“BERLIN (MEDIAFAX) – Germania ar putea produce electricitate numai din surse regenerabile până în 2050, devenind astfel primul mare stat industrializat care renunţă la combustibilii fosili, a anunţat, miercuri, Agenţia Federală pentru Mediu de la Berlin, citată de Reuters.

În prezent, 16% din producţia de electricitate a Germaniei este asigurată din surse regenerabile, de la 5% în urmă cu 15 ani.”

Aceasta e ştirea. Ca orice ştire despre ce mai fac nemţii, e cu cifre, cu etape şi cu obiective atinse. Slabe speranţe să mai trăiesc până în 2050, dar aş paria pe moştenirea mea, câtă va fi, că îşi vor îndeplini planul.

Germania este cel mai mare consumator de energie din Uniunea Europeană. Potrivit datelor oficiale ale Comisiei (pe care le puteţi găsi aici) în 2008 Germania a consumat echivalentul a 349 de milioane de tone de petrol, din care a importat echivalentul a 215,5 milioane. Asta înseamnă că dependenţa nemţilor de importuri este peste 60% din consum. Planul german de independenţă energetică completă sună formidabil de ambiţios. Deci perfect fezabil (pentru ei).

Şi acum, să trecem la comparaţiile cu România. Nu zâmbiţi – de data aceasta, poziţia de start ne avantajează pe noi, nu pe ei (ce raritate!)

În 2006, proporţia de energii regenerabile în totalul consumului era de 17% în cazul ţării noastre şi de 7,8% în cazul nemţilor.

Explicaţia e simplă – noi avem mai multe hidrocentrale şi consum mai mic (de 8 ori mai mic, că veni vorba).

Până în 2020, nemţii s-au angajat să crească proporţia de energii regenerabile din consumul naţional la 18% (deci aveau de acoperit 10,2% n 14 ani). Dar, potrivit Reuters, Germania este deja foarte aproape de acest obiectiv încă de pe-acum.

Până la aceeaşi dată, România ar vrea să ajungă la 24% (avem de acoperit, deci, o diferenţă de 7%).

Matematicienii ar putea calcula şi ce înseamnă asta în milioane de tone de petrol – şi ar obţine, evident, mult mai puţin pentru România. Efortul nostru de nlocuire ar fi mai mic, deci.

Rezultă că suntem într-o poziţie mai bună ca ei. În sfârşit, poate-i batem şi noi pe nemţi o dată, nu?

Păi… Vă mai amintiţi de programul Casa Verde? În 2008, Guvernul prevăzuse 200 de milioane de euro pentru subvenţionarea cetăţenilor care voiau să-şi instaleze echipamente de captare a energiilor regenerabile. Nu s-a întâmplat nimic, pentru că a venit un nou guvern, care a schimbat regulile (în favoarea clientelei politice) şi a redus suma la jumătate. Dup-aia, la Mediu s-au schimbat doi miniştri, repejor, şi fiecare a avut “viziunea” lui, aşa că nu s-a instalat nimic, normal – nu era timp de prostii dintr-astea; trebuiau instalaţi directori, nu eoliene.

Acum, e un alt ministru la Mediu (evident), care a revenit la propunerea din 2008, dar cu subvenţii reduse la jumătate şi cu fonduri şi mai mici. Se mocăie de la începutul anului să-i dea drumul şi – de ce nu mă mir? – nu reuşeşte. Ultimul document de pe site-ul ministerului referitor la acest program e un comunicat de acum 8 luni, prin care onoraţii contribuabili sunt informaţi că s-a mai modificat un “ghid”.

Cum erau sloganurile alea electorale? “Fapte, nu vorbe”?

Deci iar nu-i batem pe nemţi, vă spun eu.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Tabla înmulţirii pagubelor
• Sfârşitul Anilor de Aur
• România asistenţială trebuie să dispară. Repede

“BUCUREŞTI (MEDIAFAX) – Ministrul Administraţiei şi Internelor, Vasile Blaga, a spus, marţi, la videoconferinţa cu prefecţii, că pagubele inundaţiilor vor fi mai mari de 0,6% din PIB [...] anunţând că se va apela la Fondul de Solidaritate al UE.”

0,6 din PIB, adică aproape 750 de milioane de euro. Suma mi se pare oarecum umflată, iar ministrul Blaga nu a explicat cum a ajuns la ea. Poate că e o exagerare politicianistă cu adresă spre Bruxelles, FMI şi Banca Mondială, cine ştie (“uite, d-aia nu putem atinge ţinta de deficit, îndurare!”).

Dar, fie, să zicem că e chiar aşa. Pagube de 0,6%. Ce urmează?

În România, cred că nimic. Să vedem cum a fost la alţii.

La mijlocul secolului trecut, râul Po (Italia de Nord) s-a revărsat catastrofal. Inundaţiile provocate de Po nu erau ceva nou, dar lucrurile s-au agravat în timp, din cauza defrişărilor masive din zonă, a asanării luncilor şi a excavării de pietriş din albie (30 milioane de metri cubi anual).

În toamna anului 1951, după o săptămână de ploi neîncetate, debitul râului Po a crescut de aproape 10 ori, de la 1.300 la aproape 12.000 mc/s (adică de două ori mai mult decât cascada Niagara, dacă vreţi). Din cauza geografiei locului (Po traversează o câmpie largă) apa a acoperit suprafeţe uriaşe - aproximativ 1.000 de km² (Bucureştiul are 200 de km²). Peste 200 de mii de oameni au fost direct afectaţi de inundaţii. 1.000 au murit. A fost o catastrofă de proporţii biblice.

Reacţia autorităţilor? Mai multe diguri, mai înalte, ranforsate cu beton. Rezultatul? Viiturile au devenit mai rapide – ca atunci când deschizi robinetul unei ţevi prin care apa curge cu presiune. Nu există construcţie care să poată rezista, an de an, la asemenea forţe precum cele degajate de un râu devenit fluviu peste noapte. Din când în când, digurile au cedat iar efectele au fost, din nou, catastrofale: 70 de morţi în 1994; 25 în 2000.

Aşadar, încercarea oamenilor de a se opune râului a dat greş. Ce era de făcut?

În 2001, guvernul italian a decis să se alieze cu râul, în loc să lupte împotriva lui. A fost conceput un plan amplu de reîmpădurire (cu plopi şi sălcii). Au fost identificate zone-tampon care să fie lăsate râului, atunci când acesta se revarsă. Construcţile şi agricultura pe surafeţele expuse riscului anual de inundaţi au fost interzise.

Râul Po este acum privit ca un tot. Autorităţile înţeleg că tot ce se întâmplă în amonte, inclusiv pe afluenţi, are un efect direct (şi major) asupra segmentelor din aval.

E un program ce se va întinde pe zeci de ani, dar pare să dea, deja, rezultate. O combinaţie între un sistem eficient de avertizare în caz de inundaţii şi crearea de zone tampon, în amonte, a făcut ca, timp de 10 ani, să nu mai existe victime la revărsările râului Po.

Revenind la România şi la ce se întâmplă acum pe Siret şi pe Prut. Ştim ce dezastru ecologic s-a petrecut aici în ultimii 20 de ani. Au fost tăiate pădurile fără milă. Albiile au fost excavate în mod barbar. S-a construit haotic, în locuri în care râurile acestea se revarsă oricum de milenii. Locul arată ca sub ocupaţia unei tagme de jefuitori care nu dau doi bani pe ţara pe care o împilează.

Degeaba despăgubirile, degeaba ajutoarele. La anul, sau peste doi ani, sau la următorul front de ploi masive, va fi la fel.

Decât să plângă acum, mai bine oamenii ar fi scos furcile şi coasele când le-au fost retezaţi arborii de pe dealuri – sau, poate, ar fi fost mai bine să nu-i taie ei înşişi.

Dar să zicem că oamenii locului sunt săraci şi cu minţile întunecate de foame şi mizerie. E greu să le ceri responsabilitate şi reacţie când n-au ce pune pe masă copiilor.

Dar ţara are un Guvern, de la care se aşteaptă să facă ordine şi să urmărească binele general al societăţii. Dacă ar avea viziune, Guvernul – indiferent de ce coloratură politică – ar pune la punct, ar iniţia şi ar urmări aplicarea unui plan de reîmpăduriri. Ar trebui interzisă excavarea albiilor. Ar trebui interzise construcţiile în zonele inundabile. Ar trebui lăsate anumite suprafeţe libere, pentru revărsarea acestor râuri.

Şi ar trebui stârpiţi baronii locali, finanţatori ai partidelor de guvernământ. Ei sunt primii responsabili pentru dezastrele repetate din zonele inundabile.

Altfel, putem face de pe acum înmulţiri pentru fiecare an ce va urma. 0,6% din PIB săptămâna aceasta, 0,6% peste câteva luni, 0,6% x 4 la anul, pentru inundaţiile fiecărui anotimp, şi tot aşa.

Tot să taie Guvernul salarii şi să crească taxe, impozite şi biruri, ca să acopere pierderile. Ce să-i faci, dom’le, a fost de la Dumnezeu, puteam noi anticipa că o să fie inundaţii?

Păi, da, puteaţi.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• România asistenţială trebuie să dispară. Repede
• Lecţia murelor mexicane
• Comozi, chiar şi sub abuz

Luni dimineaţă, am avut o filmare în Parcul IOR.

N-am mai văzut un parc aşa de bine îngrijit de pe vremea Expoflorei ante-revoluţionare din Herăstrău.  Mai mult, a trebuit să caut alte locuri decât cele pe care le stabilisem la prospecţie, pentru că se lucra la fântâni (flexuri, pickhammere), se tăia iarba în grup şi se transportau de colo-colo tot soiul de produse secundare de şantier (pământ, moloz etc.) Avea lumea treabă, ceva de speriat.

La un moment dat, am întâlnit o femeie care ştergea de praf băncile.

M-am oprit, năuc. Cineva ştergea de praf băncile într-un parc din Bucureşti, România.

Nu m-am putut abţine, am întrebat-o dacă e angajată de primărie pentru asta – mi-era să nu fie vreun hobby de-al doamnei. Era angajată pentru asta, avea “toată bucata de parc de-aci pân-la pod, da’ mai sunt şi alte colege”.

Negoiţă nu-i rău. Dacă reuşeşte să elimine şi cisternele care stropesc iarba pe bdul Unirii, blocând circulaţia şi poluând atmosfera, şi le înlocuieşte cu un sistem civilizat de irigaţii urbane, pe cuvânt că-l votez.

Şi-l şi susţin pe blog, na.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Care-i şmecheria cu cititul?
• Licitaţia electorală de la Ştefăneşti, câştigată de Gigi Becali
• Mii de mici temple închinate puterii exemplului personal

Un uriaş cârd de somoni de Atlantic a putut fi observat de curând urcând pe Sena, în Paris. Această migraţie “a depăşit toate aşteptările”, a spus un oficial al Federaţiei Franceze a Pescarilor – şi pe bună dreptate; din cauza poluării masive, începută odată cu revoluţia industrială, Sena devenise un râu practic mort. Un ambiţios program de ecologizare a fost declanşat la sfârşitul anilor ’80 iar acum, după 25 de ani de eforturi, apele au devenit într-atât de curate încât permit nu doar susţinerea a 32 de specii de peşti, ci şi migraţia somonilor de Atlantic, specie protejată în Uniunea Europeană.

Vă întrebaţi ce legătură are ştirea asta cu noi? Nici una, evident. Bucureştiul este (cred) singura capitală europeană fără o staţie de epurare a apelor uzate. Mergeţi la sud de oraş, pe cursul Dâmboviţei şi al Argeşului. Luaţi-vă şi masca de gaze. Pute ca-n iad.

Citesc însă că mai mulţi primari se pregătesc să cheltuiască milioane de euro pe fântâni colorate şi cântătoare. Nu zic că-i rău. Zic că-i doar nepotrivit în condiţiile în care toată apa care iese din oraş e toxică. Totul se aruncă în Dâmboviţa, de unde se varsă în Argeş, apoi în Dunăre şi în Marea Neagră.

Cam ca-n Evul Mediu, doar că la alte proporţii.

Deci cât mai avem până la prezentul civilizat?

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Cum era să-i batem noi pe nemţi
• Tabla înmulţirii pagubelor
• România nemaivăzută în parcul IOR

“De ce nu vine? Eu vreau să vie!”, ţipa dl Goe la mam’mare, “pe peronul din urbea X”, în aşteptarea trenului. Am putea înlocui obrăznicia ineptă a domnişorului cu indignarea tuturor vocilor nemulţumite zilele acestea că, dacă plouă, sunt bălţi pe jos. “De ce e apă? Eu vreau să nu mai fie!”

Realitatea şi Antena 3 au reuşit în această dimineaţă (contra)performanţa rară de a transmite pe acelaşi ton apocaliptic din acelaşi loc, “victimă” a potopului – curtea unei case-vagon de prin Berceni, unde “torentele” depăşeau chiar tălpile pantofilor. Era şi un câine ud p-acolo.

Într-o altă transmisiune, reporterul relata precipitat despre inundaţia dintr-un hol de bloc – se grăbea pentru că, în 30 de minute, toată apa avea să se scurgă – deci dispărea catastrofa înaintea imortalizării ei cu SNG-ul.

Un material filmat reda nervii unui bucureştean care păstrase “toate apelurile” către “echipele de intervenţie”, începând cu 4 dimineaţa. La 12, echipele, probabil singurele în pericol să fie înecate de torentul de telefoane, încercau să explice că au venit cât au putut de repede, dar că au fost foarte multe solicitări. Aiurea, cetăţeanul o ţinea p-a lui (“De ce nu vine? Eu vreau să vie!”)

Mai nou, şi prin blogosferă se răspândeşte această molimă panicardă. Bloggerii filmează o baltă după o ploaie torenţială, postează, apoi exprimă o concluzie la fel de “go-istă” – “ţară de căcat, dacă de la o ploaie ne înecăm… Ce face Primăria, ce face Guvernul, pentru ce plătim taxe?”

De ce e ploaia udă? Eu vreau să nu mai fie udă!

Culmea, singurul de bun-simţ în toată povestea este mafiotul de primar al Constanţei, Radu Mazăre: “Atât poate prelua sistemul de canalizare. N-are rost să băgăm milioane de euro, că apa oricum se scurge într-o oră”.

“România sub ape”? Mai vorbim când s-o îneca primul cetăţean pe trotuar.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Întoarcerea blogului rătăcitor
• Meritocraţie vs. Linguşerism
• Lungul drum spre normalitate

Dacă vă uitaţi pe harta Bucureştiului, veţi observa un uriaş spaţiu verde mărginit de Bdul Libertăţii, Calea 13 Septembrie şi Strada Izvor. Este “curtea” Palatului Parlamentului – şi e de vreo 4 ori mai mare decât Cişmigiul, de 3 ori mai mare decât Grădina Botanică, de două ori cât Parcul Circului şi aproape cât Parcul Carol. Sunt cele 11 hectare ale Dealului Arsenalului, acum un spaţiu interzis, furat Bucureştiului prin demolarea traumatică a oraşului vechi de către regimul comunist. Ceauşescu ne-a dat în schimb (în acest schimb forţat) o monstruozitate arhitectonică de neuitat şi de neignorat – şi un zid de vreo 3 km lungime, care s-o apere de dragostea poporului.

Curtea Parlamentului ar putea fi o frumuseţe de parc. Aşa ar trebui, în orice caz – şi nu doar din motive de mediu, ci şi ca obligaţie morală faţă de bucureşteni, faţă de cetăţenii români, în general. Dacă statul român ne-a tâlhărit şi ne-a luat partea cea mai frumoasă a oraşului, să-şi recunoască vina măcar acum, să dea măcar ceva înapoi. În plus, e chiar nesimţire ca acest spaţiu gigantic să fie la dispoziţia exclusivă a doar a câteva mii de funcţionari – de parcă am fi, cu toţii, supuşii cine ştie cărei curţi imperiale absolutiste, cu propriul său Oraş Interzis în mijlocul Bucureştiului.

Susţin propunerea Elenei Udrea, de dărâmare a gardului care împrejmuieşte Parlamentul. Susţin propunerea, nu şi pe dna Udrea, care ar face orice, zilele acestea, ca să ne abată gândul de la propriile ei ridzi-contracte de publicitate din cele 6 luni ale mandatului de ministru al turismului. Totuşi, nimeni nu spune că politicienii nu pot avea şi idei bune.

Aşa cum, în egală măsură, politicienii pot avea şi replici ridicole la idei bune. Luaţi cazul fostului prim-ministru şi candidat la Preşedinţie, Adrian Năstase. Pe blogul său, dl. Năstase încinge un ping-pong de consideraţii demagogice cu Elena Udrea pe tema parcului din jurul Parlamentului.

Problema care-l frământă pe dl. Năstase nu e spaţiul care ar urma să fie înapoiat bucureştenilor, ci gardul – cel de la Cotroceni, mai întâi, ca veche fixaţie, apoi acesta, al Casei Poporului. Gardul e prea solid, prea lung şi prea adânc zidit ca să mai fie demolat acum, sugerează el. Mai mult, dărâmarea ar costa 27 milioane RON, spune dl. Năstase, fără a preciza dacă acest calcul nu e carecumva făcut de amicii de la Bechtel, de exemplu – constructori mici în România, dar pe mari devize.

Acuma, îndrăznesc să spun că e o chestiune de principiu. Nemţii, de exemplu, tipi altminteri deosebit de eficienţi, ar spune că atunci când e să dărâmi un zid cu valoare de simbol, costurile trec în plan secund.

Apoi, nu doar în principiu, ci şi în practică, dacă vrem să trăim într-un stat de drept, trebuie să acceptăm şi costurile sistemului. Dar costurile sunt şi în favoarea cetăţenilor, nu doar a aleşilor. Iată, noi plătim cazarea unui parlament bicameral în fosta Casă a Poporului, şi ne cam ustură.

În 2008, această clădire a supt din sistemul energetic naţional exact 15.185.059,00 KWH. Cam cât Piteştiul. Punctul termic al palatului e un “punct” doar în limbaj birocratic – el este cel mai mare din România, din punct de vedere al capacităţii. În 2008, consumul palatului a fost de peste 20.000 de GCal.*) Potrivit unor estimări plauzibile, dar realmente imposibil de verificat, această clădire ar fi consumat până acum 5 miliarde de dolari, inclusiv construcţia.

Zic că dacă neamul ăsta şi-a asumat, mai de voie, mai de nevoie, un parlament atât de scump, ar merita să se bucure şi de iarba verde din curtea clădirii pentru care plăteşte atât de mult, nu?

Cât despre costul demolării gardului – dacă asta-i problema, am eu o soluţie. Să anunţe Parlamentul că e liber la furat zidul. Garantez că în două săptămâni nu mai rămâne nimic. Ba, chiar cred că se vor înghesui şi niscaiva parlamentari, prin firmele soacrelor, la dezmembrarea construcţiei – că doar e perioadă de investiţii naţionale în infrastructură, aşa a anunţat dl. Boc, şi e nevoie de fiecare cărămidă, la cât de mult urmează să se construiască în ţara asta, nu?
____________
*) informaţii comunicate la începutul anului de către Direcţia Tehnică a Camerei Deputaţilor colegei mele de la Ştiri, Sabina Iosub, căreia îi mulţumesc încă o dată că mi le-a oferit şi mie.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Vechi obiceiuri
• Noi otomani la Ţarigrad
• 20 de ani mai târziu

De jur-împrejurul Pieţei Alba Iulia (Bucureşti) se desfăşoară o viguroasă acţiune de înlocuire a centurii de iarbă cu piatră cubică, în parcele mărginite, firesc, de borduri noi.

Acţiunea este anunţată printr-un panou care precizează că e vorba despre “Programul de reabilitare al (sic!) spaţiilor verzi”. Ca atare, spaţiile verzi au de-a face cu un program, reabilitarea este orfană de acord.

Apoi, eu nu prea sunt lămurit cum se poate “reabilita” iarba prin înlocuirea ei cu piatră şi beton. “Reabilitarea”, din câte ştiam eu, era o acţiune prin care ceva sau cineva era repus în drepturile pierdute. Din precizarea făcută de Primăria Sectorului 3 se înţelege că dreptul pierdut al ierbii din oraş era să fie acoperită de ciment, iar primarul a decis să repare această nedreptate

În cazul ăsta, zic că mai bine o lăsau aşa, cu drepturile pierdute, deci ne-reabilitată. Nu de alta, dar mi-e teamă ca nu carecumva cineva de pe la primărie să observe că nici arborii de pe bulevard n-au cine ştie ce libertăţi, că poate-şi doresc să fugă din oraş, săracii.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• România nemaivăzută în parcul IOR
• 3 întrebări
• Poliţia Călare cu persoane fizice autorizate

Home: 3 ani de producţie, 217 zile de filmări, 488 de ore de peliculă, 10 milioane de euro, 54 de ţări survolate – şi 10 spectatori în sala 2 din Multiplex, luni seară, dintre care doi au plecat înainte de final iar unul a adormit de câteva ori pe parcurs.

Dacă acesta e filmul care ar trebui să ne mobilizeze pentru salvarea planetei, ne-am ars.

“Când am început să lucrez la acest proiect [...] eram convins că ideea de a turna tot filmul din aer, fără interviuri şi fără imagini de arhivă, era corectă, dar nu puteam să-mi şi explic de ce” – spune producătorul, Denis Carot, care adaugă: “apoi, cineva m-a luminat: ‘din aer, nu e nevoie de explicaţii’”.

Poate, dar de o poveste tot e nevoie, după cum ştie orice reporter. Fără poveste, Home este o colecţie unică de cadre ale Pământului filmate HD din elicopter – dar numai atât. Imagini superbe, fără îndoială, dar lipseşte liantul, lipsesc eroii şi lipsesc băieţii răi. Din aer, totul e departe, lent, general. Căutând suprafeţele mari, producătorii au alunecat în superficialităţi. Tehnicalităţile au ucis emoţia, dorinţa de a stabili un record (“primul lung-metraj turnat integral din aer”) s-a transformat într-un truc de producţie care a ajuns să acopere mesajul.

Mesajul, totuşi, e acolo – încercând să transforme supravieţuirea în confort, rasa umană este pe cale să ucidă Terra. Dar ştim asta. Două ore de repetare a constatării nu rezolvă nimic. Exemplele practice de responsabilitate faţă de mediu sunt înghesuite în ultimele 5 minute ale filmului, ca şi cum regizorul, prea îndrăgostit de ideea de a crea doar din aer, a hotărât că e derizoriu să mai coboare pe pământ, printre oameni.

Totuşi – urale pentru coloana sonoră, minunată.

Planet Earth, produs de BBC, rămâne – în opinia mea – cel mai bun documentar despre Terra. An Inconvenient Truth, al lui Al Gore, cel mai argumentat. Home - încercaţi să-l vedeţi, dar renunţaţi la popcorn şi bazaţi-vă pe cafea ca să rezistaţi până la capăt.

(Surse info: site-ul Proiectului Home, unde găsiţi şi press-kit-ul .pdf; fraza lui Denis Carot tot de acolo provine; filmul poate fi văzut pe YouTube – dar, când singurul argument este spectaculozitatea cadrelor aeriene, merită să le priviţi la cinema, digital, şi nu pe un ecran de computer).

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Oscar, neindoielnic
• Montagne-russe cinema
• Autobiografia lui Ceauşescu