Sâmbătă la prânz, în holul blocului:

- ‘Ai noroc, mă Petrică.
- Un bărbat la patruşopt de ani, în timp ce conducea la volan, i-a căzut un copac pe maşină şi l-a omorât – îmi răspunde portarul, scurtcircuitând formalitatea cu salutul. Mult de comunicat, timp puţin, ce se taie nu se fluieră, de salutat, mai e vreme, dar ştirea acum e fierbinte, acum trebuie dată.

Afară, o lumină ca cenuşa udă. În holul blocului, penumbră rece, totul mohorât, neprietenos. Doar nasul lui Petrică străluceşte, un roşu vibrant, amical, comunicativ. E sâmbătă, Petrică moare de plictiseală. Pe măsuţa lui, postul public tv mormăie în surdină – iată cine-i furnizează azi portarului subiecte de conversaţie. Ce-l face vorbăreţ nu se vede – probabil e ascunsă în spate, în fundul genţii, unde nu-l caută nici administratorul, nici nevasta.

- Erea din Feteşti şi se-ndrepta spre servici, precizează Petrică.

Portarul are o topică bizară, îşi sprijină fraza într-un cofraj lemnos cu totul nenatural. Îmi vine să-l întreb de ce se complică aşa, de ce zice “se-ndrepta spre servici” în loc de “se ducea la muncă”, aşa cum ar fi firesc, dar vocea în surdină de la tv mă lămureşte. Petrică vorbeşte acum ca la televizor, la fel de pompos şi fără sens precum crainicii care citesc comunicate de presă. Iată dovada că generaţii întregi de editori au dat greş. Degeaba s-a strigat prin redacţii, ani la rând, “scrie, mă, să-nţeleagă mama, scrie cum vorbeşti!”, că mediocritatea a învins, clişeele au înfrânt, acum oamenii se-ndreaptă în direcţii şi se află la volan.

Acum, toată lumea vorbeşte limba de lemn, editorii pricinoşi n-au decât să-şi vâre unghiile-n beregăţi, na.

Privindu-mă fix, portarul nu vede nimic din ciuda mea. Nu e bun la psihologie, clar – dar dă-i o ploaie torenţială în faţa blocului şi o să-şi informeze toţi locatarii, ce mai!

- Auziţi? Copacii ăştia.
- Ce-i cu ei, Petre?
- N-ar trebui tăiaţi aşa, de la jumate?
- Păi şi cum, mă Petre, să rămână cioturi, aşa?

Petre ridică din umeri, ce ştie el? Face şi el o propunere, că-l preocupă, ai văzut ce soartă? Bărbat la 48 de ani, îndreptându-se spre servici, mort de la un caz de copac căzut pe capotă, ferească Dzeu…

- Ai văzut ce se-ntâmplă dacă te duci sâmbăta la muncă?

Portarul rânjeşte. E periculos sâmbăta la muncă. Plictiseală ucigătoare, uită-te la el, abia supravieţuieşte.

- Auzi, Petrică, n-ai maşină, nu?
- Păi la ce-mi trebuie?
- Vezi? Numa’ dacă ai maşină e periculos sâmbăta la muncă. Dar pentru că n-ai, cred că poţi să vii de-acuma şi duminica, nu rişti nimic.

Portarului îi scapă un hohot scurt, gâlgâit, un “he-he” din fundul gâtului, felul lui de-a spune “mare pişicher dom’ Petreanu ăsta, auzi, şi duminica la muncă, he-he!”

Când se-nchid uşile liftului, îl mai aud cu o ultimă explicaţie:

- De la furtună a căzut copacul.

O adevărată tragedie, cum probabil s-a zis deja la tv.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Chef, karaoke, cadouri: Blogger’s Secret Santa Party
• Înfruntarea se amână
• Înfruntarea spaimelor cu balonul

Vineri seară a fost Blogger’s Secret Santa Party în True Club din Bucureşti – un eveniment sponsorizat de amicii de la Vodafone şi organizat de acelaşi neobosit Cristi Manafu.

Pentru mine a fost o seară memorabilă, la drept vorbind, pentru că am debutat ca voce pe scena clubului, răcnind cu bravura disperării ceva versuri ale unui cântec altfel frumos.

Hehe, cum ar veni.

Îmi pare rău pentru cei care vor mai merge la petreceri împreună cu mine, dar mi s-a părut încurajator că n-a fugit nimeni din club în timpul derapajului meu vocal, ca atare cred c-o să repet experienţa. Oricum, minunată invenţie – cică se cheamă karaoke.

Poze de la chef pe Facebook şi pe Google +, dacă aveţi cont.

Apropo – trupa True Band este foarte bună – o notă specială pentru tobarul Vali Isăroiu şi pentru chitaristul Karcsi Boer (ale lui sunt mâinile din imaginea de mai sus).

Au mai scris:

Cristi Manafu (A fost si Bloggers’ Secret Santa Party 2011)
Florin Grozea (OFFLINE: Secret Santa – petrecere cu bloggeri și muzică live)
Cristi Şuţu (Bloggers Secret Santa Party)
Ionuţ Bunescu (Bloggers Secret Santa Party 2011)
Radu Dumitru (Dupa mahmureala de dupa Secret Santa Bloggers Party)
Diana Oancea (Secret Santa Party)
Emil Dragota (Bloggers’ Secret Santa Party by Vodafone)
Dragoş Şchiopu (Un Haotik, Doua petreceri)
Stefan Rosioara (Cum a fost la Bloggers Secret Santa Party)
Ana Matei (Bloggers’ Secret Santa Party)
Auras Mihai (Am gasit solutia pentru puzzle-ul ciudat de la Bloggers’ Secret Santa Party)
Andrei Ardeleanu (Bloggers’ Secret Santa Party)
Ionela Năstase (Secret Santa Party)

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Caldură mare-n Amsterdam
• Totul pentru turist, totul pentru victorie!
• Cea mai scumpă fotografie

N-am mai zburat duminică. Am aşteptat degeaba două ore pe câmp, lângă Bucureşti, să se potolească vântul. N-a vrut.

(John Balon testează arzătoarele în aşteptarea unui moment prielnic.)

E complicat să descriu cam ce am simţit. Pe de o parte, eram pregătit, motivat, gata să mă iau la trântă cu frica de înălţimi. Pe de alta, un fior de bucurie mică, timidă – am scăpat, am scăpat!

În cele din urmă, am tras linie, am adunat, am scăzut şi am rămas cu o părere de rău. Era vreme frumoasă, câţiva nori de poză pe cer, lumină perfectă, aurie, înainte de apus, erau oameni simpatici în jur. N-a fost să fie.

Nu-i nimic, data viitoare. De mâine, baloanele Orange încep campania “Vezi România de sus” – dacă vă-nscrieţi în concurs, poate trageţi voi un bilet mai norocos ca al meu.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Înfruntarea spaimelor cu balonul
• Timpul variabil
• Poveştile sunt daruri. Împarte-le!

Mi se oferă posibilitatea de a-mi înfrunta o spaimă veche: frica de înălţimi. Când spun “frică, spaimă”, folosesc eufemisme. De fapt, seamănă mai degrabă cu o glaciaţiune paralizantă, cu o ceaţă cerebrală care mă curpinde pe orice balcon mai sus de etajul 5.

E ca o comă în care înţelegi şi simţi ce se-ntâmplă în jurul tău, dar stai încremenit, paralizat, incapabil de reacţie.

E complet ilogic, ştiu, dar fobiile n-au logică – tocmai asta le face de neînţeles şi, într-o oarecare măsură, amuzante, atâta vreme cât le priveşti la alţii.

Mi s-a spus că arăt… memorabil (să zicem) aşa, agăţându-mă de grinzile turnului Eiffel, sau lipit ca timbrul de pereţii turnului Galata sau, în fine, cu stâlpii câte unei campanile îmbrăţişaţi, pătimaş, la vreo 15 etaje deasupra siguranţei solului.

De-aş mai avea părul necesar pe cap, ar fi vâlvoi – aşa, se ridică doar cel de pe mâini.

Groaza mea de înălţimi mă scoate din sărite şi-mi doresc cu-nverşunare să scap de ea, încă de când am rămas blocat pe acoperiş, ţinându-mă de antena de bulgari, incapabil să mai fac vreun pas, acum vreo 25 de ani (de! televiziunea a cerut mereu sacrificii).

Potrivit principiului cui pe cui se scoate, am decis să accept proba şi provocarea ultimă: un zbor cu balonul.

Este vorba despre o campanie organizată de Orange – Vezi România de sus – în cadrul căreia se organizează zboruri cu baloane cu aer cald în mai multe oraşe din ţară (aveţi lista lor aici, dacă vreţi). Zborurile au loc în weekenduri, în această toamnă, şi oricine se poate înscrie (minorii trebuie însoţiţi, totuşi, de reprezentantul legal) pentru această experienţă la un magazin Orange. Va fi o loterie din care vor fi aleşi câştigătorii, câte 12 pentru fiecare oraş. Cu totul, 96 de câştigători.

Eu am fost invitat să particip la un prim zbor, înaintea începerii concursului propriu-zis, pe 18 septembrie. Presupun că e un zbor-test şi că trebuia găsit şi cineva care să joace rolul cobaiului. Cum vă spuneam, am decis să merg, să-mi înfrunt spaimele, să-nving (că opţiunea cealaltă nu e acceptabilă, nu de alta, dar o să mă audă răcnind din aer tot Bucureştiul).

În fond, cât de sus poa’ să urce?

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Înfruntarea se amână
• Timpul variabil
• Poveştile sunt daruri. Împarte-le!

Azi trebuia să fie ziua cea mare, descrierea epopeii, enumerarea îndoielilor, sacrificiilor, vitejiilor – trebuia să public relatarea luptei şi a bătăliilor câştigate cu greutate, cu efort, cu voinţă.

Azi se împlineşte un an de când am anunţat că mă las de fumat. Azi trebuia să fie, aşadar, o aniversare plină de mândrie, cu surle şi trâmbiţe, cu artificii.

Problema e că… era să şi uit că azi se face un an. Pur şi simplu n-am ce să vă spun şi nici nu simt c-ar fi ceva de sărbătorit.

De fapt n-a fost nici o luptă, nici un efort, nici un sacrificiu. N-a fost nici o pierdere şi n-a fost nici o scofală. Fumam un pachet şi ceva pe zi, în zilele cuminţi, poate mai mult la nervi, şi de pe 1 septembrie pur şi simplu n-am mai fumat şi cu asta basta.

N-am zgrepţănat uşile tutungeriilor, n-am adulmecat fumul altora, n-am tras în piept, instinctiv, odată cu fumătorul de la masa cealaltă. N-am fost în sevraj, n-am avt melancolii şi nici regrete.

Singura îndoială a fost de natură semantică. Nu mi-a fost clar când să trec de la “m-am lăsat” la “nu fumez”. Am lăsat lucrurile să curgă de la sine şi, iată, acum îmi dau seama că spun deja de ceva vreme celor care mă întreabă, când mă întreabă, “sunt nefumător”.

Nicotina e un drog uşor, care creează dependenţă imediat, dar care n-are forţa să provoace şi un sevraj cu adevărat ameninţător. Toată teama de a te lăsa de fumat e doar în mintea noastră, influenţată de nicotină.

Nicotina creează nevoia, nu invers. Înainte de a fi fumat nimeni nu simţea vreo aprigă dorinţă de a aprinde vreo ţigară.

E atât de simplu. Trebuie doar să rupi cercul şi eşti liber. Fără dramatism, fără zvârcoliri, fără dureri. Cine spune contrariul fie se fandoseşte, fie nu înţelege, pur şi simplu, ce-i provoacă dependenţa.

PS – o colegă de la Realitatea a calculat, zilele trecute, că banii cheltuiţi pe ţigări într-un an echivalează cu preţul unui concediu frumuşel. Confirm. Micul progrămel care calculează şi adună date de când m-am lăsat spune aşa: într-un an am economisit 5.020 lei, adică vreo 1.200 de euro, o sumă cel puţin rezonabilă pentru o vacanţă confortabilă.

Mai important, în aceeaşi perioadă n-am mai fumat 9.125 de ţigări.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Un caz de adevărată tragedie
• Chef, karaoke, cadouri: Blogger’s Secret Santa Party
• Înfruntarea se amână

E o plăcere să te ajute Julius. O face mereu dezinteresat, cu cele mai bune intenţii şi, mai ales, fără să-ţi spună. Ăsta e, de altfel, şi pericolul.

Prima dată când a încercat să mă ajute cu o chestie de suflet a presupus, mai întâi, că şi exista vreo chestie de suflet. Eu am aflat (prea târziu) că aş fi avut probleme sentimentale dintr-o revistă de (cvasi)scandal, unde scria, furios, fostul tovarăş al unei tovarăşe căreia îi sugerase amicul meu să mă salveze.

Am scăpat cu viaţă.

Dup-aia s-a oferit să scrie pe blog cât eram într-o vacanţă. Asta mi-a plăcut – ce putea greşi? m-am întrebat.

Maică-mea era să mă dezmoştenească după experienţa aia. Nu mai reiau povestea, lui Julius i se pare în continuare atât de amuzantă încât îmi face rău numai când mă gândesc.

În fine, ultima oară Julius s-a gândit să-mi pună o vorbă bună la cool mogul.

Acum lucrez pentru B1, dacă aţi auzit.

Dar am zis că lucrurile nu pot merge rău la infinit, nu? Trebuie să răsară soarele şi pe străduţa noastră. I-am oferit lui Julius încă un test-drive la Amar de Zi.

(Micul mogul de la Daily Cotcodac îşi exprimă satisfacţia la auzul veştii că pune din nou… hmmm… mânuţa pe Amar de Zi: bwahahahahaha!)

Acum mă duc să trag un bilet la loto. Eu cred în legea compensaţiei. Dacă e să meargă ceva rău cu blogul, măcar am o consolare.

Totul e să n-aibă Julius vreun amic pe la Loterie, ceva.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Din Cluj, despre noua masonerie simpatică
• Începe Nokia blogging school for teens
• Un caz de adevărată tragedie

Trăim în trei dimensiuni fixe şi una variabilă. Lungimile, lăţimile şi înălţimile sunt inerte şi de neschimbat, dar timpul în care trăim, în care măsurăm sau parcurgem fiecare din aceste dimensiuni variază în funcţie de emoţii, surescitări, plictiseli, terori sau vise. Subconştient, suntem vrăjitori ai timpului, fiecare dintre noi. Putem încetini trecerea timpului, când ne copleşeşte nerăbdarea. O putem grăbi, când ne abandonăm gândurilor.

Timpul este cea mai puternică monedă de schimb, acceptată universal. Dacă ştii cum să schimbi timpul tău pe timpul altuia poţi obţine ce e de necumpărat: trecut, memorie, experienţe. Te poţi construi pe tine însuţi.

Timpul poate fi pierdut acum şi regăsit după ani, dacă îl pierzi împreună cu cei dragi şi ţi-l reaminteşti tot împreună cu ei.

În fine, timpul nu se devalorizează niciodată – dimpotrivă, valoarea lui creşte pe măsură ce ne rămâne din ce în ce mai puţin.

De câte ori pe zi vă gândiţi la limitele propriului timp?

De când n-aţi mai pierdut vremea cu dragostea voastră?

L-am urmărit zilele trecute pe Mihai Călin discutând cu Cezar Paul Bădescu despre trăirea timpului propriu. Cei doi ating, la un moment dat, esenţa, atunci când vorbesc despre relaţia dintre dragoste, familie, timp. Şi eu cred că valoarea timpului trăit de fiecare dintre noi este dată de iubirea pe care o trăieşte fiecare dintre noi – pentru cel de lângă, pentru lumea înconjurătoare, pentru viaţa însăşi.

(Interviul cu Mihai Călin face parte dintr-o serie de momente însuflețite de Silva Dark)

Am fost cu toţii aruncaţi, la naştere, în fluviul timpului universal. Nu putem schimba decât modul în care-l străbatem – dar în câte feluri!

PS – acesta a fost al 1000-lea articol publicat aici. Vă mulţumesc că mă citiţi zi de zi.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Înfruntarea se amână
• Înfruntarea spaimelor cu balonul
• Poveştile sunt daruri. Împarte-le!

De ieri dimineata, capul meu sta mai la dreapta, in afara axei, ca o fulie la capat de vibrochen. Undeva, inauntru, un nerv e-ntins pe scripeti de-un Mare Inchizitor Fiziologic.

Impotriva torticolisului exista o sumedenie de leacuri. Nici unul nu functioneaza, fireste – de aceea sunt si atatea, ca altfel n-ar fi nevoie decat de unul, nu credeti?

E, mai intai, binecunoscuta metoda a dusului fierbinte. Murati si opariti, dar tot umiliti si obiditi pan-la final, pentru ca intepeneala revine fara gres imediat ce opresti apa.

E metoda brava a sfidarii, care presupune sa-ntorci capul exact in partea care te doare – si sa stai asa cat poti, fortand rasucirea. Se recomanda sa-ti faci nevoile inainte ca sa nu ti se-ntample in timpul. In opinia mea, metoda asta e ca-n bancul cu evreul care se plange de inghesuiala – te simti mult mai bine cu nivelul initial al durerii odata ce revii la pozitia diforma de la inceput.

Mai e metoda pungii cu gheata, care probabil ca inlocuieste preocuparea pentru torticolis cu cea pentru o pneumonie. Mai sunt unii care spun ca-ti poti infige un ac in muschiul cu pricina – dar eu cred ca acestia fac parte din categoria celor care vad toata viata altfel (plus hipopotami roz in zbor) de la intepaturi de ac. Mai sunt antiinflamatoarele, care inlocuiesc torticolisul cu un dragalas ulcer duodenal cu nisa.

Niciodata nu mi-a fost clar ce-l provoaca. Unii spun ca “de la dormitul stramb”. Asta e o tampenie, numai mortii stau intinsi asa, drept, si prefer intepeneala unui torticolis intepenelii lor. Apoi, sa fim seriosi – in afara de cazul in care esti comis-voiajor sau Casanova, tendita e sa dormi in acelasi pat si pe aceeasi perna luni de zile la rand – cum naiba dormi “drept” atata timp si, deodata, se stramba somnul?

Altii spun ca-i de la vreo miscare brusca. Sigur ca da, mediul urban e plin de pericole, toata ziua-buna ziua vedem lume ricosand in jurul nostru, nu? Sa fim seriosi, pana la Farmville, cea mai brusca miscare pe care o faceam era la spart bilute pe ecran – nu chiar o cazatura din copac.

In fine, mam’mare zicea ca m-a tras curentul. Poate cand eram mic, nu stiu, acum ar fi nevoie de un ditamai uraganul ca sa ma urneasca din loc, deci nu cred ca de la asta ar putea fi.

In disperare de cauza, am incercat ieri un leac homeopatic despre care am auzit ca a mai dat rezultate. O infuzie de pruna dublu distilata.

Ceva, ceva parca-i mai bine.

Cum ar veni – ori functioneaza, ori nu mai conteaza.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Un caz de adevărată tragedie
• Chef, karaoke, cadouri: Blogger’s Secret Santa Party
• Înfruntarea se amână