Zeci de motociclişti din Capitală au organizat marţi o demonstraţie sui-generis, turându-şi motoarele şi blocând, pe alocuri, intersecţiile, în timp ce însoţeau cortegiul funerar al unui tânăr de 24 de ani, ucis într-un accident de circulaţie la sfârşitul săptămânii trecute. Fireşte, şi acesta era motociclist. A murit zdrobit de o maşină care a întors pe linia continuă în faţa lui, transmite ProTV.

Unul dintre prietenii mortului şi l-a amintit cu următoarele cuvinte: “Era un motociclist foarte bun [...] a făcut multe evitări care nu le făcea nimeni” (sic!).

S-ar zice că, până la urmă, dacă eşti motociclist poţi face foarte multe “evitări” corecte şi să greşeşti una singură. După aceea, îţi organizează amicii o îngropăciune frumoasă, cu lacrimi şi urlete de motor.

Nu ştiu de ce am senzaţia că majoritatea motocicliştilor din Bucureşti îşi închipuie că fac parte dintr-un soi de ordin exclusivist de cavaleri moderni, în armuri sci-fi, plecaţi la luptă pe bidiviii lor nervoşi cu o ciurdă nesfârşită de monştri greoi de tablă, pe care îi întrec constant în agilitate, însă doar până când lighioanele nu apelează la vreun truc murdar (cum ar fi neacordarea priorităţii), pentru a le face creierii vopsea de asfalt.

Aceşti motociclişti par a-şi hrăni mintea numai cu adrenalină pură, întunecându-şi cu premeditare orice alt gând decât cel al unei noi “evitări”; încalecă motoare sport şi trec fulgerător pe străzile unui oraş altfel impropriu oricărui gen de trafic motorizat, oricât de lent ar fi el. Se bazează pe urletul tobelor de competiţie pentru a speria tot ce mişcă-n faţa lor, obţinând, astfel, cale liberă; de obicei, şoferii îi feresc ca să nu intre în bucluc ei înşişi, nu că ar da doi bani pe asemenea idioţi care se pun în pericol numai din teribilism.

La înmormântarea puştiului mort vinerea trecută, doi motociclişti şi-au ambalat atât de mult şi de îndelungat propriile motoare încât au sfârşit prin a le da foc. Să nu credeţi că a fost vreun omagiu pentru răposat. Înregistrarea video îi arată ţipând disperaţi după un exctinctor. Să fii atât de dobitoc încât să-ţi turezi motorul până ia foc ar trebui să ducă cel puţin la anularea carnetului. La ce ne putem aştepta de la asemenea erori ale evoluţiei, odată scăpate libere în trafic?

Motocicliştii cer să fie văzuţi de şoferi pe şosele. Cu mare plăcere, aş răspunde, nici nu-mi doresc altceva – oricum nu-mi place să-mi văd maşina zgâriată. Doar că eu aş dori să mi se ofere şi o şansă de a vedea motocicliştii. Nu de alta, dar uneori am senzaţia că suntem în vreun joc stupid pe calculator, în care motocicliştii fac “evitări” printre maşini, marcând puncte imaginare cu fiecare monstru greoi de tablă depăşit în mare slalom pe orice stradă mai lată de o bandă.

În jocul acesta imbecil, în care şoferii sunt traşi fără voie de motociclişti, şoferii stau în cutiile lor de tablă şi oţel de o tonă şi jumătate, protejaţi de câte 6 airbaguri şi legaţi în centuri cu pretensionare, cu scăfârliile apărate de tetiere active, în spatele unor geamuri securit.

Motocicliştii, în schimb, au căşti cu abţibilduri interesante.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Norocos, mitocanul şi-a păstrat dinţii
• Sinaia loveşte-n ficaţi prin nas
• Cine citeşte, ştie

În parcare la Hornbach este o vipie năucitoare şi spaţiu cât pe-un astrodrom. Lumea-n concediu, piaţa imobiliară fărâme, zi de lucru, orişicât. Înghesuiala din parcări e mai încolo, spre centru, şi mai pe seară, când zăpuşeala măcar se-ntunecă, nu mai e orbitoare ca acum, la amiază.

Nu-s parcangii aici, şi nici maşini pentru ei nu prea se găsesc – proprietarii de merţane, chiuşapteuri sau hamăre nu înţeleg conceptul de DIY şi nici nu deosebesc foraibărul de ţuşpingher.

Dar sunt şi excepţii, pentru că la Hornbach găseşti şi flori, şi unelte chic pentru grădinărit. Oamenii cu bani îşi cumpără vile, iar unii dintre ei omit, din neatenţie, să betoneze tot terenul, ceea ce-i împinge să angajeze grădinari, uvrieri care să mai tundă iarba, să mai copilească trandafirii. Uneori, oamenii cu bani fac excursii la Hornbach, ca să cumpere ei înşişi câte un ghiveci cu ceva roşu sau galben înflorit – pentru că, nu-i aşa? nimic nu iese cum trebuie până nu-l faci cu mâna ta.

În parcare e spaţiu cât pe-un astrodrom şi un şlep negru cu roţi cromate peste un loc de handicapat. E un Mercedes de două tone juma’, oprit câş pe locul cel mai apropiat de intrare. Roata din stânga faţă, rămasă cabrată, mai muşcă din spaţiul alăturat cât să-l facă şi pe acesta inutilizabil.

În jur, locuri de parcare libere, câte vrei – lumea-n concediu.

Trec uşor pe lângă maşinoi, minunându-mă de nivelurile de ostentaţie la care a ajuns mitocănia. Încer să-mi imaginez maneuvrierul libărcii negre – trebuie să fie o chestie crăcănată, cu o burtă tip damigeană contrabalansată de o ceafă gen parizer. Şi chiar când personajul începe să se contureze, în imaginaţie, minune! el chiar se materializează la ieşirea din magazin, împingând un cărucior-platformă pe care se află un mic ghiveci cu ceva roşu, înflorit.

Ba e chiar mai bine decât mi-am imaginat: de-a stânga lui, o coţofană cu ochelari de soare cât castronul de supă, coafată toată, împachetată într-o salopetă ciclamen.

El, cu o cămaşă înflorată, scoasă afară din bermude. Burta, tip damigeană. Ceafa, model parizer. Pe faţă, ochelari “police”, polarizaţi. O bască albă pe bilă.

În picioare, şlapi, fireşte, dar de crăcănat, nu e crăcănat. Imaginaţia exagerase.

Mă urmăresc cum trec încet pe lângă ei, fixându-i, precum o turelă de tanc cu patru ochi ţinta-piept aflată în deplasare transversală. Îşi răsucesc sincron capetele, o mişcare lentă, lungă, continuă. El, gură-cască. Din gura ei se distinge identificarea: “ăsta nu-i ăla de la televizor?” Soarta mea – mă ştiu aurolacii şi interlopii, fără greş.

Parchez departe de ei, cu speranţa că-s în vânt; nu cred că se ia, dar nu ştii niciodată.

Mă gândesc că, dacă au vrut locul handicapatului, poate vor şi handicapul acestuia. Vorbesc despre un handicap fizic, că la cap nu mai au ce păţi mai rău.

Mă mai gândesc şi că, uneori, realitatea din ţara asta e tocmai ca într-o caricatură.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• O nouă îngropăciune cu lacrimi şi urlete de motor
• Scoala OTV – lectie practica
• Norocos, mitocanul şi-a păstrat dinţii

Doru Iuga, directorul “de programe” al OTV, a fost arestat (alaturi de alte persoane) sub acuzatia de proxenetism si relatii sexuale cu minori.

Trambalat cu subinteles de mascati prin fata jurnalistilor, Iuga le-a strigat acestora, la un moment dat, o dezvinovatire:

- Sunt doar martor, doar martor!

Dinspre meleul de presa care alerga dupa el s-a auzit un raspuns-intrebare care include, ucigator, toate lectiile de rasucire a adevarului predate ani la rand, noapte de noapte, la televiziunea-garsoniera:

- Martor? Adica doar asistati la scene?

Senzational, nu?

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Lucruri care se fac, lucruri care nu se fac
• 3 invitaţii la Zonga
• The Marionette, de Dan Pavel

Era un taximetrist, luni dimineaţă, aşteptând clienţi în maşina lui “colantată”. Eram peste drum, pândind un loc de parcare. Taximetristul mânca o banană, cu obrajii plini ca bucile, înfulecând repede, să nu-l prindă vreun muşteriu. Când a terminat, a deschis portiera la jumătate, a scos mâna stângă şi s-a descotorosit de coaja de banană. Am căscat ochii. Taximetristul n-a aruncat coaja, nici măcar n-a împins-o sub maşină, n-a încercat să scape de ea, ci mai degrabă a aşternut-o pe jos, paralel cu lonjeronul, a lăsat-o în plină vedere, pe stradă, o piele galbenă pe asfaltul umed, cu o impunitate subînţeleasă, revoltătoare.

Apoi a închis portiera şi şi-a văzut mai departe de conversaţia telefonică.

Aveam un şerveţel la mine. Am traversat, m-am aplecat şi i-am luat gunoiul de pe jos. Am dat ochi în ochi când m-am ridicat. I-am spus aşa:

- De data asta îţi duc eu coaja de banană la gunoi. Poate înveţi ceva din asta. Nesimţitule.

Cred că i-a căzut falca. N-a zis nimic. Am sperat să mă-njure. Aveam aşa, o poftă să-i rup dinţii.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• O nouă îngropăciune cu lacrimi şi urlete de motor
• Sinaia loveşte-n ficaţi prin nas
• Cine citeşte, ştie

Colega mea Alice, comentând decizia lui Ion Ion Ţiriac de a cere statului român 1,3 milioane de euro despăgubiri morale pentru că a fost anchetat în dosarul “Cocaină pentru VIP-uri”:

- Mi se pare că este exact reversul expresiei “şi futut, şi cu banii luaţi”.

(Mie, din toată povestea asta cel mai mult mi-a plăcut indignarea tânărului, care cerea în gura mare să vadă şi el “o probă, că 4 ani n-am văzut nici una”. Corect. În urma unei anchete interne, CSM a confirmat încă din 2005 că din dosar dispăruseră diferite probe şi documente. Deci tânărul avea dreptate – cărevasăzică odată dispărute, ele nu mai existau.)

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Modelul Raed
• Se-ntâmplă ceva în Justiţie?
• Poliţia Călare cu persoane fizice autorizate

- Un pachet de Orbit mă face consumator?
- Da.
- Atunci daţi-mi şi mie unul, că nu mai pot.

Doamna zâmbeşte, jenată. Am mai văzut sfiala asta – apare la cei care mă recunosc de la televizor, dar care nu-şi închpuie c-aş putea răspunde într-atât de neceremonios la chemarea naturii. La televizor sunt sobru şi virtual, dar aici, în bufetul de lângă Pelişor, n-am nici cravată, nici sacou, sunt şi nebărbierit şi, oricum, foarte real.

Ca să spulber mitul cu totul, tropotesc ostentativ pe loc, făcându-i cu ochiul când întind mâna după rest. Roşeşte. Ce mai contează? Eu sunt şmecher iar pachetul de gumă din buzunar este biletul de intrare la wc-ul bufetului, a cărui uşă e păzită de un afiş sever: “Accesul permis doar consumatorilor”.

Dar când deschid uşa, îmi dau lacrimile instantaneu iar zâmbetul jenat şi roşeaţa doamnei capătă cu totul alt înţeles. În spaţiul rezervat consumatorilor mă izbeşte o duhoare înecăcioasă de pişat uscat, rod al altor nenumărate chemări ale naturii.

Carevasăzică, Şuţu era să moară de ficat când a intrat, nu demult, în wc-ul gării. Data trecută când am ajuns eu în oraş, tot urina mi-a rămas în amintire. Acum, la bufetul de lângă Pelişor, iar.

Ce naiba se întâmplă în Sinaia?

Altele asemenea pe Amar de Zi

• O nouă îngropăciune cu lacrimi şi urlete de motor
• Norocos, mitocanul şi-a păstrat dinţii
• Cine citeşte, ştie

Proprietarul Loganului albastru citeşte Amar de Zi. Ori asta, ori a văzut echipa de la Poliţia Comunitară dând târcoale “autovehiculului”. Loganul albastru a dispărut de la locul faptei azi la amiază, după ce dimineaţă am sunat la poliţie.

Apropo, mi-au explicat chiar poliţiştii: la semnalarea mea, ei pun o somaţie în parbriz. Dacă eu fac o reclamaţie (puteţi s-o trimiteţi şi pe mes, domnu’ – pe ce? – pe mes, pe calculator, la adresa noastra, pe internet – pe meil? – aşa, pe meil, pe mes, ăla…) vin “băieţii de la Rosal” şi ridică maşina, chestie care se lasă cu vreo douăj’de milioane de plată pentru contravenient. Vreau asta? m-au întrebat poliţiştii. Şi dacă da, trebuie să ştiu că dacă omul face contestaţie, o să fiu chemat la tribunal, ca martor.

Grea decizie.

Noroc că, aşa cum vă spuneam, proprietarul Loganului albastru citeşte blogul.

Hai noroc, meştere, şi mulţumesc că mi-ai ţinut locul de parcare două săptămâni – cine ştie cine l-ar fi ocupat, dacă nu erai matale?

Altele asemenea pe Amar de Zi

• O nouă îngropăciune cu lacrimi şi urlete de motor
• Norocos, mitocanul şi-a păstrat dinţii
• Sinaia loveşte-n ficaţi prin nas

Dom’le, am şi eu un loc de parcare-n spatele blocului, închiriat de la nea Negoiţă. Sunt două dungi pe-asfalt, între care intră o maşină, asta-i tot ce-am obţinut de la Primărie. Mă rog, am mai mult decât 95 la sută dintre bucureşteni, sunt un burjui.

Totuşi, nu prea mă bucur de locul ăsta. Mai mereu parchează altcineva pe el, chiar dacă e vopsit, vizibil, un număr de maşină şi de autorizaţie de parcare p-acolo. Cel mai des stă acolo duba blindată a unei bănci din vecinătate. Mă ştiu cu băieţii, sunt simpatici, au replici dintr-astea dezolate când mă văd, de genul “şi, ia ziceţi, vreţi să mut maşina chiar acuma?” Normal că nu vreau să-i deranjez, ce naiba, “lasă, frate, că găsesc io altul, stai acolo”, le zic.

Simt că deja e locul nostru, ştiţi? Avem împreună grijă de el – eu îl plătesc, ei îl apără de soare, vara, şi îl protejează de zăpadă, iarna. Mi se pare o împărţire cinstită, ba chiar uşor în avantajul meu – ştiţi, mie chiar nu mi-ar conveni să stau aşa, toată ziulica, sub arşiţă sau în ger, ca ei. Prefer să plătesc eu şi să muncească ei, na.

Doar că, acum vreo două săptămâni, nu ştiu ce-au făcut, pe unde-au umblat, că s-a ocupat locul. A apărut un Logan albastru – şi aşa a şi rămas, înţepenit pe locul meu de parcare. Ne uităm împreună cu ură la el, în fiecare dimineaţă – eu, că plătesc degeaba parcarea, ei, că nu-şi mai pot îndeplini obligaţia de a se face scut cu duba peste locul meu, şi uite că mâine-poimâine vine zăpada, păi se poate?

Mi-a spus cineva că aş putea suna la Poliţia Comunitară pentru situaţia asta – cică vin şi ridică ei uzurpatorul. Mi se pare, totuşi, o soluţie prea dură – poate că, pur şi simplu, a uitat omul unde şi-a lăsat maşina acum două săptămâni şi şi-o caută, disperat, prin oraş, nu ştiu.

Am însă alte soluţii – şi, mă ştiţi doar că-s democrat, v-aş solicita un vot asupra continuării. Vă rog:

[poll id="7"]

Oricum, dacă aveţi alte propuneri, vă rog formulaţi-le – ştiţi că ţin la părerile voastre.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• 3 întrebări
• Poliţia Călare cu persoane fizice autorizate
• E nevoie de pilule de putut pentru Poliţia Locală