Amar de Zi » video

Dreptul la opinie în privinţa sexului îngerilor

Vlad Petreanu — Wed, 28 Dec 2011 06:45:54 +0000

Oarecum în contextul articolului de ieri, tot despre un protest, dar unul cu fason, ca să zic aşa, confortabil mic-burghez, principial şi aproape intelectualist, dacă n-ar fi fost uleiul ars de motor aruncat de la înălţime peste blănurile de dedesubt ale elitei.

La sfârşitul lui octombrie, weekend de fugă în Paris (să trăiască low-costurile). Umblăm ca turiştii hămesiţi, ca de fiecare dată, de dimineaţă până-n noapte, până ţipă călcâiele de durere. Ieşim la un moment dat din metrou drept într-un cordon de protecţie al jandarmeriei. Ne simţim liliputani printre tipii ăştia numai muşchi şi armuri. O mică mulţime adastă, curioasă, în preajmă. Se aud nişte strigăte – “nous sommes catholiques, nous sommes chrétiens!” – vin de la doi tineri căţăraţi pe faţada de la Théâtre de la Ville. Aceşta mânuiesc două sticle cu un lichid negru, din care aruncă spre cuplurile ce încearcă să intre în fugă în teatru.

Puţin mai la stânga, vreo 10 alţi tineri stau grupaţi, înghesuiţi unu-ntr-altul, faţşă-n faţă cu un semicerc de jandarmi. Din când în când, jandarmii apucă un protestatar şi-l duc pe sus în duba parcată la bordură. Printre spectatori, ignorând agitaţia din spatele lor, vreo doi puşti împart calm manifeste, explicând protestul. E împotriva unei piese de teatru, Sur le concept du visage du Dieu, o montare a regizorului Romeo Castellucci, pe care aceşti integrişti catolici o consideră blasfemiatoare.

Asistăm la moment, uşor confuzi. Se dialoghează cu accente filosofice – “Dieu, ça n’existe pas, c’est juste une idée” – iar în stânga, dacă ţi se face foame, poţi consuma “un café, du chocolat ou des glaces assorties, m’sieu”. Filmez:

Îmi vine să pufnesc, iritat de lejeritatea protestului. Nişte tipi care încă nu şi-au lămurit dilema cu sexul îngerilor şi încurcă acum circulaţia cu nemulţumirea lor fără rost.

Dar nu-i aşa. Nici un protest nu-i lejer dacă chiar crezi în el. Dacă aceşti puşti au considerat că merită să se caţere pe faţada unui teatru şi să ajungă la poliţie, luaţi pe sus de jandarmi, ca să-şi apere un punct de vedere, tot respectul pentru ei.

Tot respectul pentru cei care-şi apără crezul, fie el religios, social, politic, economic sau oricum altfel vreţi. Ei sunt cu adevărat liberi, nu cei care tac.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Holî

Vlad Petreanu — Sun, 25 Dec 2011 06:55:45 +0000

O să public, la un moment dat, lista mea de călătorii de vis. E o listă lungă şi lată, ca Pământul. Festivalul Primăverii din India – Holî – este sus, sus de tot pe listă (filmul e formidabil, priviţi-l):

Primăvara indiană: verde pentru armonie, portocaliu pentru optimism, albastru pentru vitalitate, roşu pentru iubire.

PS: Aş vrea să înţeleg mai multe despre modul în care au fost trase imaginile – unele, evident de la o distanţă sigură, dar cum şi-a protejat Xavier Zimbardo Canonul 5D MkII atunci când a înregistrat de la câţiva metri, în acea atmosferă saturată de prafuri colorate?

Altele asemenea pe Amar de Zi

Misterul împuşcării colindătorului în blană de urs şi miraculoasa lui supravieţuire chiar înaintea marii sărbători a Crăciunului

Vlad Petreanu — Fri, 23 Dec 2011 06:45:33 +0000

Ştirea zilei, joi, a fost aproximativ următoarea: un puşti din Bacău, care venise să colinde bucureştenii, a fost împuşcat în picior cu un glonţ de cauciuc, aparent de un locatar enervat de vacarmul din stradă.

De aici, variaţii. Adevărul zice că băiatul era din Bacău. Gândul, că din Botoşani. B365, site afiliat Realitatea net, citează Antena 3, care spune că tânărul a fost rănit superficial. Cu mai multe detalii vine Gândul: “am auzit o pocnitură şi am simţit că mi-a amorţit piciorul şi nu mai puteam să îl mişc”, a declarat victima, care a completat, decisiv: “iniţial am crezut că m-am curentat”. Dar nu, nu era de la curent, ci de la o “furnicătură” care a produs o “rănitură”. “Interesant este că pantalonii nu au fost rupţi”, dubitează Adevărul – or, se ştie, împuşcătură fără ruperea pantalonilor nu-i posibilă – doar ca să adâncească misterul în următoarea propoziţie: “totuşi, o femeie susţine cu tărie că ea a auzit o împuşcătură.” Împuşcătura, dacă a fost, a produs o bubă în zona vagă a întregii lungimi a piciorului – “la coapsa dreaptă”, zice Adevărul, “la gleznă”, precizează Gândul, care are, în plus, informaţia că locul a fost oblojit cu un leucoplast de medicii sosiţi la faţa locului.

Toată lumea e de acord, însă, că tânărul era îmbrăcat în urs – chiar dacă unii zic că era o blană, alţii că era o piele, ursul e aici elementul comun de reţinut şi, după cum sugerează nu tocmai subtil B365, şi cheia misterului: “ŞOCANT! Colindător împuşcat în Capitală. Purta blană de urs”. (deci, mă-nţelegi? Împuşcat, blană de urs. E? – n.a.)

O notă aparte pentru Click! care face, ca de obicei, diferenţa. În timp ce întreaga presă se zbate în confuzie, fără a putea desluşi semnificaţia incidentului, Click! alege, infailibil, atitudinea: “Caz incredibil în apropierea unor sărbători care ar trenui (sic!) să ne facă mai buni”.

Ruşine.

În plin mister, am dat şi eu joi la amiază nas în nas cu un grup de colindători dintr-ăştia ambalaţi în blănuri/piei de urs, cu tobe şi fluiere. Se auzeau de la două străzi depărtare. Au umblat prin Piaţa Universităţii, în jos pe Academiei şi înapoi pe Câmpineanu, sperând să strângă vreun bănuţ. Le-a aruncat la un moment dat cineva un leu de la etaj. Te şi miri că nu era lipit de vreun ghiveci, ceva:

Câştigul – invers proporţional cu vacarmul.

Altele asemenea pe Amar de Zi

3.000 de oameni contrazic ştirea că au murit

Vlad Petreanu — Mon, 30 May 2011 16:20:10 +0000

În ianuarie anul acesta, Newsweek a publicat pe pagina de net un clasament al oraşelor americane aflate pe moarte.

Pe locul 10 al acestui top, Grand Rapids, un oraş de 193 de mii de locuitori din Michigan, despre care cineva care a completat fişa pe Wikipedia ştie că se mai numeşte şi “oraşul mobilei”, datorită numeroaselor fabrici de mobilă de aici. Nimic despre asta în topul Newsweek, unde Grand Rapids figurează din cauza unei populaţii în scădere, grav îmbătrânită, afectată de şomaj şi de lipsa de orizont economic într-un stat dominat de o industrie auto în profundă suferinţă.

Greu să găseşti aici motive de optimism. Doar că locuitorii din Grand Rapids, revoltaţi de sentinţa dată de Newsweek, au reacţionat – şi încă într-un mod formidabil, emoţionant, memorabil.

Joia trecută, au postat pe Youtube acest spot – pe care vă invit să-l urmăriţi, integral, înainte de a citi mai departe:

Spotul este deja o senzaţie în Statele Unite şi devine, încet-încet, şi un fenomenal aspirator global de simpatie pentru oamenii acestui oraş. Din punctul meu de vedere, sunt câteva ingrediente în acest succes.

În primul rând, piesa în sine. Aţi recunoscut-o, probabil – American Pie, de Don McLean. Este o melodie foarte frumoasă, fireşte, dar dincolo de melodicitate, spune povestea Americii fericite, post-belice, care şi-a pierdut inocenţa şi s-a maturizat brutal şi traumatic în deceniile ce au urmat câştigării războiului, trecând printr-un altul, fără sens, pierdut în mod umilitor, printr-o dureroasă desegregare rasială, prin asasinate politice cutremurătoare, prin revolte studenţeşti, recesiuni, revoluţii sexuale, toate sub tensiunea unui alt război, cel rece, aparent interminabil, în care anihilarea totală, ireversibilă, s-ar fi putut produce oricând. Melodia rezonează adânc în cultura urbană a americanilor (puteţi găsi pe acest site, sau pe acesta, dacă doriţi, explicaţia versurilor din American Pie).

Apoi, tehnica de filmare şi de montaj – aparent, cele 9 minute de melodie sunt un singur cadru, de la început până la sfârşit. Nu ştiu dacă nu carecumva au fost mai multe filmări, montate ulterior fără “săritură”, dar asta contează mai puţin. Important e feeling-ul pe care-l transmite filmarea – e fluidă, continuă, precum o poveste ce se desfăşoară firesc, natural, fără sincope. Te lasă să te concentrezi la ce se vede în imagini. Şi cu asta, am ajuns la cel mai puternic argument al succesului acestui spot:

Oamenii din el – şi ce exprimă ei.

3.000 de persoane au participat la eveniment, toţi, locuitori ai oraşului, interacţionând cu naturaleţe cu obiectivul aparatului de filmat, spunându-şi, fiecare, povestea din oraşul Grand Rapids – poate cântăreţi, poate pompieri, poate jurnalişti, poate liceeni, poate membri ai orchestrei simfonice a oraşului.

O comunitate vie, vibrantă, afirmativă, răspunzând unei publicaţii care i-a anunţat, nu demult, că-s muribunzi, anonimi, neinteresanţi.

Şi, ştiţi ce? poate că restul oraşului chiar o fi pe moarte – în fond, sunt alţi 190 de mii de locuitori care n-au venit la filmări – dar nici nu mai contează. Ce reţine lumea – şi ce ar trebui să învăţăm – este că, atâta vreme cât poţi lupta, trebuie să lupţi, chiar şi atunci când nimeni nu mai crede în tine.

Pentru asta, tot respectul şi, îmi pare rău s-o spun, şi o mare invidie.

Aş dori să particip şi eu la o filmare de acest gen în Bucureşti, care să contrazică ce ştie toată lumea despre acest oraş: că e locuit de oameni nepoliticoşi, ursuzi, nesimţiţi.

Ne-om găsi 3.000 care să contrazicem asta.

Altele asemenea pe Amar de Zi

3 poliţişti ghinionişti

Vlad Petreanu — Mon, 02 Aug 2010 23:03:52 +0000

Am luat luni o maşină în test-drive (o să vă spun despre ea, e o găselniţă tehnologică interesantă) şi am dat o fugă pân-la munte.

Acuma, eu sunt un şofer destul de calm. N-am luat niciodată, în 15 ani, de când am carnet, vreo amendă de radar. De fapt, singurele două amenzi au fost pentru parcare, şi asta în Bucureşti, unde locurile de parcare libere sunt mai rare ca un politician cinstit, deci cred că sunt chiar un şofer cuminte.

Dar ieri, a fost complicat. Cu o maşină de 458 de cai putere, 4,3 litri, V8, cu două turbine, e aproape imposibil să mergi tot timpul cu viteza legală. Undeva, m-a văzut un radar. Pe o porţiune de 100 km/h, eu aveam 114. Rezonabil, mi-am zis, trecând pe lângă Loganul combi din care poliţistul mă raporta, cu ochii ieşiţi din orbite – “moamă, un baştan, ia uite ce maşină are, ne-am scos.”

Întâmplarea face ca, exact când treceam pe lângă radar, să mă depăşească un mic Chevrolet Spark. La volan, o fată care conducea vitejeşte, cu vreo 130 la oră (noroc că nu bătea vântul). Mi-am imaginat că ne vor opri pe amândoi ceva mai încolo, aşa că am redus şi am aşteptat următorul echipaj. Era pe dreapta, la vreun kilometru depărtare – doar că agentul avea ceva treabă înăuntru, presupun (s-a transmis vreun meci la radio, cumva, ieri pe la 7 seara?) şi nu m-a oprit.

Am ridicat din umeri şi am mers mai departe, fără grabă. Fata cu Sparkul la fel. Peste vreo trei minute, în mare viteză, cu girofaruri furibunde, două Loganuri de poliţie ne-au ajuns şi ne-au tras pe dreapta. Agentul s-a prezentat regulamentar, m-a întrebat câţi cai are maşina şi s-a amuzat spunându-mi ce viteză aveam. Mi-a luat actele, le-a luat şi pe ale fetei şi s-a întors la maşină, să-mi scrie procesul verbal (două puncte).

O clipă mai târziu, în retrovizoare, o scenă stranie. 3 poliţişti de la Rutieră erau îngrămădiţi pe locurile din faţă, cu mâinile prinse între parbriz şi bord, agitându-se frenetic. Am coborât, uluit.

Scăpaseră permisul fetei într-o fantă îngustă – aparent, Dacia Logan are această mică particularitate de design, un spaţiu imposibil de accesat, sub parbriz.

Oamenii s-au dat de ceasul morţii cam trei sferturi de oră. Eu şi fata râdeam pe înfundate, încercând să nu explodăm. Ei, săracii, transpiraţi leoarcă, au încercat tot ce le-a trecut prin minte – să strâmbe bordul, să-l apese, să împingă parbrizul, să bage mâinile, unul-două pixuri, doar mina pixului, o crenguţă, batista, cozorocul caschetei, o sârmă, ba chiar şi mânuţele contravenientei (“aveţi degete mai subţiri, nu vreţi să încercaţi?”)

Când m-au văzut că scot mobilul să filmez scena, am crezut c-o să moară acolo, pe loc:

- Haideţi, dom’Petreanu, vă rugăm, nu ne filmaţi, ne dau ăştia afară…

S-au ferit cât au putut – cum auzeau bipul, cum se retrăgeau, N-am insistat. Am tras câteva cadre scurte, fără figuri şi fără numere de înmatriculare. Oamenii o păţiseră şi erau realmente disperaţi, nu voiam să le fac vreun rău. Se mai întâmplă. Plus că m-am amuzat copios, deşi cu fereală, că nu voiam să-i fac să se simtă mai prost decât se simţeau.

În cele din urmă, epuizaţi, doi dintre poliţişti i-au spus fetei – “mergem la service, desfacem tot bordul, vă rugăm veniţi cu noi”. Ne-am făcut cu ochiul la despărţire.

Eu am rămas cu al treilea, tipul care nu mă văzuse când trecusem pe lângă el. Completând PV-ul, s-a strâmbat la mine: “oare cine-o fi fost cu ghinion”?

Nu i-am răspuns. Era şi-aşa destul de amărât.

Dar eu am râs în hohote, singur în maşină, până înapoi în Bucureşti.

Altele asemenea pe Amar de Zi

O campanie de prevenire a criminalităţii

Vlad Petreanu — Wed, 14 Jul 2010 20:52:54 +0000

Naumovici e chiar un tip. Cu două-trei replici, a devenit celebru. Acum, când râzi de încăpăţânarea unuia, faci “tu nu şi nu, Batman, Batman!”; când îl lămureşti pe altul, zici “ăla negru, de respira greu…” (fază la care, dacă interlocutorul se prinde, în sfârşit, trebuie să dea capul pe spate şi să scoată un “aaaaa….” edificat). Iar parodia lui la “zboară, puiule, zboară!” e o delicatesă, gustată totuşi de prea puţini (expresia maniaco-depresivă de la finalul acţiunii face toţi banii).

În toamna anului trecut, Naumovici a produs pro-bono trei spoturi pentru Poliţia Română, în cadrul unei campanii de prevenire a criminalităţii. Nu le-am văzut pe la televiziuni – le postez eu, în concurenţă cu ele

Trei amănunte de culoare de la filmările pentru aceste spoturi, aşa cum mi-au fost relatate de o cunoştinţă din MI:

1. Spotul cu jaful în intersecţie: maşina a fost adusă de Naumovici iar tipul cu bujia chiar a spart geamul, şi încă de mai multe ori, până a ieşit bine filmarea

2. Spotul cu spargerea locuinţei: spre deosebire de celelalte două, unul dintre actorii acestui clip e chiar… profesionist, spărgător de meserie. Naumovici l-a găsit nu se ştie cum şi a dus muncă de convingere o noapte întreagă, într-o cârciumă, ca să-l aducă la filmări.

3. Spotul cu tâlhăria: operatorul n-a mai încăput în lift, aşa că echipa a recurs la o improvizaţie: un tehnician trăgea în sus şi-n jos un bec, ca să sugereze mişcarea. Efectul e nul, nu se vede în spot, dar e amuzant să-ţi imaginezi cam ce circ a fost acolo la filmări.

În fine, toate aceste spoturi recomandă viztarea paginii de internet dedicate prevenirii criminalităţi, de pe site-ul Poliţiei. Găseşti aici o sumedenie de chestii utile, de la ce trebuie să verifici când cumperi o maşină second-hand, la legislaţia referitoare la obiectele de artă şi antichităţi, trecând prin recomandări privitoare la prevenirea furturilor din locuinţe, în general simplu de înţeles şi aplicat.

Eu voi aplica, foarte probabil, regulile de reducere a riscului de a fi furat în vacanţă. Zice site-ul: “dacă vreţi să cumpăraţi băuturi/îngheţată de la vânzătorii ambulanţi, evitaţi să vă etalaţi banii din portofel”. Asta va fi extrem de simplu de făcut, pentru că plec în vacanţă cu Foresterul, aşa că, atunci când voi ajunge la destinaţie, sigur nu voi mai avea mare lucru prin portofel. Tot ce era de etalat, voi fi etalat prin benzinării, până acolo.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Agresiunea, ieftină în România

Vlad Petreanu — Sat, 19 Jun 2010 15:11:48 +0000

Miercuri, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a condamnat-o pe Lovinica Dinu, care fusese angajată ca bonă, la plata unei amenzi penale de 1.000 de lei, pentru agresarea fetiţei de 2 ani aflată în grija ei.

Bona fusese filmată cu o cameră ascunsă, pe care mama fetiţei o instalase în casă după ce observase că aceasta începea să plângă de câte ori bona se apropia de ea.

Lovinica Dinu trebuie să plătească şi cheltuielile de judecată de 150 de lei. Sentinţa poate fi atacată cu recurs.

Carevasăzică 1.150 de lei de plată pentru agresarea unui copil în propria lui casă de către o persoană angajată tocmai ca să aibă grijă de el. Salariul bonei? 1.500 de lei lunar.

Unii judecători din România par să-şi fi pierdut complet busola.

Agresiunea este o infracţiune. Agresarea cuiva, chiar şi fără a-i provoca vătămări ce pot fi constatate la IML, te face pasibil de pedeapsa cu închisoarea – de la una la trei luni. De obicei, când vorbim de agresiuni, ne gândim la bătăi între adulţi – ştiţi, genul acela de subiecte comune de la ştirile orei 5. Dar când o femeie de 62 de ani bruschează un copil de 2 ani, despre ce mai vorbim? Este nu doar violenţă fizică – şi gândiţi-vă doar la diferenţa de gabarit – ci şi agresiune psihologică – în fond, toată povestea aceea a ieşit la iveală pentru că fetiţa plângea când vedea bona, ceea ce sugerează că fusese agresată cu repetiţie.

Iar judecătorii de la Sectorul 6 au considerat că terorizarea unui copil de 2 ani costă 1.000 de lei. O veste bună pentru psihopaţi, deci: distracţia asta e mai ieftină ca un weekend la Mamaia.

De fapt judecătorii de la 6 au transmis părinţilor mesajul că mai bine îşi făceau singuri dreptate. În fond, agresiunea asupra bonei ar fi costat chiar mai puţin decât salariul acesteia pe o lună.

Şi aşa e o perioadă bună pentru economii.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Saudade

Vlad Petreanu — Tue, 01 Jun 2010 22:04:10 +0000

Miere, catifea, surâs, lacrimă, cristal, amar – sunt cuvintele pe care le asociez cu Liana, solista trupei Stockholm Lisboa Project.

A cântat (şi*) fado marţi seară, la Cetatea Cisnădioara, la FITS 2010. Mi s-a rupt inima văzând-o cum îşi începe concertul, tremurând de frig în faţa publicului, cu umerii înveliţi de un şal ineficace – la Sibiu e un frig de martie duşmănos, de vreo două zile, şi în biserica de pe dealul Cisnădioarei pereţii radiază un curent îngheţat. Dar Liana s-a încălzit închizând ochii şi cufundându-se în vibraţia propriei saudade. Şi-a născut cântecele printr-o voce puternică şi precisă. Şi-a ridicat ascultătorii în picioare, i-a făcut să aplaude sacadat, în rezonanţă, a cules cu un zâmbet aproape timid strigătele de bravo.

Saudade - intraductibil în engleză, ne-a spus. Dar noi înţelegem perfect – pentru că nici dor n-are echivalent în engleză.

___________

*Diagonal, titlul spectacolului, este o fuziune între tradiţii muzicale portugheze şi suedeze. Pe alocuri, e interesant – şi, în general, e surprinzător – dar adevărata emoţie a serii a fost oferită de fado-urile Lianei.