Amar de Zi » pub

#Ză Micromoale de Birou 2010

Someone — Wed, 08 Sep 2010 06:03:35 +0000

Poate aţi remarcat că, în ultima săptămână, pe Twitter şi pe bloguri a fost o invazie de “ză”-uri. A fost o campanie de teasing pentru lansarea Microsoft Office 2010 în româneşte. Cum spune chiar Microsoft, în comunicatul oficial, “#ZĂ aşteptarea a luat sfârşit.”

Pruteanu, sireacu’, ar fi fericit citind următoarele: “Microsoft lansează astăzi Microsoft Office 2010 în limba română, suita care pune la dispoziţia utilizatorilor instrumente noi şi flexibile, cu ajutorul cărora aceştia pot obţine cele mai bune rezultate la birou, acasă sau la şcoală.”

Este Ză Office 2010, ca să fim bine înţeleşi (nu, pe bune, chiar aşa i-au spus).

Cred că folosim cu toţii Office, într-un fel sau altul – şi, de cele mai multe ori, doar la o mică parte din potenţial. Poate că absenţa barierei de limbă va încuraja utilizarea mai bună a suitei Office. În declaraţia de presă există o descriere (sumară) a câtorva particularităţi ale pachetului. Intersante mi se par următoarele:

“Clipurile video încorporate într-o prezentare se pot edita acum cu uşurinţă, chiar în interiorul prezentării PowerPoint 2010, fără a fi nevoie de un software special. Se pot elimina secţiuni, adăuga tranziţii sau chiar include elemente în clipul video care, odată acţionate, vor declanşa animaţii spectaculoase”.

şi

“Cu noile capabilităţi de co-autor disponibile în Office 2010, fişierele pot fi vizualizate simultan cu alte persoane aflate în locaţii diferite. Opţiunea de co-autor este disponibilă în Word 2010, PowerPoint 2010, OneNote 2010, Excel Web App şi OneNote Web App.”

Până la urmă, indiferent dacă vom folosi Office în engleză sau în română, faptul că Microsoft a tradus suita în limba noastră mi se pare un semn de respect, care trebuie salutat. Ştiu, e o lege care spune că orice se vinde în România trebuie să aibă explicaţii în româneşte. Sigur că da. Amintiţi-vă de etichetele minuscule lipite strâmb pe tot soiul de lucruri cumpărate de prin supermarketuri, apoi comparaţi cu efortul de a integra în limba română o suită precum Office 2010.

Cum ar veni, Office în română este #Ză Treabă, frate.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Ză Thing

Someone — Fri, 03 Sep 2010 15:56:01 +0000

Am fost întrebat de curând care e lucrul de care nu m-aş putea dispensa sub nici o formă. Obiectul de neînlocuit, fără de care viaţa ar arăta cu totul altfel, chestia care defineşte ce fac şi cum fac. Care ar fi, deci, Ză Thing, ca să mă englezesc un pic pe rumîneşte.

Creierul, am răspuns. Fără creier, înclin să cred că lumea înconjurătoare mi s-ar părea destul de diferită. Ca să nu mai vorbim de lucrurile pe care le-aş mai putea face eu fără Ză Creier. N-ar mai rămâne prea multe – în afară de, să zicem, o frumoasă carieră politică.

- Nu, nu organe, mi s-a replicat. De exemplu, nici fără ficat nu ţi-ar fi prea bine (deşi cunosc nişte persoane care se descurcă şi aşa, am zis. Dar, fie, fără organe). Obiecte. Sau chiar şi concepte, dacă definesc relaţia ta cu lumea.

Ar putea fi libertatea. Ză Liberté, poftim, ca să mă cosmopolitizez bonjuristic.

- Dar trăieşti în libertate? Adică în Libertate, cu L mare? Nu aşa, aia măruntă, care-ţi dă dreptul să alegi din ce magazin cumperi ce, sau unde ai vrea să mergi în concediu, şi ce televizor îţi cumperi, dacă vrei unul nou, ci Libertatea aceea care te face să te simţi bine, împlinit, respectat în ţara ta, care dă importanţă vocii tale în cetate, oricât de subţire ar fi?

Păi, nu tocmai. Dar asta nu-i scade importanţa. Ză Liberté aspiraţională, ca şi ţintă sau destin, de asta nu m-aş putea dispensa nicicând.

- E prea abstract, mă duci cu vorba, mi-a răspuns amicul. Zi ceva mai clar, mai precis. Mâine-poimâine o să faci şi tu ca protestatarul acela din anii ‘90, care intrase în greva foamei cerând “să fie pace, să nu mai fie sărăcie, să fie democraţie, dom’le”.

Omul avea o viziune şi o aspiraţie, am replicat, doar că-şi alesese greşit metodele de luptă. Dar fie, de dragul discuţiei, mergem mai departe.

Aş fi tentat să spun cărţile. Ze Cărţi, dacă vrei – nu una, ci toate, înţelepciunea scrisă a umanităţii.

- Am zis un singur lucru, obiect, concept. Ze Cărţi e prea larg (un amic pricinos, vedeţi bine).

Atunci calculatorul? Viaţa mea s-a schimbat fundamental după ce a apărut PC-ul. Viaţa profesională, mai întâi, apoi şi cea personală. Nu-mi mai imaginez acum jurnalismul, de exemplu, fără un computer. Ar trebui să fie Ză Computer, atunci.

Apoi am mers mai departe. Doar calculatorul, în sine, nu e mare lucru. Da, poţi dactilografia mai comod decât la maşina de scris, dar asta-l face numai o maşină de scris mai ergonomică. Poţi face calcule mai rapid, folosind programe complexe, dar asta nu e altceva decât o super-riglă de calcul. Poţi vedea filme sau poţi asculta muzică, sau poţi juca o grămadă de jocuri minunate pe el, dar toate astea au existat şi înainte, sub alte forme. Toate acestea sunt inovaţii, nu invenţii, îmbunătăţiri, nu descoperiri.

Atunci, uite, dacă privim computerul ca un mijloc, ca o cale spre ceva mai important, ajungem la conceptul unic al Internetului. Internetul reuneşte şi Libertatea, şi Cărţile, şi Gândirea. Include, evident, şi Mizeria, Laşitatea, Rahatul, dar toate astea sunt la fel de omeneşti.

Fără Internet lumea ar arăta cu totul altfel – ar fi aproape imposibilă, aşa cum călătoriile în timp sunt imposibile.

Internetul este Ză Thing. Ză Internet, fără nici o îndoială.

Amicul a ridicat din umeri. Conceptualizezi cam mult, mi-a zis. Eu aş fi zis palinca asta de doctor din ‘84. Ză Ţuica. Fără ea, lumea ar fi cu totul searbădă. Bea tu un ştampăl de Ză Internet cu un prieten, dacă poţi, poftim.

Vezi că iar ajungem la ficat, i-am răspuns. Doar că palinca era într-adevăr minunată.

Are şi Internetul limitele lui.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Amintirile (unui jurnalist) despre telefon

Someone — Mon, 09 Aug 2010 21:52:24 +0000

Victor Kapra m-a poftit să vă-mpărtăşesc “amintiri despre telefon”. Iată:

Primul lucru pe care l-am semnat când m-am angajat la ziar n-a fost un articol. A fost o fişă de inventar. Am primit un birou, un scaun, un carneţel şi o maşină de scris. La fel ca mine, alţi 10 reporteri debutanţi, angajaţi la iuţeală în vârtejul verii lui ‘90, fiecare cu biroul, scaunul, carneţelul şi maşina lui de scris (de care eram, toţi, foarte mândri – de-acuma devenisem profesionişti, dactilografiam).

Ce ne trebuia cel mai tare era însă un telefon. Un telefon numai al nostru, pentru numai 10 oameni. Voiam şi noi un pic de lux. Voiam niţel progres, un strop de civilizaţie, oleacă de eficienţă în comunicare. Ne-am fi descurcat, sunt sigur – nu eram aşa mulţi. Un telefon, fie şi cuplat, pentru numai 10 oameni, ce vis imposibil…

Romtelecomul vremurilor n-avea numere libere, nici aparate, nici resurse, nici interes pentru abonaţi*. Era doar o altă întreprindere comunistă, de stat, trecută în capitalism peste noapte, printr-o revoluţie de neînţeles. Umblam prin birourile şefilor ca să sunăm pe la vreo “sursă”, cum învăţasem că trebuie să le spunem. Ciocăneam, respectuoşi, şi ceream voie – “domnu’ Cutare, pot şi io… numa’ un pic, vă rog, că am termen de predare…” Şi, juniori fiind, încasam în plin toate grimasele şi strâmbăturile celor vechi. “Iar ne bârâie la cap ăştia…”

Mai încolo m-am făcut şi eu vechi şi am fost mutat într-un birou mare, luminos şi, victorie! prevăzut cu telefon. Ferestrele dădeau spre Palatul Telefoanelor şi uneori, noaptea, ridicam şi aşezam receptorul în furcă sperând să văd undeva, la vreo fereastră de peste drum, beculeţe aprinzându-se şi stingându-se.

Împărţeam biroul cu Gabi Vrânceanu, Corina Creţu şi Dan Mihalache. Asta era bine – problema era că împărţeam cu ei şi telefonul, iar asta era rău dacă-ţi trecea prin cap să-l şi foloseşti. Aveam, pe atunci, colegi deosebit de… comunicativi. La un moment dat, m-am gândit să propun un regulament de folosire, dar m-am temut pentru viaţa mea. Nu le puteai lua fetelor telefonul. Orice, numai asta nu.

După alţi cinci ani, evoluasem. Am primit primul mobil la Tele 7, un mobil “de serviciu”. Eram eroul găştii. Noţiunile de “abonament, minute de convorbire” şi altele asemenea ne erau complet străine. O lună, am vorbit întruna, pe rând. Am prins şi Revelionul cu el, toţi cu acelaşi mobil – erau atât de puţine pe atunci că reţeaua nu s-a blocat la miezul nopţii, cum se-ntâmplă acum. Am sunat toate rudele de care ne-am adus aminte. Patronul era să facă apoplexie când a primit nota, dar mie mi s-a părut o reacţie exagerată. Cred că n-a plătit-o niciodată – în fond, nu plătea nimic, de ce s-ar fi încurcat cu o singură factură?

Atunci am ridicat din umeri, dar treaba cu facturile pentru convorbirile telefonice ale unei redacţii urma să devină un coşmar recurent, câţiva ani mai târziu.

Unul din principiile de funcţionare ale unei redacţii de ştiri e că nu există limită în resursele pe care le poate consuma. Mereu cere mai mult, mai repede – iar telefonia este un element esenţial în ecuaţia performanţei. Nu mai putem concepe acum jurnalişti fără mobil, iar aceştia au nevoie de cât mai multe minute, din ce în ce mai multe, pe toate reţelele, plus – mai nou – acces web. Tendinţa redacţiei e să consume. Reacţia contabililor e să taie. Sunt de înţeles amândouă, dar, ca rezultat, calea de mijloc devine din ce în ce mai îngustă.

Când, în încercarea de a descuraja convorbirile şi a controla costurile, unul dintre cerberii financiari ataşaţi redacţiei a impus codurile personale de acces pe liniile exterioare, pentru telefoanele fixe din redacţie, m-am înfuriat cumplit – dar numai pentru puţin timp. E ridicol să crezi că un reporter aflat în criză de timp va avea răbdare să tasteze coduri de câte 10 cifre înainte de a da un telefon vital. Dar e de-a binelea stupid să-ţi imaginezi că reporterul va renunţa, pur şi simplu. Mai degrabă va folosi mobilul ca să sune oriunde, chiar şi pe un alt fix, chiar dacă e mai scump; el nu este preocupat de asta, e preocupat să-şi afle informaţia la timp.

O altă idee (memorabilă…) este dotarea reporterilor cu mai multe mobile, câte unul pentru fiecare reţea majoră. Cineva, închis într-un birou, a hotărât că reporterii vor suna în fiecare reţea de pe celularul aferent, făcând astfel economii companiei. Evident că personalul a fost avertizat că va plăti convorbirile încrucişate. E o minunată metodă de descurajare a iniţiativei reporterilor.

Totuşi, astfel de excese au şi o parte pozitivă într-o economie liberă. Ele semnalează companiilor de telefonie preocuparea obsesiv-compulsivă a departamentelor financiare pentru reducerea costurilor, atitudine care intră mereu în contradicţie cu nevoile angajaţilor. Romtelecom, care a moştenit şi schimbat profund reţeaua de telefonie fixă a României, şi operatorul Cosmote, au o reacţie care ar trebui să mai împace lumea: convorbiri fix-mobil în aceleaşi condiţii ca acelea în reţea. Oferta One Network ar trebui să fie o veste bună măcar pentru contabili; reporterii oricum vor face cum îi taie capul.

Mie povestea asta cu regulile impuse de tot soiul de Contabilităţi şi cu angajaţi care o iau mereu pe arătură îmi aminteşte de modul în care s-au trasat drumurile în Brasilia, oraşul construit de la zero drept capitală a Braziliei. La început, drumurile secundare n-au existat. Arhitecţii au lăsat oamenii să facă potecile, mergând pe iarbă, şi abia apoi le-au transformat pe acestea în alei – era clar pe unde vor oamenii să o apuce, or locul era făcut pentru ei, nu pentru desenatorii de drumuri.

De fapt, nici nu ştiu dacă povestea drumurilor din Brasilia e adevărată (mie mi-a spus-o un profesor, acum mulţi ani), dar mi se pare că ar merita să fie, pentru că aşa e logic.

Şi, că tot veni vorba de poveşti, dau şi eu leapşa mai departe unui alt jurnalist, lui Dono (şi oricui altcuiva mai doreşte, evident). Aş vrea să ştiu istoriile lui cu telefoane – nu de alta, dar el e “Pro”, carevasăzică într-un sistem în care regulile se respectă fără greş

_____________
*În 1991, una dintre anchetele pe care le-am scris pornea de la cazul unei familii din Braşov, care aştepta să i se instaleze telefon din 1967.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Cum să scapi de Patagonia cu un handsfree

Someone — Thu, 05 Aug 2010 14:29:01 +0000

Ştiu câţiva oameni care-şi permit să ignore (uneori, când au câte o clipă de inconştienţă), un apel de la şefu’, dar n-am întâlnit pe nimeni, în compania în care lucrez, suficient de ţicnit încât să-i dea reject lui Şefu’ însuşi. De fapt, cred c-a fost un caz, la un moment dat, dar nu s-a mai auzit nimic, niciodată, despre imprudentul ăla – nouă ni s-a spus, pe ton scăzut, că a emigrat subit în Patagonia. Pentru totdeauna.

Mie îmi place să călătoresc, dar Patagonia forever after nu e chiar pe gustul meu, aşa că am făcut alegerea simplă – dacă sună, răspund, indiferent ce fac şi pe unde sunt.

Asta a dus, în câteva cazuri, la momente oarecum complicate. Adică, înţelegeţi şi voi cât de echilibristic e să porţi în acelaşi timp o discuţie cu poliţistul, faţă-n faţă, şi cu Şefu’, la telefon. Unul poate să te lege dacă i se pare suspect ce faci. Celălalt poate să-ţi redea libertatea aşa, pe loc, dacă i se pare ciudat ce-i spui.

Când, în acea dimineaţă de luni, în timp ce conduceam spre redacţie, mobilul a-nceput să urle precum un Stuka în picaj (trebuie un sunet de identificare certă, ce vreţi…), am simţit că urmează ceva memorabil (n-aţi remarcat că nici un şef nu te caută niciodată luni la prima oră ca să te felicite pentru weekendul fericit pe care tocmai l-ai încheiat?) Şi, într-adevăr, când am zis “alo” am auzit şi sirena de poliţie. Două sirene deodată, la 8 dimineaţa, în traficul bucureştean, amândouă ţintindu-mă – iată un bun început de săptămână. Mă-nnebunesc după poliţiştii ăştia vigilenţi, care au un detector de mobíle în cap şi identifică prada peste 10 maşini. Mă dau în vânt şi după telefoanele de la Şefu’ la ore mici.

Imaginaţi-vă obrăznicia. Tras pe dreapta, pentru că vorbeam la telefon fără handsfree, continuând să conversez în timp ce poliţistul îmi cerea actele. Cred că agentul ăla şi-a făcut cruce cu limba.

Dar convorbirea – sau mai bine zis convorbirile – au fost napoleoniene.

Poliţistul: Actele, vă rog.
Eu: V-ascult.
Şefu’: Deci ce voiam să-ţi spun…
Poliţistul: Nu e permis să vorbiţi la mobil în timp ce conduceţi.
Eu: Vă rog.
Poliţistul: Poftim?
Eu: Un moment, vă rog.
Şefu’: Poftim?
Eu: Nu, nimic.
Poliţistul: Cum, nimic?
Eu: Nu dumneavoastră.
Şefu’: Nu eu ce?
Eu: Nimic, nu dumneavoastră, scuzaţi.
Poliţistul: Ce-i cu mine?
Şefu’: M-am uitat pe audienţe.
Eu: Nu-i nimic cu dumneavoastră.
Şefu’: Cum adică? Îmi spui că nu-i nimic cu mine?
Poliţistul: Vorbiţi cu mine sau ce?
Eu: Da.
Şefu’: Deci… Mă rog, le-ai văzut?
Poliţistul: Îmi daţi actele?
Eu: Nu, vă ascult, vă rog.
Poliţistul: Nu-mi daţi actele?
Şefu’: Deci nu le-ai văzut.
Eu: Ba da. E bine?
Poliţistul: Da.
Şefu’: Ce să fie bine, audienţele?
Eu: Nu sunt bune.
Poliţistul: Ce nu sunt bune? Actele?
Şefu’: Mie-mi spui?
Eu: Nu, nu dumneavoastră. Adică dumneavoastră, dar invers.
Poliţistul: Ce invers? Sunteţi bine?
Şefu’: Invers ce?
Eu: Da. Nu. O să vedem ce facem.
Poliţistul: Nu facem nimic, vă dau amendă.
Şefu’: Cum adică da? Ce să mai facem, cât să mai aştept?
Eu: Asta e, plătesc.
Şefu’: Normal că plăteşti.
Poliţistul: Normal că plătiţi.

Poliţistul n-a priceput de ce băteam aerul cu mâinile înspre el, făcându-i semne că “da, numa’ un pic şi vorbim”. Cred că s-a dus acasă la nevastă-sa şi i-a zis “auzi, dragă, îl ştii pe Petreanu ăla de la ştirile sportive? Să vezi, dragă, ce nesimţit, nu numai că n-avea handsfree, dar a continuat să vorbească la telefon chiar şi-n timp ce-i dădeam amendă…”

Cât despre Şefu’, nici nu vreau să mă gândesc ce-o fi priceput el din toată discuţia (deşi, în anii care au urmat, am sesizat nişte priviri, dacă mă-nţelegeţi).

Totul pentru că-mi lipsea un handsfree. Bine, pe atunci, căştile alea cu tehnologie bluetooth erau chiar scumpe şi nu prea fiabile. Mi-am adus aminte de tot incidentul zilele trecute, când m-a sunat un amic să mă-ntrebe dacă n-aş vrea să scriu ceva despre o promoţie de la Germanos pentru căşti handsfree – şi care acum au ajuns să coste mai puţin decât un prânz corporatist.

Ba da, cum să nu. Luaţi-vă căşti, tineri yuppies, ca să vă feriţi nu numai de accidente şi de amenzi, ci şi de situaţii schizofrenice şi, mai ales, de excursiile acelea în Patagonia.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Cărţi de la Elefant

Someone — Fri, 18 Jun 2010 07:53:22 +0000

În urmă cu ceva timp, un invitat la Doha Debates (BBC) a spus că, în 2008, în toată lumea arabă s-au tradus tot atâtea cărţi câte se traduseseră, în acelaşi an, doar în Spania.

Ce bine că trăiesc în Europa, mi-am zis, şi am ţinut minte informaţia, ca s-o folosesc vreodată, în vreun articol pentru blog. Ieri a venit momentul, odată cu deschiderea unei noi librării on-line în România: Elefant.ro. Am primit un comunicat de presă, din care citez:

“Piaţa de carte din România a fost estimată în 2009 la aproximativ 80 de milioane de euro, de patru ori mai mică decât cea din Ungaria şi aproximativ egală cu cifra de afaceri a unei singure edituri din Marea Britanie.”

Că naşpa că nu trăiesc în Marea Britanie, mi-am spus, deşi nu cred că m-aş fi putut obişnui vreodată cu budincile de carton şi rumeguş pe care le servesc în cârciumi pe post de mâncare.

Dar aspiraţii pot avea – aşa că nu pot decât saluta această nouă librărie on-line, care “ţinteşte la statutul de cel mai complex magazin virtual de carte, cu cel mai bun şi mai rapid serviciu de livrare din România.” Aşa să-i ajute Dumnezeu.

Cărţi, muzică, filme, jocuri – la prima vedere, oferta e amplă. Unele cărţi pot fi precomandate (eu am rezervat un exemplar din Al Treilea Reich). Site-ul încă are a se dezvolta (acum, la lansare, Elefantul.ro conţine aproximativ 10.000 de referinţe), dar îmi place că poţi vota titluri şi că poţi adăuga comentarii, dacă-ţi faci un cont. Probabil că unele lucruri care nu funcţionează acum vor fi reglate – ajută şi butonul de feedback, vizibil în dreapta paginii.

Şi-mi mai place că Elefantul e o librărie on-line cu blog. V-am mai spus eu că noi, bloggerii, ştim să facem şi treburi bune

Altele asemenea pe Amar de Zi

Muşchi instant, în sfârşit!

Someone — Thu, 29 Apr 2010 20:17:37 +0000

Aş vrea să vă zic câteva lucruri despre un gadget pentru iPhone-ul meu, un gadget care mi-a adus aminte de copilărie.

Când eram puştan, îmi doream muşchi mai mult ca orice (sau aproape: nu se pune aia cu să moară grasu’ ăla dintr-a şaptea care mi-a suflat-o pe Mimi. Mimi era o proastă dacă făcea d-astea). La cât de slăbănog eram, mă visam cu tricouri crăpate pe mine, cu bicepşi rotunzi ca pâinea-n vatră, cu pectorali cât bara de protecţie de la Volvo, cu pătrăţele pe burtă şi, mai ales, cu o ceafă d-aia groasă, de luptător de greco-romane. Ceafa trebuia să susţină şi o bărbie dintr-aia pătrată, macho, cu gropiţă ca-n clanul Douglas.

Ce-ar mai fi plâns Mimi… În fine.

Chestia trebuia să se întâmple miraculos, fireşte. Adică peste noapte, în somn, şi a doua zi dimineaţă mama să mă certe amarnic, înnebunită că toate hainele mi-au rămas subit mici. “Ce-ai făcut, mă!”, ar fi ţipat la mine, iar eu aş fi zâmbit aşa, enigmatic… Secret!

N-a mers cu miracolul peste noapte, oricât de tare m-am străduit. Probabil că dormeam greşit, nu ştiu. După un timp, m-am gândit că poate ar fi necesar şi un impuls diurn, nu doar rugăciunile nocturne.

Mi-am luat gantere.

A fost unul dintre cele mai ruşinoase momente din viaţa mea. La raionul “auto-moto-velo-sport” de la magazinul Tineretului, unde nu existau nici auto, nici moto, nici cine ştie ce velo (în afară de două Tohanuri negre cu cauciucuri dezumflate) şi doar un pic de sport sub forma unor corturi cu scăunele pliante în set, vindea o femeie ca-n visele acelea de nepovestit. O blondă platinată, înaltă, cu nişte ţâţe năucitoare, cu o gură cărnoasă şi nişte ochi negri, pătrunzători, rece ca orice altă vânzătoare din comerţul socialist – deci cu atât mai seducătoare.

M-a măsurat pe îndelete când i-am cerut perechea de gantere. La 12 ani, cântăream probabil vreo 30 de kile ud. Când a zâmbit, poate că voia să fie amabilă, dar mie mi s-a părut că abia-şi ţine râsul. Dup-aia m-a întrebat “care gantere?”

- Ălea de-acolo, am făcut eu, roşu ca racul.
- Astea, nu? mi-a răspuns, arătându-mi-le pe cele mai mici din raft.

Sosise momentul crucial: erou sau laş? Bărbat sau cârlig de rufe?

- Nu, am făcut, celelalte. Ălea mari.

“Ălea mari” aveau 7 kg bucata, 14 împreună. Nu le-a pus pe tejghea, că era de sticlă. Le-am vârât în geantă şi am plecat cu ele, pe jos, până acasă, vreo doi kilometri. Când am intrat, în sfârşit, pe strada mea, ajunsesem să le târâi de-a binelea. Niciodată în viaţa mea n-am urât aşa de tare nişte obiecte. Când le-am trântit în spatele patului, s-a cutremurat casa.

Şi nici nu le-am mai clintit de-acolo în următorii 15 de ani.

Visul despre muşchi a rămas, totuşi, chiar dacă Mimi s-a pierdut în negura gimnaziului. Miracolul tot nu s-a petrecut. În general, cam puţine miracole în viaţa mea, dar mai aştept. Acum visez să mă sune într-o zi un executor testamentar slugarnic care să-mi spună că mi-a lăsat vreo zece milioane de euro moştenire o mătuşă pe care n-am cunoscut-o niciodată. Mătuşa mă regăsise cititindu-mi blogul, vezi bine. Noroc cu Google. Aş face şi o donaţie.

Ce ziceam?

Ah, da, cu iPhone-ul. Telefonul ăsta seamănă cu mine când eram puşti. Pus pe năzdrăvănii, iute, simpatic – şi fără muşchi. Cei care au iPhone ştiu foarte bine – bateria este o glumă. Pentru mine, care am trecut la iPhone după vreo 10 ani de Nokia, o baterie care nu ţine mai mult de 24 de ore e o jignire. Mă enervează să car mereu după mine cablul şi să mă leg pe la orice priză şi pe la orice calculator prind. “Numai un pic, vă rog, să mai bag ceva curent”. Iar de curând, plecat prin ţări exotice, m-am trezit că umblu după ştechere de adaptare, că prizele aveau alt format.

Zilele trecute m-a căutat un prieten – ştia necazul meu cu bateria. Mi-a adus un soi de acumulator suplimentar. O găselniţă deşteaptă – acumulatorul ăsta extern se mufează cu un click şi îmi încarcă bateria ca şi cum aş pune telefonul în priză. Iniţial, mi s-a părut o glumă, dar chiar funcţionează. Are nevoie de aproximativ două ore să-şi transfere toată încărcarea, iar el însuşi se încarcă, prin laptop, cam în tot atâta timp. E mai mic decât un pachet de ţigări, aşa că acum are locul lui, în geantă.

Muşchi la purtător, peste noapte, fără efort. Al naibii Steve Jobs, deci pentru el s-a putut.

Aşa e lumea asta, nedreaptă. Mă citeşti, dragă mătuşică?

Altele asemenea pe Amar de Zi

Mari zâmbăreţi mai sunteţi :-)

Someone — Thu, 21 May 2009 21:53:12 +0000

Istoria e o mamă denaturată care nu-şi iubeşte copiii în egală măsură. Istoria alege pe cine să ţină minte doar potrivit propriilor capricii. Istoria e foarte feminină.

Anul trecut, mass-media mi-au împuiat urechile cu “aniversarea a 25 de ani de la inventarea smiley-ului”. Ştiţi, acel semn: . Toată lumea acceptă acum că Scott E. Fahlman este omul. El a devenit nemuritor prin trei semne de punctuaţie şi-un Enter. Pe vremuri, trebuia să mori pe cruce ca să te ţină cineva minte, şi oricum trebuia să produci şi niscaiva minuni cu ologi înainte de asta. S-ar zice că istoria a devent uşuratică odată cu trecerea timpului.

Fahlman a propus semnul în 19 septembrie 1982, la ora 11.44 dimineaţa, pe forumul Universităţii Carnegie Mellon din Pittsburgh, Pennsylvania (universităţile americane ştiu să facă cercetare memorabilă, orice s-ar spune). El era îngrijorat de frecventele derapaje din discuţii. Oamenii de ştiinţă înţelegeau aiurea ce replica fiecare şi, foarte repede, se ajungea la înjurături academice oribile, cum ar fi “Cauchy al meu e mai tare ca Fermat al tău şi spuse la tovarăşa dacă mai zici altfel, prostule-tâmpitule.”

Fahlman a venit cu ideea ca fiecare tocilar care credea că a postat o glumă să şi marcheze strădania în mod vizibil, ceea ce ne arată că tocilarii nu-şi înţeleg umorul nici măcar între ei. “From: Scott E Fahlman. I propose the following character sequence for joke markers: “, a zis el, şi gata, a trecut în eternitate.

Dar, după cum vă spuneam, istoria e nedreaptă. Prima propunere de emoticoane datează de fapt din 1881. Ele au apărut mai întâi în nr. 212 al revistei americane Puck. Iată dovada:

Proto-emoticoane, desigur, dar să nu căutăm scuze istoriei. În fond, n-ar fi prima nedreptate pe care ar trebui s-o explice. E o recidivistă.

Glumesc. Fahlman a dat sens semnului inventat de el. Puck căuta doar un motiv de laudă.

În sensul stabilit de inventator, n-ar fi oare interesant de văzut ce fel de smiley-uri predomină în comentariile unui site ca Amar de Zi? Am instalat de curând un plugin care face astfel de statistici. Iată: de 102 ori; de 63 ori şi de 101 ori.

Carevasăzică, râde aici lumea, zâmbeşte şi scoate limba şugubăţ ca la Înfrăţirea-ntre Popoare.

Poate c-a venit vremea să schimb numele blogului în “Daily Veseleală”, ca să-i fac în ciudă colegului Julius. (totuşi, apropo de asta, precizez că , după cum ar zice Fahlman).

Promo: Acum cu Zapp BUZZ îţi suni prietenii pe messenger în timp ce aceştia se află în faţa calculatorului, oriunde în lume, folosind telefonul mobil. Află numărul de messenger al prietenului tău accesând cartea de telefon pentru Messenger, numai pe Zappbuzz. Dacă doriţi să ştiţi şi voi câte smiley-uri sunt pe blogurile voastre, puteţi descărca pluginul de aici. Toate instrucţiunile de utilizare sunt într-un fişier text din arhivă. Distracţie plăcută

Altele asemenea pe Amar de Zi

Şi Omul Invizibil are drepturi, să ştiţi!

Someone — Thu, 07 May 2009 18:54:47 +0000

Am deschis telefonul şi toată agenda a început să sune deodată. Am aprins lumina şi vecinii toţi s-au bulucit la uşa mea. Am ieşit pe stradă şi de după colţ au dat năvală toţi oamenii pe care i-am cunoscut vreodată, să-mi spună “Sal, ce faci?”

Atunci m-am trezit, m-am scuturat de coşmar, m-am spălat, mi-am făcut o cafea şi am deschis laptopul. Ecranul s-a umplut de ferestre mici-micuţe, fiecare fâsâind scurt, pocnind electronic. De peste tot, mesajul: “Sal, ce faci?”

V-ar plăcea? Hm.

Aşa se-ntâmplă dacă nu stai “invisible” pe messenger. Toată lumea vrea să te pipăie, fie şi virtual, şi să urle “este, mă, on-line!”

Dacă eşti cât de cât politicos, ai de vorbit cu fiecare, dar dialogul se desfăşoară la grămadă. În mintea mea se petrece următoarea discuţie: Sal, ce faci? Sal. Sal, ce faci? Sal. Sal, ce faci? Am zis sal. Auzi? Nu mie? Mă! Cine? Ne vedem azi? Sal. Am o idee . Sal. Sal? Atât? La ce oră? Zi ideea. Ce la ce oră? Mai eşti? Da? Ce idee? Da ce? Stai un pic. Fii atent. Noi mai mâncăm? Când vrei. Când vreau ce? Te aştept. Azi pe la 5, dacă vrei. Ce azi pe la 5? Sal. Să mâncăm. De când mâncăm noi împreună? Deci vii? Sal, ce faci? Unde? Mă, auzi ce te-am întrebat? Să-ţi zic, am o idee. Ce fac unde? Ai zis. Sal. N-am zis.

Hai pa all.

Mie-mi place invisible. Mă înnebuneşte deja campania asta Zapp cu smilies pe telefoanele mobile, dar apreciez că oamenii au totuşi umor. E mai bine să fii invisible, chiar şi ei recunosc, într-un mod foarte pervers:

Deci da, vive l’invisible! E mai fun