mea se încăpăţânează să dea via bunicului în lucru, an de an. Lasă tot vinul cui vrea s-o lucreze, să-l vândă cum o vrea, să păstreze toţi banii, ba mai şi plăteşte ea câte ceva – araci, sârmă, etc. E o aventură permanentă să găsească pe cineva serios – şi, din când în când, se trezeşte cu abandonuri, motivate cu scârbă: “nu se merită, doamnă”.

Ce nu se merită? Munca? Munca, într-adevăr. Aici am ajuns.

În România, nu mai merită să munceşti. Nu e nevoie decât să-ţi cobori un pic aşteptările şi să ai o nevastă fertilă şi poţi trăi binişor fără un loc de muncă. Să nu vrei să călătoreşti, să nu vrei să te-mbraci mai bine, să nu simţi nevoia de cărţi, teatru, filme, să nu mergi cu maşina/autobuzul/trenul (sau, când o faci, să nu plăteşti bilet). Într-un cuvânt, să refuzi civilizaţia, şi statul va avea grijă de tine. Îţi va da suficienţi bani cât s-o duci aşa, de pe
azi pe mâine, cât să n-ai nici burta plină, dar nici să nu mori de foame. Iar tu, cetăţean român, refuznik al civilizaţiei, fără aspiraţii, leneş şi veşnic nemulţumit (“da’ muieţi-s posmagii?”), poţi sta liniştit pe cur, pentru că la câte patru ani o dată partidul de la putere mai inventează câte un ajutor, ceva, exact pentru tine, doar să-l votezi – şi prost să fii să n-o faci, ce naiba, că ăştia măcar ţi-a dat ceva, cu ălilanţii nu se ştie.

Îi dau dreptate preşedintelui Băsescu, care spune că România s-a transformat în 20 de ani într-un stat asistenţial şi că lucrurile nu mai pot merge aşa.

Pe de altă parte, mă înspăimântă ipocrizia preşedintelui Băsescu, care se lăuda în campaniile electorale cu creşterea, diversificarea şi umflarea ajutoarelor de la stat pe perioada mandatului său, deşi ştia cu siguranţă că aceasta era o politică falimentară şi sinucigaşă.

România nu se mai poate suporta, aşa ineficientă şi asistenţială. România a devenit prea proastă şi prea puturoasă pentru vremurile pe care le trăim, prea plină de paraziţi dedulciţi la bani de la stat. Toate aceste beneficii trebuie tăiate, cât mai e vreme. Abia atunci, vorba lui Cristian Tudor Popescu, în această ţară va apărea disperarea de a avea un loc de muncă – fără de care rămânem împotmoliţi, fără speranţă.

Eu, unul, de-abia aştept să cumpăr nişte mure şi afine româneşti, cultivate şi culese de fermieri români – nişte noi fermieri, plin de chef de muncă şi de entuziasm, odată ce-au rămas fără ajutoarele de stat.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Cu musca-n geam
• Ne-aţi Taxat Destul
• O diplomă de Oxford la Palatul Victoria

Pe domnul din imagine îl cheamă Sonny Beck. Este co-patron şi preşedinte al unei super-ferme de seminţe din Indiana. Firma se numeşte Beck’s Hybrids – şi da, este o afacere de familie, aflată acum la a 4-a generaţie. Beck’s produce mai ales seminţe de porumb şi soia. A început cu o fermă măruntă (după standarde americane) de 30 de hectare. Acum este a şasea ca mărime şi putere din Statele Unite – şi singura între primele şase care e deţinută de o singură familie. Anul acesta, de exemplu, a investit aproape 25 de milioane de dolari în dezvoltarea afacerii.

Dacă nu v-aţi plictisit deja, mai priviţi odată imaginea. În planul doi se află un grafic, pe care un amploaiat al dlui Sonny Beck îl explică pe îndelete (şi cu o certă mândrie) vizitatorilor. Cu roşu figurează cantitatea de seminţe “tradiţionale” produse de Beck’s. Cu verde şi albastru este desenată cantitatea de seminţe modificate genetic recoltate şi vândute de Beck’s. Graficul arată schimbarea proporţiei între organismele naturale şi cele modificate genetic din ultimii 7 ani.

80 la sută din afacerea fermei Beck se bazează acum pe OMG – organisme modificate genetic. Sonny precizează că şi ceilalţi mari producători din SUA urmează aceeaşi tendinţă – cultivă şi vând mai ales OMG. Seminţele acestea oferă, de obicei, recolte mai mari, aşa că fermierii le preferă, chiar dacă ele costă mai mult.

Potrivit Reuters, în SUA se află aproape jumătate din suprafeţele cultivate cu OMG din lume – aproximativ 63 de milioane de hectare dintr-un total de 133 de milioane. Această suprafaţă e în creştere rapidă (totul a început în 1996).

Sonny se miră că Europa încă refuză să accepte OMG-uri pentru consum uman. “În Statele Unite facem asta de mulţi ani şi nu ne-au crescut două capete, după cum vedeţi.” În sală, europenii veniţi în vizită râd politicos, la fel şi angajatul lui Sonny, cel care a montat graficul.

Poate că, totuşi, e încă prea devreme. N-au trecut decât 14 ani de când a fost vândută prima recoltă modificată genetic. Câţiva cercetători afirmă că avantajele acestor culturi (producţie mai mare, imunitate la dăunători, rezistenţă sporită la insecticide) sunt anulate de slăbiciuni noi ale plantei, ca într-o lege a compensaţiei. În 2009, un grup de specialişti americani au avertizat că recolta unui soi de porumb modificat genetic din Minnesota, Iowa, Wisconsin şi Dakota de Sud prezenta semne de boală şi degradare şi că boabele, folosite ca furaj, ar fi putut îmbolnăvi animalele.

Sonny Beck nu prea vorbeşte despre asta; el doar ne întreabă cât vor mai aştepta europenii până să accepte OMG-urile la ei acasă. “100 de ani, oameni buni?” forţează el. Apoi adaugă: “oricum sunt şanse foarte mari ca fiecare dintre voi, acolo în Europa, să consumaţi deja, indirect, plante modificate genetic.

Gândiţi-vă, numai – spune Sonny. Dacă mâncaţi carne, se prea poate ca puiul, sau vita, sau porcul sî fi fost hrănite cu porumb sau soia americane, modificate genetic. OMG-urile sunt în uleiuri, în îndulcitori, în tot soiul de adjuvanţi. Deci oricum sunteţi plini de OMG-uri”, repetă el.

În sala de protocol a fermei Beck’s din Indiana, europenii veniţi în vizită tac. E momentul în care mă apropii pentru o fotografie – l-aş vrea pe Sonny şi graficul său în acelaşi cadru. Îşi întoarce, scurt, privirea spre mine şi-mi oferă un soi de zâmbet exact când apăs declanşatorul.

De ce v-am spus toate astea? Fără motiv – doar că mi s-a părut relevantă imaginea – şi mai ales privirea dlui Sonny Beck, producător de Organisme Modificate Genetic.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Cu musca-n geam
• Alegeri
• Coconite prea devreme

1. La Finanţe, angajaţii au salariul de bază foarte mic, dar posibilitatea de a câştiga de până la 3 ori mai mult prin aşa-numitele stimulente.
2. Guvernul Boc decide să declanşeze un program de austeritate şi să taie veniturile bugetarilor.
3. Printre reducerile de cheltuieli, guvernul hotărăşte şi tăierea stimulentelor.
4. La Finanţe, angajaţi descoperă că au pierdut, în unele cazuri, până la 70% din veniturile lunare. Drept urmare, izbucneşte un protest spontan nemaivăzut, cu ocuparea Ministerului.

Acesta ar fi lanţul logic care arată câtă incompetenţă, prostie şi amatorism guvernează România.

De ce, atunci când s-a examinat la Guvern ordonanţa de urgenţă prin care se elimină stimulentele, nimeni n-a atras atenţia care vor fi consecinţele pentru angajaţii de la Finanţe? Unde a fost ministrul, unde au fost specialiştii de la Muncă?

Cum guvernează dl Emil Boc dacă poate trece decizii cu asemenea consecinţe, fără măcar să-şi dea seama ce provoacă?

Unde erau sindicatele – şi juriştii sindicatelor – când a fost redactată/discutată/emisă această ordonanţă? Cum se poate ca structurile organizate special pentru apărarea intereselor angajaţilor să se trezească cu un asemenea protest spontan? Între tăierea stimulentelor, prin lege, şi plata efectivă a salariilor trece cel puţin o lună…

Nu susţin legiferarea stimulentelor şi a primelor. Nu cred că angajaţii de la stat trebuie să primească bonusuri aşa, din orice, astfel încât asemenea premieri să ajungă venit cert, lună de lună. Mai cred că Fiscul trebuie să renunţe la hărţuirea micilor contribuabili (chestie din care inspectorii îşi iau o grămadă de “stimulente”) şi să se concentreze, într-adevăr, pe identificarea şi sancţionarea marilor evazionişti.

Dar, dincolo de toate acestea, nu poţi tăia 70% din venitul unui angajat fără să te aştepţi la o reacţie vehementă – chiar violentă. E tragic că această reacţie a fost provocată chiar de Guvern fără ca măcar acesta să-şi dea seama ce face.

Acesta e rezultatul demagogiei, clientelismului şi corupţiei care guvernează România de atâta vreme.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• România asistenţială trebuie să dispară. Repede
• Proşti cu intenţie
• Ne-aţi Taxat Destul

În Bulgaria, fiscul utilizează elicoptere pentru a repera proprietăţle nedeclarate.

Agenţia France Presse relatează că “vreo 20 de rezidenţe somptuoase au fost descoperite în acest fel în apropiere de Varna. Între acestea, o locuinţă (nedeclarată) de 2.000 mp pe malul unui lac artificial”.

Purtătorul de cuvânt al instituţiei a explicat că aceste controale aeriene, declanşate de aproape două săptămâni, se impun pentru a afla ce se ascunde de fapt în spatele gardurilor care împrejmuiesc proprietăţile unor oameni de afaceri, funcţionari publici sau politicieni.

Printre altele, în provincia Rodopi a fost observat, cu ajutorul elicopterelor, un întreg sat alcătuit din locuinţe ilegale, aparţinând vameşilor din regiune. Aceştia au fost de altfel concediaţi în urma descoperirii.

Fiscul bulgar a mai precizat că unii proprietari au încercat să-şi camufleze clădirile cu plase militare.

Ca un comentariu personal, aş vrea să felicit fiscul bulgar nu doar pentru creativitate, ci şi pentru faptul că urmăreşte executarea unor evazionişti de mare calibru, cu valoare de exemplu. Presupun că cetăţenii bulgari simt acum că impozitele plătite de ei sunt folosite cu mai mult folos.

Între timp, într-o acţiune de protest fără precedent, inspectorii fiscului românesc au ocupat sediile, nemulţumiţi de faptul că li s-au tăiat “stimulentele” – adică premiile lunare în bani pe care le încasau în urma hărţuirii la sânge a micilor contribuabili autohtoni.

Mai mult, unii comentatori relatează, cu o oarecare satisfacţie, că ministrul finanţelor a fost evacuat sub protecţia SPP din propriul său birou, asediat de protestatari, şi că, poate, i-ar fi trebuit un elicopter, precum lui Nicolae şi Elenei.

Fir-ar să fie, când o să învăţăm să folosim elicopterele şi la atac, nu doar la fugă?

Altele asemenea pe Amar de Zi

• România asistenţială trebuie să dispară. Repede
• Cine (ne) guvernează?
• Proşti cu intenţie