Amar de Zi » life

Chestii palpitante în ţara România

Someone — Thu, 09 Sep 2010 20:35:15 +0000

Văd că sunteţi preocupaţi, cu toţii, de povestea cu SOV. Mă rog. Eu am citit ceva mult mai palpitant:

1. “BUCUREŞTI (MEDIAFAX) – Guvernul îşi menţine angajamentul de a concedia 74.000 bugetari până la sfârşitul anului, după ce a disponibilizat deja 27.000 salariaţi, să renunţe la minimum 15.000 angajaţi în 2011, să menţină îngheţate pensiile şi să elimine al 13-lea salariu, primele de vacanţă şi subvenţiile de încălzire.

Angajamentele de concediere a angajaţilor, de îngheţare a pensiilor şi de eliminare a bonusurilor salariale şi a subvenţiilor de încălzire sunt incluse în varianta finală a scrisorii către FMI, aprobată de Guvern şi obţinută de MEDIAFAX.”

şi 2. “PDL propune ca presa scrisă şi presa electronică să intre sub controlul Consiliului Naţional al Audiovizualului. O iniţiativă legislativă în acest sens a fost înregistrată la Camera Deputaţilor. [...]

În accepţiunea autorilor propunerii legislative, într-o primă fază, publicaţiile din presa scrisă şi presa electronică trebuie să obţină licenţă de funcţionare din partea CNA, valabilitatea acesteia urmând să fie de 7 ani. [...]

Conform documentului înregistrat la Parlament, licenţa unei publicaţii din presa scrisă sau online poate fi suspendată pe o periodadă de 1, 3 sau 6 luni. [...] De asemenea, licenţa unei publicaţii din presa scrisă sau online poate fi şi retrasă de CNA în situaţia în care nu sunt permanent publicate o serie de informaţii de identificare, între care: sediu social, numele presoanelor din conducerea societăţii comerciale, responsabilii editoriali.” (sursa)

Toţi în cor, acum: “E-o lume minunată, în care veţi găsi, nuuuuumai copii! O lume cu mult soare şi multe jucării, peeeeeentru copii!”

Altele asemenea pe Amar de Zi

Campioanele

Someone — Thu, 09 Sep 2010 09:25:42 +0000

Cele mai nasoale marţuri la table le-am încasat de la doamne. Prieteni mei cei mai buni, altfel mult mai pricepuţi ca mine la table, la fel. Ştiu un cuplu care aproape c-a ajuns la divorţ din pricina umilinţelor înghiţite de partea masculină, seară de seară, la zar; făcea omul nişte colecţii de puluri pe margine încât şi-a pierdut cu totul respectul de sine. (Ea, înţeleaptă, a scăpat odată cutia de la etajul 10, la o curăţenie. Acum se pregătesc de nunta de argint.)

Ştim cu toţii că atunci când ea se uită atent pe tablă şi zice – “deci un 6-6, da?” – asta şi urmează. Eu am repetat într-o zi vreo două ore la rând “6-6″ şi – normal – n-a intrat niciodată. La fel de bine puteam să-mi caut iepuri albi prin buzunare.

Doamnele din imagine se antrenau pe o uliţă din Monemvasia, cu totul nepăsătoare la foiala turistică din jur. Vai şi-amar de bărbaţii lor. Fugiţi, mă, c-o să vă snopească…

Altele asemenea pe Amar de Zi

Îndatorat în Salonic

Someone — Mon, 06 Sep 2010 18:02:50 +0000

Iarna trecută am luat 4 străini în maşină, într-o noapte. Îi privisem cum încercau să citească o hartă, îngrămădiţi unul într-altul, sub un felinar chior de pe lângă Udrişte. Stăteam la semafor şi am coborât geamul când mi-a făcut unul dintre ei semn – “Unirii? Unirii?”. N-aveau nici o şansă să ajungă de capul lor acolo, aşa că am hotărât să-i duc eu.

I-am întrebat de unde sunt şi mi-au zis “Thessaloniki, Greece”. Dăduse norocul peste mine. Puteam, în sfârşit, să-mi plătesc datoria.

(apus în portul Salonicului, acum 10 zile)

Cu vreo 14 ani în urmă, pe când eram în grupul de presă de la Cotroceni, făcusem o escală de o zi în Salonic, revenind cu preşedintele de la Atena. Fugisem pe străzi, la un moment dat, cu o colegă, să vedem oraşul. Ni se făcuse foame după un timp şi, după ce ne-am scormonit de mărunţiş prin toate buzunarele, am reuşit să adunăm de două gyros şi o halbă de bere. Am rugat chelneriţa să ne ierte când i-am făcut comanda – şi i-am şi plătit, în avans, un pumn zornăitor de bănuţi. “Asta-i tot”, i-am spus, “altceva n-avem”.

Ne-au adus două beri, nu una, apoi încă două, din partea casei, în ciuda protestelor noastre. Poate că eram drăguţi împreună, eu şi colega mea, doi jurnalişti fără bani, dar cu chef de vorbă la terasa aceea din Salonic. Ştiau că n-o să ne mai vadă niciodată, dar n-a contat, ne-au dat de băut din partea lor, cu un zâmbet. Uite-aşa.

Când, în iarnă, i-am încărcat pe grecii mei în Forester, m-am bucurat că pot întoarce un serviciu, uite-aşa, fără adresă şi fără legătură, pur şi simplu ca să simt eu că mi-am plătit o datorie veche.

După care, vara aceasta, la o cârciumioară din Salonic, am păţit-o din nou. Eram un grup vesel, încercând să perfecţionăm tehnica de a goli păhărele de tequilla din 3 mişcări. Un rând, două rânduri, trei… Al patrulea a fost din partea casei. Aşa, deodată, amical, fără profit şi fără încurajare subînţeleasă – cât să mai fi băut dup-aia?

De ce au făcut-o? Poate că eram simpatici, un grup de străini veseli în oraşul lor. Poate că, pur şi simplu, le face plăcere să ofere ceva (încă o dată, n-au dat la început, ca să ne agaţe de pe stradă, au dat la sfârşit, când ştiau că vom pleca şi nu vom mai reveni probabil niciodată în acelaşi loc, la aceiaşi chelneri).

Devine o dulce problemă – de fiecare dată când trec prin Salonic, capăt o nouă datorie.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Nikos & Nikos

Someone — Sun, 05 Sep 2010 20:50:39 +0000

După vreo 500 de kilometri ni se făcuse foame. Am ieşit de pe autostradă pentru ceva gaz şi cu speranţa vreunui sendvici de benzinărie, poate cu o sticlă de apă rece. Eram undeva între Salonic şi Ioannina, pe drumuri înguste, mergând spre câteva case din depărtare.

Drumul devenea strada principală dintr-un sat. Pe stânga şi pe dreapta, case cu un singur cat, curate, cu câte o grădiniţă mică în faţă. Un “supermarket” liliputan colo, o băcănie dincolo, una, două, trei cârciumi, aproape la rând. Totul închis, nimeni pe străzi. Un loc părăsit.

Am întors brusc când mi s-a părut că văd mişcare într-o terasă, una unde mesele şi scaunele nu fuseseră încă strânse. Am oprit pe contrasens, lângă trotuar. Un bărbat ciufulit a ieşit din cârciumă când mă dădeam jos. A gesticulat că-i închis, dar nu părea prea convins să ne gonească.

- Something to eat? Food? l-am întrebat, adăugând gestul universal al foamei, tăindu-mi burta cu muchia palmei.

Mai degrabă încurcat, m-a privit, apoi s-a uitat spre maşină; ne-a numărat, apoi mi-a făcut semn să intrăm. Înăuntru, un alt bărbat, mai tânăr, a venit dinspre bar şi ne-a arătat o masă. “Sit”, ne-a spus, apoi a întrebat: “speak english?”

- Yes, yes, am făcut, uşurat. Ne-am scos, am zis tare, cineva cu care să ne înţelegem.

Tânărul s-a oprit în loc. “What language do you speak?” Romanian, am făcut.

- Si eu vorbesc romaneste, ne-a zâmbit, alunecând pe lângă ş-uri ca orice grec care se respectă.

Îl chema Nikos. Făcuse facultatea la Timişoara, “sport”, 4 ani şi dup-aia încă 4 ani. Acum era în vizita la vărul lui de aici, din Kleidi, tot Nikos. Nikos şi Nikos. Cârciuma era închisă, pentru că urma o mare sărbătoare, “Santa Maria, e si la voi”, si tot satul urma să se strângă pentru petrecere iar cârciumarii trebuiau să dea de mâncare. Mai era ceva, că ei doi tocmai prânziseră, “jumate de pui, salata, doua chifle”, daca voiam.

Voiam, fireste, eram leşinaţi de foame.

Am mai vorbit una-alta, am mai schimbat noutăţi. Am descoperit că aveam câteva cunoştinţe comune. Nu ştia că Mile murise.

I-am întrebat dacă mă lasă să le fac o poză – întâlnirea mi se părea prea bizară ca să nu păstrez şi o imagine. Au îndreptat două scaune la o masă în faţa restaurantului, zâmbind încruntaţi din cauza luminii zdrobitoare.

Şi-au dat coate când mi-au văzut aparatul. “Esti ziarist?”, m-a întrebat Nikos, când reveneam în interior. Da, i-am zis. “La ţe ziar?”. Nu, la televiziune. S-a oprit în loc. “Sa nu dzici ca la Voiculescu”. Ba da, am făcut, întrebându-mă ce urmează.

- Pai eu lucrez cu Fundaţia Umanista, antrenez copiii care-i trimite în tabara la Salonic – a râs Nikos.

Cred că i-am ciobit gresia când mi-a căzut falca. Spooky, ce să zic.

Oricum, Nikos şi Nikos, evharisto poli că aţi împărţit prânzul cu noi.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Ză Thing

Someone — Fri, 03 Sep 2010 15:56:01 +0000

Am fost întrebat de curând care e lucrul de care nu m-aş putea dispensa sub nici o formă. Obiectul de neînlocuit, fără de care viaţa ar arăta cu totul altfel, chestia care defineşte ce fac şi cum fac. Care ar fi, deci, Ză Thing, ca să mă englezesc un pic pe rumîneşte.

Creierul, am răspuns. Fără creier, înclin să cred că lumea înconjurătoare mi s-ar părea destul de diferită. Ca să nu mai vorbim de lucrurile pe care le-aş mai putea face eu fără Ză Creier. N-ar mai rămâne prea multe – în afară de, să zicem, o frumoasă carieră politică.

- Nu, nu organe, mi s-a replicat. De exemplu, nici fără ficat nu ţi-ar fi prea bine (deşi cunosc nişte persoane care se descurcă şi aşa, am zis. Dar, fie, fără organe). Obiecte. Sau chiar şi concepte, dacă definesc relaţia ta cu lumea.

Ar putea fi libertatea. Ză Liberté, poftim, ca să mă cosmopolitizez bonjuristic.

- Dar trăieşti în libertate? Adică în Libertate, cu L mare? Nu aşa, aia măruntă, care-ţi dă dreptul să alegi din ce magazin cumperi ce, sau unde ai vrea să mergi în concediu, şi ce televizor îţi cumperi, dacă vrei unul nou, ci Libertatea aceea care te face să te simţi bine, împlinit, respectat în ţara ta, care dă importanţă vocii tale în cetate, oricât de subţire ar fi?

Păi, nu tocmai. Dar asta nu-i scade importanţa. Ză Liberté aspiraţională, ca şi ţintă sau destin, de asta nu m-aş putea dispensa nicicând.

- E prea abstract, mă duci cu vorba, mi-a răspuns amicul. Zi ceva mai clar, mai precis. Mâine-poimâine o să faci şi tu ca protestatarul acela din anii ‘90, care intrase în greva foamei cerând “să fie pace, să nu mai fie sărăcie, să fie democraţie, dom’le”.

Omul avea o viziune şi o aspiraţie, am replicat, doar că-şi alesese greşit metodele de luptă. Dar fie, de dragul discuţiei, mergem mai departe.

Aş fi tentat să spun cărţile. Ze Cărţi, dacă vrei – nu una, ci toate, înţelepciunea scrisă a umanităţii.

- Am zis un singur lucru, obiect, concept. Ze Cărţi e prea larg (un amic pricinos, vedeţi bine).

Atunci calculatorul? Viaţa mea s-a schimbat fundamental după ce a apărut PC-ul. Viaţa profesională, mai întâi, apoi şi cea personală. Nu-mi mai imaginez acum jurnalismul, de exemplu, fără un computer. Ar trebui să fie Ză Computer, atunci.

Apoi am mers mai departe. Doar calculatorul, în sine, nu e mare lucru. Da, poţi dactilografia mai comod decât la maşina de scris, dar asta-l face numai o maşină de scris mai ergonomică. Poţi face calcule mai rapid, folosind programe complexe, dar asta nu e altceva decât o super-riglă de calcul. Poţi vedea filme sau poţi asculta muzică, sau poţi juca o grămadă de jocuri minunate pe el, dar toate astea au existat şi înainte, sub alte forme. Toate acestea sunt inovaţii, nu invenţii, îmbunătăţiri, nu descoperiri.

Atunci, uite, dacă privim computerul ca un mijloc, ca o cale spre ceva mai important, ajungem la conceptul unic al Internetului. Internetul reuneşte şi Libertatea, şi Cărţile, şi Gândirea. Include, evident, şi Mizeria, Laşitatea, Rahatul, dar toate astea sunt la fel de omeneşti.

Fără Internet lumea ar arăta cu totul altfel – ar fi aproape imposibilă, aşa cum călătoriile în timp sunt imposibile.

Internetul este Ză Thing. Ză Internet, fără nici o îndoială.

Amicul a ridicat din umeri. Conceptualizezi cam mult, mi-a zis. Eu aş fi zis palinca asta de doctor din ‘84. Ză Ţuica. Fără ea, lumea ar fi cu totul searbădă. Bea tu un ştampăl de Ză Internet cu un prieten, dacă poţi, poftim.

Vezi că iar ajungem la ficat, i-am răspuns. Doar că palinca era într-adevăr minunată.

Are şi Internetul limitele lui.

Altele asemenea pe Amar de Zi

O treabă nasoală

Someone — Wed, 01 Sep 2010 18:21:25 +0000

Aprovizionare în Monemvasia:

Altele asemenea pe Amar de Zi

Răspunsul

Someone — Tue, 31 Aug 2010 22:05:13 +0000

Dragoş îl chema. Un băiat scund, blond, cu ochi albaştri, nu prea vorbăreţ. Era un tip ciudat – un răzvrătit, aşa credeam noi pe vremea aceea. Într-o primăvară fugise de-acasă, la propriu, câteva zile. Dormise cine ştie pe unde, ascunzându-se de Miliţie şi de părinţi. Îl găsise prietena lui, Eva, o “hippioată”, şi-l adusese înapoi. Nu ne-am lămurit ce s-o fi întâmplat dar, în secret, toţi îl admiram. La 16 ani, iată că se răsculase, în felul lui. Ne-ar fi plăcut şi nouă, celorlalţi, să avem aşa curaj.

A repetat clasa a X-a. Nu era prost, nu era un “grobian”, precum golanii cartierului. Ştia lucruri, ne părea, într-un fel, mai matur decât vârsta.

Ultima întâlnire cu el pe care mi-o amintesc a fost undeva în Parcul Herăstrău, pe aleea aceea lungă dintre Arcul de Triumf şi Expoflora. Juca badminton (badminton! ce bizar…) cu fetele (se-nghesuiau fetele să se bage-n seamă cu el). Ţinea o ţigară în stânga şi lovea fluturele nonşalant, cu un soi de gest blazat, plictisit. Precis, sec, dar fără concentrare, doar aşa, să treacă timpul. Trăgea câte un fum, expert, între lovituri. Expira ba pe nări, ba pe gură. În jur, lume la plimbare, dar nu-i păsa, “i se rupea” de adulţii din jur, care ar fi trebuit să-i remarce uniforma de elev şi, cine ştie, să-l reclame paznicilor (chiuleşte şi mai şi fumează, tovarăşu’, uitaţi la el!).

- De ce fumezi? l-am întrebat, încruntându-mă. Pe vremea aceea, eram un anti-fumător convins.
- Ai fumat vreodată? mi-a întors întrebarea, privind doar fluturele în zbor.
- Nu, normal că nu, am zis.
- Atunci nu vorbi, dacă n-ai încercat.

Dacă n-am încercat. Dacă n-am încercat. Asta mi-a rămas în cap. Ce era acolo, ce încercase Draoş şi nu încercasem eu, ce ştia el şi nu ştiam eu? Care era secretul lui?

A doua zi, mi-am scos bicla şi am pedalat până la o tutungerie mai depărtată de casă. Am luat un pachet de Timiş – erau nişte ţigări în întregime albe, cu o dungă fină în jurul filtrului, într-un pachet moale, movuliu. Le alesesem pentru că asta fuma proful de fizică, la geam, când ne trăgea câte un extemporal. M-am dus în parc, în Bordei, la locul de pescuit, în capăt, unde nu venea nimeni. M-am încheiat la canadiană până-n gât şi mi-am tras căciula peste urechi, să nu-mi intre fumul în păr. Nici măcar nu mi-au tremurat mâinile când am aprins chibritul – şi nici măcar n-am tuşit când am tras în piept. Prima inhalare m-a izbt ca un ciocan moale, stârnind protestul plămânilor. Am fumat-o pe toată, prima mea ţigară, până aproape de filtru, apoi am azvârlit-o în apă. Mi-am aruncat un pumn de cuişoare în gură, ca să ascund mirosul. M-am ridicat în picioare şi am căzut la pământ, complet ameţit. Am mai aşteptat vreo 10 minute să-mi treacă. Dup-aia am plecat spre casă, făcând un ocol în mare viteză, ca să-mi aerisesc hainele.

Nu l-am mai văzut pe Dragoş – sau, oricum, nu-mi mai amintesc să mai fi vorbit vreodată cu el. Nu ştiu ce altceva a mai încercat în viaţă, dar sper c-a supravieţuit. Aş vrea doar să-i spun acum că, după mai bine de 20 de ani de fumat zdravăn, singurul răspuns care stă în picioare la întrebarea “de ce fumezi” este “de prost ce sunt, de-aia”.

Vorbesc din proprie experienţă, fireşte.

Acum aş vrea să încerc altceva – să fiu nefumător. A trecut atâta timp de când n-am mai fost, încât va fi ceva cu totul nou.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Rătăciţi pe asfalt

Someone — Mon, 30 Aug 2010 20:06:14 +0000

Aşa e omul, predispus la autoconsolare. De exemplu, eu m-am resemnat demult că nu-s în stare să mă orientez; m-am antrenat, în schimb, să interacţionez cu localnicii de fiecare dată când mă rătăcesc. Vă spun, e un câştig. Mai cunoşti oameni.

În vacanţa asta, însă, chiar şi eu am fost surprins de cât de des m-am rătăcit pe drumurile din Pelopones. Sigur, am avut un GPS cu mine, doar că şi acesta părea năucit de multitudinea opţiunilor. Am avut şi o hartă zdravănă, însă chiar şi ea nu făcea decât să-mi confirme profundul embarass du choix la fiecare răspântie.

Pe hartă erau, normal, autostrăzile – dar nu despre ele vorbesc (chiar şi mie mi-e greu să ratez destinaţiile pe autostradă). Mai erau drumurile europene – marcate cu roşu închis. Apoi drumurile naţionale – cu portocaliu, cele “judeţene”, ca să zic aşa, cu galben, şi o mulţime de drumuri locale, săteşti, albe.

Un păienjeniş de nedescris, cu atât mai surprinzător cu cât acesta acoperea ca o plasă zone muntoase unde nu te-ai fi aşteptat să găseşti decât, cel mult, vreo potecă de ciobani.

Şi mai uluitor a fost că toate erau asfaltate. De fapt, aşa mi-am şi dat seama de unde atâta confuzie. Eu veneam dintr-o ţară în care densitatea de drumuri e la nivelul Kîrgîztanului, şi unde jumătate dintre cele care, totuşi, există, sunt “de pământ” sau, în cel mai bun caz, acoperite cu ceva pietriş. Acasă, mi-e simplu să-nţeleg când ies de pe drumul principal – se simte în rinichi, ca să spun aşa. Însă în sudul Greciei, poate doar îngustimea drumului să-ţi dea de bănuit. Mai clar, atunci când te trezeşti pe un drum de o bandă faţă-n faţă cu un Datsun plin cu capre, cu râpa-n dreapta şi stânca-n stânga, e chiar imposibil să nu te-ntrebi pe unde-ai ajuns de fapt. Şi, oricum, patrupede, maşini de epocă, munţi şi prăpăstii, curbe ca un morman de spaghete, dar asfalt, nenică – altfel nu se discută.

Am dat, totuşi, şi peste vreo 10 km de drum cu pietriş. Convins că am ieşit cu totul din hartă, m-am oprit în vârf de munte, aşteptând vreo ciurdă, ceva, cu ciobanul aferent.

A apărut, în schimb, o Toyota Avensis strălucitoare, pilotată de un grec burtos, cu nevastă mustăcioasă şi doi copii somnoroşi în spate. Omul o luase pe scurtătură, aşa cum mi-a arătat pe hartă. E un deliciu să vorbeşti cu grecii dacă nu le-nţelegi limba. Sfârşesc prin a vântura mâinile în jurul tău, strigă şi bulbucă ochii – ţi se face şi ruşine că nu pricepi nimic la atâta efort din partea lor. Oameni amabili.

În cele din urmă, am şofat după soare (fără glumă). Cât era în stânga, mergeam spre sud. Noroc c-am dat de un drum portocaliu până la amiază, c-aş fi-nceput să mă-nvârt în cerc.