Binele se face doar pentru binele însuşi, evident. Nu ajuţi ca să te umfli-n pene cu asta. Doar că, uneori, se potrivesc într-un fel norii şi totul străluceşte irezistibil – imposibil să nu zâmbeşti, chiar cu un strop de vanitate, de ce nu, cu satisfacţia că lucrurile s-au aranjat mai bine decât ţi-ai fi putut imagina.

BCR susţine deja de 3 ani un grup de copii talentaţi, cărora familiile, din păcate, nu le pot oferi tot ce şi-ar dori. Proiectul se numeşte, cum nu se poate mai nimerit, BCR Speranţe – pentru că e vorba, în primul rând, de întreţinerea speranţei că lucrurile vor merge mai bine, şi abia apoi de rezultate.

În cadrul proiectului BCR Speranţe, eu o susţin pe Georgiana Pandele – o adolescentă din Tulcea, cea mai mare dintre cele trei surori ale unei familii în care numai tatăl are un venit constant, ca salariat. Iat-o pe Georgiana:

BCR Speranţe a ajuns, aşadar, în al treilea an.

Luni seară, la Opera Naţională, de la ora 19, are loc Gala BCR Speranţe, la care vor participa toţi cei 12 copii din cadrul proiectului, şi staruri cu statut şi statură, cum ar fi Dan Grigore, Grigore Leşe, Marin Moraru, Șerban Lupu, Alexandru Tomescu, Maria Dinulescu.

Cât despre rezultatele despre care vorbeam mai devreme: poate aţi văzut o ştire difuzată de toate mediile în urmă cu vreo două săptămâni, cea în care se vorbea despre un puşti din România, Ştefan Atârgoviţoaie, care câştigase concursul italian de tinere talente Ti lascio una canzone şi, mai devreme, San Remo Junior.

Ei bine, da, puştiul face parte din programul BCR Speranţe şi e susţinut de Arhi.

Şi nu e singurul succces al programului – Cristina Bazavan o susţine pe Diana Petcu. Ea s-a clasat pe locul al doilea la concursul international „Il Pucinella D’Oro“ din Italia şi pe primul loc la concursul Ghiocelul de Argint de la Bârlad. Cristina mai ştie şi despre mica violonistă Mălina Ciobanu, care a câştigat o bursă Oistrakh la Viena.

Aşa cum spuneam mai devreme: faci bine pentru binele însuşi dar, când apar rezultatele, e ca şi cum s-ar potrivi norii şi totul străluceşte, dintr-o dată, irezistibil.

Felicitări, BCR.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• FITS 2010 – se poate, chiar şi în România
• Pentru prohibiţia tutunului în România
• Mii de mici temple închinate puterii exemplului personal

Mi se pare mie, sau Moş Nicolae ăsta se-nmoaie de la an la an?

Auziţi cum spun prezentatoarele la televizor: “micuţii vor afla în această seară dacă au fost cuminţi”. Vor afla? Păi, trebuiau să ştie, deja, dacă au fost cuminţi sau nu! Ce-au păzit un an întreg?

Uite-aşa ne creştem viitorii politicieni, uite-aşa-i învăţăm s-aştepte câte 4 ani înainte de a cere părerea electoratului. “Ei? Ia ziceţi, cum am fost?”

Cum aţi fost? Ne mai întrebaţi?

Păi pe vremea mea*, taică, Moş Nicolae era cu adevărat un premiu, nu o formalitate. Eu ştiam că o dădusem în bară grav de tot – şi cu geamul ăla spart la vecina, şi cu cireşul rupt, şi cu cerneala vărsată pe covor, şi cu ochiul umflat al colegului de bancă. Tot ce speram, în fiecare an, era ca Moşul să fie din nou milos, că de păcălit, n-aveam cum.

Sau aveam?

Prima notă de 4 din viaţa mea am luat-o taman de-un Moş Nicolae dintr-ăsta. N-am să uit niciodată cum i-am dus carnetul lui tata, aşa cum fusesem instruit de învăţătoare, să-i arăt isprava de la matematică şi să-i cer o semnătură de “am luat la cunoştinţă”. Tata, săracul, profesor, m-a privit lung, cât timp eu număram, cu obrajii arzând, toate buclele din mochetă. În ghetele din hol era un pachet, îl văzusem în drum spre biroul lui.

- Ţi-a adus Moş Nicolae ceva, a spus în cele din urmă.
- Păi…

Şi aia a fost tot ce-am putut să zic. Aşa ruşinat, recunoscător şi umilit nu m-am simţit în viaţa mea. Am fost convins că-l păcălisem pe Moşu’ ăla, că-i şterpelisem certifcatul de bună purtare taman în ziua în care aducea cadourile – când era prea târziu să mai schimbe ceva.

Un an întreg i-am aşteptat răzbunarea. După un timp, am presupus că, pur şi simplu, uitase de mine. Cel puţin la şcoala mea erau cazuri vizibil mai disperate, care meritau pedepse cu adevărat aspre (iar unii le şi primeau, că văzusem cu toţii cum îl fugărea Miliţia pe Con, bătăuşul, de exemplu).

Cred că nu m-am împăcat niciodată cu Moş Nicolae. Între noi a fost întotdeauna aşa, o relaţie tensionată – eu ştiind că nu prea merit, el făcându-se că nu vede, dar rămânând, credeam eu, în zona “ultimului avertisment”, în atitudinea aceea de “fii atent, este pentru ultima oară…”

Or acum, ce mai e Moş Nicolae, altceva decât o formalitate? Ştirile spun că supermarketurile sunt pline, că dă lumea buzna la cumpărături, că se cheltuiesc miliarde.

Toţi am fost cuminţi, nimeni n-a greşit nimic. O naţie de îngeri, sfinţi şi preacuvioase, ce să mai.

Un pic mai multă severitate n-ar strica – altfel, nimeni nu va mai ţine minte nimic din aceste întâlniri anuale cu Moş Nicolae, iar asta ar fi păcat.

Eu, de exemplu, n-am să uit niciodată că-n ziua în care am luat primul 4 din viaţa mea de elev am primit o pereche de ciorapi albaştri. 35 de ani mai târziu şi tot mai detest culoarea asta.

Acuma, am o propunere pentru voi, dacă tot e să ne amintim şi să împărtăşim poveşti. Câţiva prieteni de la Starbucks ar vrea să ne invite la prăjituri şi cafea şi daruri săptămâna viitoare – să şedem potoliţi şi să povestim, la sfârşit de an, întâmplări de neuitat, de râs sau de plâns, sau chiar de râsu’-plânsu’.

Ca atare, urmează să ne întâlnim pe 14 decembrie la cafeneaua Starbucks din AFI Palace Cotroceni, unde vom primi, printre altele, Toffee Nut Latte şi Mocha Praline, băuturi speciale pe toată durata sărbătorilor de iarnă, şi vom putea gusta şi din Starbucks® Christmas Blend, şi el conceput special pentru atmosfera de Crăciun. Colecţionarii vor putea adăuga la lista lor de trofee şi cănile, paharele sau tumblerele roşii ale aceleiaşi perioade de sărbători.

Amicii de la Starbucks au doar două rugăminţi la noi:

Prima este să ne dăruim unul altuia poveştile, pentru că ele sunt, în sine, daruri care trebuie împărţite, altfel mor de singurătate.

A doua este ca, dacă trecem pe la oricare cafenea Starbucks în această perioadă, să donăm, dacă putem, şi o carte (sau mai multe) pentru copii. Cărţile vor fi oferite apoi organizaţilor Civika şi SOS Satele Copiilor, pentru a creşte şansele la educaţie ale copiilor.

Ca atare, vă invit să vă dăruiţi poveştile în comentariile de la acest articol, după care ne vom vedea, 4 dintre noi, la cafea gustoasă, la Starbucks.

Curaj!
________________
* deja îmi permit această abordare – nu c-aş fi mândru, dar asta-i viaţa.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Înfruntarea se amână
• Înfruntarea spaimelor cu balonul
• Timpul variabil

Poate aţi remarcat că, în ultima săptămână, pe Twitter şi pe bloguri a fost o invazie de “ză”-uri. A fost o campanie de teasing pentru lansarea Microsoft Office 2010 în româneşte. Cum spune chiar Microsoft, în comunicatul oficial, “#ZÄ‚ aşteptarea a luat sfârşit.”

Pruteanu, sireacu’, ar fi fericit citind următoarele: “Microsoft lansează astăzi Microsoft Office 2010 în limba română, suita care pune la dispoziţia utilizatorilor instrumente noi şi flexibile, cu ajutorul cărora aceştia pot obţine cele mai bune rezultate la birou, acasă sau la şcoală.”

Este Ză Office 2010, ca să fim bine înţeleşi (nu, pe bune, chiar aşa i-au spus).

Cred că folosim cu toţii Office, într-un fel sau altul – şi, de cele mai multe ori, doar la o mică parte din potenţial. Poate că absenţa barierei de limbă va încuraja utilizarea mai bună a suitei Office. În declaraţia de presă există o descriere (sumară) a câtorva particularităţi ale pachetului. Intersante mi se par următoarele:

“Clipurile video încorporate într-o prezentare se pot edita acum cu uşurinţă, chiar în interiorul prezentării PowerPoint 2010, fără a fi nevoie de un software special. Se pot elimina secţiuni, adăuga tranziţii sau chiar include elemente în clipul video care, odată acţionate, vor declanşa animaţii spectaculoase”.

şi

“Cu noile capabilităţi de co-autor disponibile în Office 2010, fişierele pot fi vizualizate simultan cu alte persoane aflate în locaţii diferite. Opţiunea de co-autor este disponibilă în Word 2010, PowerPoint 2010, OneNote 2010, Excel Web App şi OneNote Web App.”

Până la urmă, indiferent dacă vom folosi Office în engleză sau în română, faptul că Microsoft a tradus suita în limba noastră mi se pare un semn de respect, care trebuie salutat. Ştiu, e o lege care spune că orice se vinde în România trebuie să aibă explicaţii în româneşte. Sigur că da. Amintiţi-vă de etichetele minuscule lipite strâmb pe tot soiul de lucruri cumpărate de prin supermarketuri, apoi comparaţi cu efortul de a integra în limba română o suită precum Office 2010.

Cum ar veni, Office în română este #Ză Treabă, frate.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Poveştile sunt daruri. Împarte-le!
• Ziua Siguranţei pe Internet
• Plăţile on-line se fac la alt ghişeu (II)

Fac şi eu cum se face în blogosferă – anunţ lumea că am fost la Observator, într-o ştire despre expoziţia foto Priviri din Orient, Thailanda – Myanmar:

Până la urmă, a ieşit bine. Am scăpat cu viaţă. Lumea a spus că fotografiile sunt bune. Mulţumesc pentru amabilitate, desigur – am avut grijă să invităm la vernisaj, Cosmin Tudoran şi cu mine, numai oameni care nu rănesc sentimentele gazdelor.

Mulţumesc tuturor celor care au venit. Scuze amicilor de la Ramada Nord, care au fost luaţi prin surprindere, iniţial, de numărul mare al participanţilor la vernisaj. Mai rar atât de mare interes pentru artă – deşi eu am avertizat că arta are deosebit de mulţi fani în România, când e vorba despre arta culinară.

Din nou,

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Alegeri
• Caldură mare-n Amsterdam
• Totul pentru turist, totul pentru victorie!

…va urma

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Chef, karaoke, cadouri: Blogger’s Secret Santa Party
• Poveştile sunt daruri. Împarte-le!
• Am fost la Observator

Miere, catifea, surâs, lacrimă, cristal, amar – sunt cuvintele pe care le asociez cu Liana, solista trupei Stockholm Lisboa Project.

A cântat (şi*) fado marţi seară, la Cetatea Cisnădioara, la FITS 2010. Mi s-a rupt inima văzând-o cum îşi începe concertul, tremurând de frig în faţa publicului, cu umerii înveliţi de un şal ineficace – la Sibiu e un frig de martie duşmănos, de vreo două zile, şi în biserica de pe dealul Cisnădioarei pereţii radiază un curent îngheţat. Dar Liana s-a încălzit închizând ochii şi cufundându-se în vibraţia propriei saudade. Şi-a născut cântecele printr-o voce puternică şi precisă. Şi-a ridicat ascultătorii în picioare, i-a făcut să aplaude sacadat, în rezonanţă, a cules cu un zâmbet aproape timid strigătele de bravo.

Saudade - intraductibil în engleză, ne-a spus. Dar noi înţelegem perfect – pentru că nici dor n-are echivalent în engleză.

___________

*Diagonal, titlul spectacolului, este o fuziune între tradiţii muzicale portugheze şi suedeze. Pe alocuri, e interesant – şi, în general, e surprinzător – dar adevărata emoţie a serii a fost oferită de fado-urile Lianei.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Donează sânge!
• Dreptul la opinie în privinţa sexului îngerilor
• Misterul împuşcării colindătorului în blană de urs şi miraculoasa lui supravieţuire chiar înaintea marii sărbători a Crăciunului

E ceva cu Sibiul care mă face să cred că se poate – chiar şi în România. De câţiva ani încoace, când vreau să mă simt bine într-un oraş din ţara mea, mă duc în Sibiu. Are partea lui de moştenire gri, desigur – ce loc din ţară a scăpat de urbanistica fără viaţă a naţional-socialismului ceauşist? – dar ce a rămas, a întinerit. Îmi place centrul vechi – şi-mi plac oamenii care populează locul. Au idei, au o energie lăudabilă şi au o anume mândrie de a fi sibieni.

Găseşte aşa ceva în Bucureşti, dacă poţi.

Peste 10 zile începe în Sibiu Festivalul Internaţional de Teatru. Abrevierea este FITS 2010. Mă încântă cum sună. Este “fiţa” pe care băieţaşii şi fetiţele de fiţe n-o vor pricepe în veci. Bate-i cu propriile lor arme.

Festivalul ţine din 28 mai până pe 6 iunie. În cifre, arată aşa: participanţi din 70 de ţări, care prezintă 350 de evenimente ce se desfăşoară în 66 de spaţii de joc. Zilnic, sunt aşteptaţi 35.000 de spectatori.

FITS 2010 este acum la a 17-a ediţie. Ca amploare, este considerat al treilea festival de arte ale spectacolului din lume. În orice caz, e unic în România. Gândiţi-vă ce înseamnă să organizezi aşa ceva. Bucureştiul, cu toată forţa lui şi banii lui şi aerele lui de capitală, n-a putut mai mult decât să bage un cârnat în Cartea Recordurilor. Şi mai era o chestie cu nişte tipi îmbrăcaţi în Moş Crăciun. Ä‚ştia sigur au fost greu de coordonat.

O să fiu şi eu la Sibiu, câteva zile. Am de văzut o mulţime de spectacole – fie în săli, fie în pieţe, fie pe străzi. E doar dificultatea alegerii la mijloc. Puteţi vedea programul festivalului aici. Puteţi rezerva bilete online (chiar aşa!) aici. Ştiţi cât costă? Cele mai multe, între 5 şi 10 lei. Cele mai scumpe sunt 30 de lei. Cele din pieţe şi de pe străzi… preţul unei beri, după, evident.

Iar sentimentul că, măcar pentru câteva zile, faci parte dintr-un eveniment cu valoare de excepţie în ţara ridicărilor din umeri?

Ştiţi deja: nepreţuit.

PS – bun, e ceva cu Ardealul, nu doar cu Sibiul Iaca, m-a sunat Nicu Bendea, furios cum numai un profesor de mate poate fi pe aşa un nepriceput de Mitic: “păi bine, maestre (asta a fost la ‘şto – n.m.), scrii aşa frumos despre Sibu şi despre Cluj de ce nu?”. Au fost şi martori – era cu echipa la Casa de Cultură a Studenţilor, o sală cu o acustică remarcabilă. Mi s-a cutremurat ciocănelul pe scăriţă de la ecou.

Dacă n-aţi auzit de Nicu Bendea, înseamnă că nu ştiţi ce-i aia să muriţi şi să-nviaţi de 10 ori pe minut – şi să mai cereţi, mai mult, mai mult, încă!

Nicu Bendea este acel comediant din cauza căruia a trebuit să-mi schimb cămaşa când am petrecut la Irish Pub, în Cluj, cu el, cu Groparele (casă de piatră, bre), cu Adi Hădean şi cu Andrei Crivăţ. Mi-am schimbat cămaşa pentru că era udă de lacrimi – lacrimi de râs. Am schimbat-o cu o canadiană, că altceva n-aveam la mine – şi dup-aia m-au îmbătat cu palincă de 20 de ani şi nu mai ţin minte nimic.

Nicu Bendea şi echipa de la Comedica au miercuri seară, de la ora 20, spectacol la Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj. M-au invitat şi pe mine. Sigur că da, mereu puşi pe glume – câte cămăşi cred ei că pot eu schimba, totuşi, pe minut?

Maestre, dom’ profesor, baftă şi sală plină! Stimaţi clujeni şi, mai ales, dragi clujence (ah!) eu m-aş duce negreşit, în locul vostru. Voi râdeţi mai potolit, aşa, nu sunteţi în nici un pericol.

Mno.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• Mii de mici temple închinate puterii exemplului personal
• O diplomă de Oxford la Palatul Victoria
• Zig-zag

Am primit concluziie campaniei BCR Speranţe de la sfârşitul anului trecut, o campanie la care am participat şi eu, scriind despre Alexandra Ciuculescu.

Iată:

“Am reusit sa adunam peste 90.000 de euro pentru copiii din proiect din donatiile parterilor de business, de la angajati, de la publicul larg si din contributia bancii. Fundatiile au facut cate un plan personalizat de dezvoltare pentru fiecare copil in parte si déjà vedem unele rezultate.

Astfel, Iancu Gabor, băieţelul de 7 ani care suferă de o boală congenitală la un ochi va fi sprijinit financiar pentru a face o intervenţie delicată care îi va reda vederea.

Emanuel Kalo (11 ani) şi Olivia Biro (10 ani) au cântat la invitaţia lui Damian Drăghici, artist premiat cu Grammy, în cadrul Ultimului concert Damian&Brothers, în faţa unui public de peste 4000 de persoane.

Maricica Andrei (15 ani), o stea în devenire a folclorului românesc autentic, a semnat deja un contract cu casa de producţie Roton, urmând să înregistreze un album şi să participe la diverse concerte. Totodată, a fost invitată să susţină un recital în cadrul Festivalului Maria Tănase, după ce juriul a trebuit să-i respingă participarea în concurs deoarece nu împlinise încă 16 ani.

Ionuţ Cibotariu (15 ani), apreciat de juriu ca unul dintre vârfurile proiectului şi un viitor nume important în muzica clasică, a fost invitat să susţină periodic concerte în cadrul Stagiunii Prietenii Muzicii.

Georgiana Drumen a cantat la mai multe evenimente BCR, si nu numai si a fost extreme de apreciata.

Mai mult, începând cu luna februarie, Maricica şi Ionuţ s-au mutat în Bucureşti pentru a studia muzica la cele mai bune licee de profil din Capitală – Ionuţ la Liceul de Muzică George Enescu, iar Maricica la Liceul de Muzică Dinu Lipatti.”

Eu, unul, le ţin pumnii în continuare şi sper să scriu într-o zi ca jurnalist de la concertul unor speranţe confirmate.

Altele asemenea pe Amar de Zi

• FITS 2010 – se poate, chiar şi în România
• Un tip sufletist
• O susţin pe Alexandra