Amar de Zi » primărie

3 întrebări

Vlad Petreanu — Mon, 30 Jan 2012 06:45:29 +0000

* Numai mie mi se pare bizar că fostul preşedinte al TVR din 1990, Răzvan Theodorescu, apropiat al lui Ion Iliescu, îşi dă cu părerea pe unde-apucă acum despre lupta pentru libertate a protestatarilor din Piaţa Universităţii, în condiţiile în care a intrat în istorie, în februarie ’90, cu explicaţia penibilă că-i ceaţă la protestele anti-Iliescu şi de-aia nu le transmite postul public de televiziune?

* Numai mie mi se pare înfricoşător faptul că Teodor Stolojan, fost prim-ministru şi actual europarlamentar PDL, consideră firesc ca guvernul unei ţări democratice (precum Grecia, Italia, Spania) să fie schimbat pentru că nu mai are credibilitate în faţa pieţelor internaţionale, în timp ce nu crede că-i necesar ca un guvern să fie schimbat, într-o democraţie, când populaţia îşi pierde încrederea în el?

* Numai mie mi se pare deconcertant faptul că România este guvernată pe baza unei Constituţii inspirate de Ion Iliescu şi perfecţionate de Adrian Năstase şi care împiedică, prin nenumărate chichiţe procedurale redundante, declanşarea unor alegeri anticipate şi opţiunea perfect democratică a exprimării voinţei populare ca mijloc de rezolvare a unei crize politice?

Altele asemenea pe Amar de Zi

Poliţia Călare cu persoane fizice autorizate

Vlad Petreanu — Wed, 21 Dec 2011 15:31:04 +0000

În Bucureşti, mai mulţi bodyguarzi ai unei firme private de pază umblă călare, îmbrăcaţi în uniforme de poliţie, şi dau amenzi contravenţionale. Mai mult, aceiaşi agenţi au defilat şi la parada de 1 Decembrie, pe sub Arcul de Triumf, îmbrăcaţi tot în uniforme ale poliţiei.

Dacă vi se pare ceva ciudat, nu sunteţi singuri în mirarea dvs. Prefectura şi Consiliul Local au ordonat o anchetă după ce s-a aflat, aproape din întâmplare, că Poliţia Locală a subînchiriat, practic, serviciul de patrulare hipo unei firme private. Cum s-a aflat? La sfârşitul lunii trecute, Inspecţia Muncii, care făcea un control la această firmă, a dat nas în nas cu… bidiviii struniţi de mai mulţi amploaiaţi ai acestei firme, deghizaţi în poliţişti. Din mirări şi întrebări s-a-ntrupat o comunicare oficială cu sunet de scuză a Poliţiei Locale Bucureşti – “Cum Poliția Locală a Municipiului București nu avea posibilitatea să dezvolte mijloacele hipo proprii – datorită costurilor mari de întreținere – s-a găsit modalitatea…”

Ahîm.

Rezultă întrebări – vă rog judecaţi din punctul de vedere al cetăţeanului:

1. E în regulă sau nu e în regulă să fim amendaţi de bodyguarzi, nu de poliţişti?
2. E bine sau e rău ca agenţii de pază ai unei firme private să se îmbrace în uniforme pe care scrie “poliţia locală”?
3. Dacă tot a ajuns să sub-contracteze servicii de siguranţă publică, pe motiv că-i mai ieftin aşa, n-ar fi cumva mai bine ca această structură denumită Poliţia Locală să fie desfiinţată şi, în locul ei, să angajeze direct primăriile firme private?

Încă ceva: carevasăzică, aceştia erau poliţiştii călare de care se tem parcagiii, nişte cetăţeni de pe la o firmă privată. E bine de ştiut cine poate rezolva problema, în cazul ăsta. Mai cititţi o dată întrebarea nr. 3.

Altele asemenea pe Amar de Zi

E nevoie de pilule de putut pentru Poliţia Locală

Vlad Petreanu — Thu, 15 Dec 2011 06:45:09 +0000

O continuare la povestea cu parcangiii* de alaltăieri.

M-a sunat purtătorul de cuvânt al Poliţiei locale. Dom’ Petreanu, vă deranjez, ştiţi, am citit, ce frumos, bla-bla, dar mi se pare c-aţi fost cam subiectiv.

- Cum am fost?
- Subiectiv.
- Păi de ce?
- Păi, să vedeţi.

Dl. Popa s-a străduit cu multă bravură în următoarea jumătate de oră. În rezumat, e aşa:

Poliţia locală vrea, dar nu poate. Parcangiii nu plătesc amenzile şi râd în nasul poliţiştilor; unii iau câte două-trei pe zi şi tot degeaba. A zis unul săptămâna trecută că ce bine c-aţi venit cu amenda, că n-aveam cu ce să mă şterg la cur. De la începutul anului s-au dat 700 de amenzi, să vedeţi c-a zis şi la proteve, şi tot degeaba. N-avem legislaţie, dacă am putea să-i trimitem la muncă în folosul comunităţii am rezolva, că nu le place munca, le e frică tare de muncă – şi de cai, le e frică de cai, acuma scoatem patrule călare ca să-i speriem. Şi ne şi râd pe la spate când nu suntem cu caii. Şi ia să nu le mai dea lumea bani, să vedeţi cum ar pleca singuri. Am văzut eu o dată pe unul, a dat 100 de lei. Asta e. Dar să veniţi cu noi într-o patrulă o dată, dacă vreţi.

I-am propus atunci dlui Popa o mică operaţiune de imagine cu bonus de influenţă şi respect.

Dom’ Popa, păi mulţumesc că m-aţi sunat. Aveţi nevoie să vă voteze parlamentarii o lege mai eficientă, numa’ că ăia se fac că plouă, nu? Poate aţi vrea să poftiţi bloggerii la o discuţie, de exemplu, şi să le explicaţi care e problema. S-ar putea să obţineţi o reacţie pozitivă. Poate că, în cursul discuţiei, le-aţi propune un soi de parteneriat, poate să posteze pe blogurile lor îndemnuri către cititori să scrie parlamentarilor, ştiţi, poate chiar pe un formular pe care l-aţi oferi dv, cine ştie, câteva zeci sau sute sau mii de mailuri ar atrage atenţia şi am avansa cu problema asta.

- Nu merge, dom’ Petreanu.
- De ce nu merge, dom’ Popa?
- Pentru că îmi depăşesc atribuţiunile, eu, poliţia locală. Nu pot să fac presiuni asupra parlamentarilor.
- Nu puteţi cere sprijinul cetăţenilor într-o problemă de interes comunitar legitim?

Eh, n-am mai avansat de aici. Eu şi dom’ Popa vedem diferit rolul poliţiei locale în comunitate.

Da’ poate măcar caprele alea le confiscaţi, dom’ Popa, că pentru alea aveţi legislaţie, nu? Confiscaţi-le numa’ aşa, de-ai naibii, ca să-i puneţi la treabă. Şi mai curăţaţi-i pe poliţiştii ăia care împart şpaga cu parcangiii, bine?

- Dom’ Petreanu, păi dacă aveţi informaţii…

Ăsta e finalul oricărei discuţii despre şperţ şi şpagă, ştiţi? Păi poliţistul ăla care se uită rânjind cum ia taxă de protecţie parcangiul nu ia nimic, nu? Şi, doi: nu e treaba mea să-i prind pe ăia care iau şpagă, e treaba poliţiei.

A rămas că mă duc cu patrula o dată.

- Doar să-mi spuneţi când, săptămâna viitoare de exemplu.
- Nu, aş prefera să nu programăm asta, ştiţi?
- Nu? Ah… Aaaa, ştiu la ce vă gândiţi. Îmi pare rău că vă gândiţi la ce vă gândiţi.
- Aşa sunt jurnaliştii, dom’ Popa, se gândesc numai la porcării.

________________
*Cum e corect, parcagiu sau parcangiu? Parcagiu, fireşte, că zicem barcagiu, sacagiu, damblagiu etc. Doar că parcangiu îmi sună mai al dracu’, aşa, că rimează cu bulangiu. În articolul ăsta, să rămânem la parcangiu şi schimbăm de la următorul, bine?

Altele asemenea pe Amar de Zi

Parcangiii au luat în stăpânire oraşul

Vlad Petreanu — Tue, 13 Dec 2011 06:45:39 +0000

Redacţia B1 e în centrul Bucureştiului. Aici, locurile de parcare de obţin doar cu scăpări cleioase în cristelniţă, la botez. Sau cu ceva explozibil. Sau cu un parcangiu.

Sunt vreo două sute de locuri de parcare în zonă – pe fosta stradă a Ministerului, care acum se cheamă altfel, deşi ministerele de aici au rămas, în faţa fostului CC, care e acum Ministerul de Interne, deşi unele metehne au rămas, mai într-o parte, în faţă la Excelsior, clădirea nouă ridicată peste un teatru vechi, şi pe Câmpineanu, strada care intră în Magheru pe lângă o ruină, scheletul unei clădiri lăsate să se prăbuşească de la sine, ascunsă de panouri de şantier pe care se mai distinge, perfect inutil, “scuze pentru disconfortul creat”.

O domnişoară mi-a transmis mesajul parcangiului: “zice că dacă nu veniţi s-o mutaţi îi cheamă p-ăia de la ridicări”

Toate aceste locuri sunt luate în arendă, prin dreptul celui mai tare din parcare, de un grup de păsăroi de pradă cu priviri de uliu şi gheare de vultur. Nu există posibilitatea vreunui parcaj gratuit în zonă – cotizezi sau şofezi. Ba, mai mult, ai de dat examen pentru a intra în club – “cât stai, şefu?” – iar răspunsul incorect se penalizează cu o dezolare ce-mi aminteşte de instalatorul care dă cabotin din umeri în faţa ţevii sparte – “a! n-am cum, n-am nimic liber…”

Cât se dă? “Cât vă lasă inima, şefu” – dar în nici un caz mai puţin de 10 lei pe zi, iar asta doar pentru cunoscuţi. Cei mai buni clienţi sunt cei care stau o oră, două, hai, trei, şi de la care se iau câte 5 lei – minimum.

Parcangii sunt organizaţi militar. Există un comandant care transmite semnale către micul grup de subordonaţi de fiecare dată când în zonă intră o maşină; gradele inferioare o rup la fugă, ghidând cu gesturi precise şoferii, înghesuind vehiculele cu limba de pantofi, folosind la maximum spaţiul. Şoferii locului predau cheile, disciplinaţi, pentru că afacerea are ca prim principiu de lucru eficienţa: dacă undeva se eliberează ceva, permutările sunt automate şi tot lotul de parcare va fi umplut la milimetru. Dacă ar fi după visele parcangiilor, maşinile ar avea formă hexagonală, precum celulele din stup, ca să poată fi aşezate în cel mai eficient mod imaginat de natură.

În zilele realmente proaste, de sărbători, sau dis de dimineaţă, sau poate noaptea târziu, trupa trece în defensivă. Inevitabilele locuri libere sunt blocate cu tot soiul de obstacole – capre de cornier sau de fier-beton, bidoane umplute cu apă, lăzi goale de fructe, cutii de carton, chiar crăci, în disperare de cauză. Un lung şir de bariere de fier blochează după miezul nopţii rânduri lungi de locuri de parcare – imaginaţi-vă că cineva le-a comandat, le-a plătit şi le-a transportat aici, că le pune seara, le păzeşte până dimineaţă şi le depozitează undeva peste zi. Un business veritabil, cu un profit net de ordinul miilor de lei zilnic.

Un business veritabil, mai puţin impozitele. Mai puţin drepturile mele.

În urmă cu câţiva ani, am chemat poliţia când unul dintre parcangii m-a ameninţat cu bătaia pentru că refuzasem să-l plătesc. Urla în gura mare că aia e parcarea lui – de fapt, nenorocitul avea dreptate, ce, îi interzisese vreodată cineva să ia taxă de protecţie de la şoferi pentru peticul ăla de asfalt? Îi interzisese cumva primăria?

Primăria a cedat bună parte din oraş acestor paraziţi ameninţători, care au luat în stăpânire străzile şi le-au blocat cu tot soiul de gunoaie. Sunt peste tot – în faţă la Curtea Supremă, în faţă la ANAF, în faţa ministerelor, tribunalelor, primăriilor, cârciumilor. Vrei să opreşti într-un loc, trebuie să plăteşti taxă de protecţie, să te umileşti şi să te prefaci prieten cu tot soiul de scursuri.

Să vă spun care e culmea acestui gen de jeg în Bucureşti.

Într-o zi din toamna asta a trebuit să merg la un curs într-o clădire practic lipită de primăria capitalei. Primăria mare s-a mutat, temporar, într-o clădire nouă de pe cheiul Dâmboviţei, într-o zonă în care locurile de parcare sunt la fel de rare ca diamantele – şi tot atât de scumpe.

Când am intrat pe străduţa respectivă, mi-a prins privirea parcangiul locului – un specimen ars de soare şi de spirt, cu gura căzută-ntr-o parte. Am fost evaluat scurt şi-ntrebat cu o smucitură din bărbie ce ştiu să fac ca să obţin un loc.

Pe stânga, nişte tipi în uniforma poliţiei locale, sprijiniţi de două Dustere inscripţionate, priveau scena. La geamul meu, parcangiul. În dreapta, locurile, protejate de nelipsitele capre.

Am plătit 5 lei – sub ochii poliţiştilor – şi am lăsat maşina, evitând să spun cât stau.

După 4 ore s-a deschis uşa sălii de curs. O domnişoară mi-a transmis mesajul parcangiului: “zice că dacă nu veniţi s-o mutaţi îi cheamă p-ăia de la ridicări“. Am coborât şi am mai plătit 5 lei pentru alte 4 ore, fiind şi mustrat – “păi bine, şefu, de ce n-ai zis că stai toată ziua?”

Mafia parcangiilor s-a rafinat – acum groaza nu mai e că-ţi taie cauciucurile sau îţi zgârâie portiera, de ce să rişte? acum se lucrează direct cu instituţiile, înţelegeţi? Ai de ales, plăteşti taxă de protecţie sau chemăm oamenii de ordine! Iar asta se petrecea practic sub ochii primarului general, sub nasul Poliţiei Locale!

Şmecheria asta împuţită cu şperţul din locuri de parcare n-am văzut-o nicăieri în Europa – şi nici nu-mi pot imagina că ar putea exista pe undeva în lumea civilizată.

Mi-e o scârbă până peste cap din cauza acestor poliţişti şi primari corupţi care lasă mizeriile astea să se petreacă în oraşele noastre.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Legea câinilor comunitari – cum votaţi?

Vlad Petreanu — Fri, 02 Dec 2011 06:00:32 +0000

Aşteaptă semnătura preşedintelui Băsescu legea câinilor comunitari, adoptată recent la Camera Deputaţilor. Ştiind poziţia lui Traian Băsescu faţă de câinii fără stăpân, exprimată cât se poate de clar pe vremea când era primarul Capitalei, am unele îndoieli că ar refuza promulgarea ei.

Va urma aplicarea legii, aşa cum e firesc. În general, lumea a înţeles că maidanezii vor fi strânşi de pe străzi, internaţi în adăposturi şi, dacă nu-i revendică nimeni în 30 de zile, eutanasiaţi.

Există, totuşi, o chichiţă. Legea nu prevede eutanasierea automată a câinilor din adăposturi. Legea impune comunităţii să decidă ce se va întâmpla cu animalele* – vor fi menţinute în adăposturi, returnate în teritoriu, eutanasiate sau “o combinaţie a acestora” (sic!). Nu prea înţeleg care e combinaţia între eutanasiere şi returnare în teritoriu, dar în fine, presupun că ideea este de a lăsa comunităţii locale decizia.

Vom fi direct responsabili pentru viaţa acestor animale.

Decizia se ia “după consultarea populaţiei” – prin sondaj, referendum local sau “adunări”. Nici nu vreau să-mi imaginez cam cum ar arăta o asemenea adunare de cartier. Cel mai prudent ar fi un referendum – cu toate costurile asumate, pentru că problema e prea sensibilă ca să fie lăsată în zone contestabile.

Aşadar, sunt toate şansele să fim chemaţi la vot pentru a decide soarta câinilor vagabonzi din oraşele în care trăim.

Cum veţi vota? Şi de ce?

Take Our Poll

Eu, unul… nu prea ştiu ce să fac. Admit că numărul câinilor comunitari este exagerat – de fapt, cred că n-ar trebui să existe deloc câini fără stăpân, hoinărind pe străzi. Mie nu mi-e frică de câini, am numai prieteni printre patrupedele astea şi, dacă totuşi dau peste unii câini care nu mă simpatizează, înţeleg asta instinctiv şi ştiu să mă îndepărtez fără riscuri. Am fost muşcat o singură dată, dar asta mai degrabă m-a uimit, atunci, decât să mă înspăimânte. Nu-mi place deloc ideea uciderii unui câine – şi în general, îmi displace ideea uciderii oricărui animal, dacă nu e să-l mănânc dup-aia. Îi înţeleg, însă, pe cei care se tem şi cred că au şi ei dreptul să meargă pe străzi fără frică.

Deci ce votăm?

_______________
* Articolul respectiv zice aşa: “Art. 7. – (1) În situaţia în care, după expirarea termenului de cazare prevăzut la art. 4, câinii nu au fost revendicaţi sau adoptaţi conform prevederilor anexelor nr. 4 şi 5, aceştia pot fi păstraţi în adăposturi, returnaţi în teritoriu, eutanasiaţi sau o combinaţie a acestora, conform hotărârii consiliilor locale, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după consultarea populaţiei din raza unităţii administrativ-teritoriale respective.” (din textul legii trimise la promulgare)

Altele asemenea pe Amar de Zi

Ghicirea viitorului în trotuarele Bucureştiului

Vlad Petreanu — Wed, 19 Oct 2011 14:14:39 +0000

Pe cheiul Dâmboviţei, echipe de muncitori spărgeau miercuri dimineaţă trotuarul ca să planteze morcovi dintr-ăia anti-parcaj.

Bucureştiul a devenit un soi de arici urban, dacă aţi observat. Importată de Halaicu încă înaintea nemuritoarei escrocherii cu schimbarea bordurilor, metoda înfigerii de pari pe trotuare – şi a înlocuirii lor, când se prăfuiesc, cu pari noi – s-a transmis precum un marcaj veneric de la un primar la altul, cu toţii contaminaţi de amorul pidosnic pentru banul câştigat fără drept.

Cât or fi costat în ultimii 20 de ani toate aceste campanii de împăduriri sterile nu ni s-a spus niciodată, şi nici nu ni se va spune, oricât am întreba – nu de alta, dar hoţii profesionişti cred că aduce ghinion să numere cât au furat.

Prin alte locuri, în omenirea civilizată, se procedează altfel. Cine parchează în loc interzis e amendat. De câştigat, câştigă toată lumea: primăria încasează bani, traficul are mai multe şanse de a rămâne fluent, pietonii au mai puţine ocazii să-şi rupă picioarele lovindu-se de obstacole pe trotuare – şi chiar şi cel amendat rămâne cu ceva: cu înţelegerea faptului că a nu respecta regulile costă, deci e mai bine să fii civilizat.

La periferia lumii civilizate, aici, la noi, toată lumea pierde – primăria nu încasează amenzi, ba dimpotrivă, cheltuieşte în plus ca să planteze pari, oraşul e urâţit, pietonii şi bicicliştii se-mpiedică de mizeriile din trotuare – iar şoferii caută mereu căi de a şunta sistemul, ca în competiţia clasică dintre sabie şi scut.

De fapt greşesc – nu toată lumea pierde, normal. Ba dimpotrivă. Uitaţi-vă după marcajul veneric al amorului pidosnic de bani publici – e mai uşor de identificat decât credeţi.

În fine, pentru că în ultima vreme încerc să mă auto-educ în a gândi pozitiv, vreau să remarc că e şi un lucru bun, zic eu, în întreaga poveste. Aici, la periferia lumii civilizate, noi ne putem ghici viitorul cu o mare precizie – pentru că nu trebuie decât să privim un pic în urmă ca să ştim ce ni se va întâmpla de-acum înainte.

La noi, trecutul se repetă zi de zi.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Şopârla roz, zburătoare, a municipalităţii

Vlad Petreanu — Wed, 21 Sep 2011 17:41:44 +0000

Ziarul Financiar scrie despre “Planul Integrat de Dezvoltare Urbană” a Bucureştiului – un proiect care înţelegem că a fost prezentat miercuri de Primăria Generală. Ar fi vorba despre mai multe proiecte de amenajare şi înfrumuseţare urbană pentru centrul oraşului. S-ar adăuga şi regenerarea unor cartiere degradate, cum ar fi Calea Moşilor, Calea Rahovei, Calea Griviţei. Cu totul, 48 de proiecte a căror punere în operă ar urma să coste 200 de milioane de euro. “Doar” 200 de milioane, se miră şi redactorii de la ZF (articolul, aici).

Sunt şi câteva schiţe cu viitorul sci-fi al oraşului – ştiţi, genul acela de simulări care dau bine în prezentările pre-buget şi pe care nimeni nu le mai ţine minte după 10 ani şi triplarea costurilor, când lucrurile par, în sfârşit, să se apropie de un început încurajator al lucrărilor.

Mie-mi place în mod deosebit această schiţă, care reprezintă, dacă nu v-aţi dat seama (şi nu v-aţi dat seama) Esplanada – MNAC. Aş dori să remarc cei doi urşi verzi plutitori care, săracii, par să ignore cu desăvârşire atacul iminent ce se pregăteşte din lateral-dreapta-spate, dinspre caracatiţa-extraterestru zburătoare. Să-i avertizeze cineva! (de altfel, mi se pare că din planul îndepărtat, probabil că tocmai din Parlament, scapă în libertate o gigantică şopârlă roz zburătoare. Situaţia e realmente groasă, dacă-mi permiteţi).

Şi toate astea, în centrul Bucureştiului, vă daţi seama?

Îmi place din ce în ce mai tare de primarul Oprescu. După autostrada suspendată, iată că vom avea şi lighioane zburătoare în oraşul nostru. Şi, foarte probabil, şi liber la iarbă, ca să rămânem calmi şi visători.

Între timp, pe sol, unde-i mare plictiseală, am remarcat în ultima săptămână următoarele întâmplări:

1. Pe bretelele paralele bulevardului Aviatorilor se pune acum piatră cubică. Pentru asta, a trebuit să fie scos asfaltul turnat acum vreo doi ani, asfalt care fusese turnat după ce de pe aceste bretele fusese scoasă piatra cubică.

2. Pe Eminescu se scot dalele ornamentale de pe trotuare. Fiind nişte mizerii dintr-alea de ciment, în formă de treflă, ele s-au făcut praf în cei 3 ani de când fuseseră montate. Praf la propriu, să ne înţelegem, praf pe care l-am tras în plămâni noi, alegătorii. Acuma, lucrurile se schimbă – în sensul că, în locul dalelor ornamentale vechi de ciment se pun dale ornamentale noi de ciment. Dar, pentru că primarii iubesc oraşul, iubesc şi tradiţia: sunt tot în formă de treflă.

Important e să ai continuitate în şmecherie, că gulgutaşii tot votează.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Zero, nada, zilch

Vlad Petreanu — Mon, 19 Sep 2011 19:36:03 +0000

Am avut răbdare, luni seară, să urmăresc o bună parte dintr-un soi de emisiune-periuţă cu trei personaje – Oprescu, Ponta şi Antonescu – difuzată live la RTV.

Aproape două ore de panglicării, snoave cu patrupede bolnave mintal, glume cu plăcuţe şi scuipaţi, spirite despre gropi, macarale şi perpendiculare, aluzii cu fut, răcnete de auto-încurajare, bojoci umflaţi, cabotinism şi histrionism, bătăi în găunoşi piepţi de aramă, complimente hăhăite reciproc, oftaturi cu subînţeles, enervări jucate inabil, proverbe aruncate ca nuca-n perete, fraze de jale şi de dor, smiorcăieli şi ameninţări.

Şiroaie de vorbe goale scurse din gurile acestor politicieni, pe bărbii, pe piepţi, pe burţi, bulbuci de nimicuri strălucitoare bolborosind sub luminile studioului.

Două ore de iuţeală de limbă şi nebăgare de seamă, prezentate ca încarnarea viitorului nostru.

Nimic concret – nici un plan, nici o viziune, nici un viitor. Zero, nada, zilch.

Oamenii aceştia au toate şansele să câştige alegerile de anul viitor, pur şi simplu pentru că sunt “alternativa”.

Eu nu mai văd nici o diferenţă între opoziţie şi putere – efectul tuturor asupra noastră e la fel de nociv.