Amar de Zi » wishlist

Mii de mici temple închinate puterii exemplului personal

Vlad Petreanu — Fri, 10 Feb 2012 08:51:50 +0000

O întâmplare măruntă din Fukushima, Japonia, îmi dă de gândit. Fukushima va rămâne pentru mulţi ani de acum încolo locul unei catastrofe nucleare provocate în primăvara lui 2011 de un tsunami monstruos care a devastat centrala din apropierea oraşului. Chiar dacă Fukushima a ieşit din ştiri de ceva vreme, consecinţele dezastrului rămân.

Reuters relatează despre cazul unui preot zen budist de aici care, împreună cu o echipă de voluntari, strânge sol contaminat de pe străzile oraşului şi îl depozitează undeva pe proprietatea templului, departe de zonele circulate. Radioactivitatea nu este severă, dar depăşeşte, în unele locuri, nivelurile măsurate chiar lângă centrală, 45 de km mai departe, iar o expunere de două ore pe unele străzi din Fukushima echivalează cu o radiografie corporală completă.

Preotul îşi explică astfel iniţiativa: “misiunea noastră este să facem lucrurile bune şi mai bune şi, pe cât posibil, să le împingem deoparte pe cele care provoacă nefericire, cât mai departe posibil, ajutându-i pe oameni, în felul acesta, să scape de amărăciune. Aceasta este esenţa muncii noastre, şi pentru asta nimic nu e prea mult, fie că e vorba de timpul nostru sau de orice altceva“.

Însoţit de voluntarii săi, preotul scanează cu contoare Geiger străzile, spală pavaje şi, unde găseşte pământ contaminat, îl încarcă în saci de plastic şi-n butoaie pe care le stochează la templu.

Unul dintre voluntari este un inginer care a lucrat 40 de ani la Hitachi, proiectând componente pentru centrale nucleare. Cu o francheţe şi o umilinţă năucitoare, el spune reporterului: “Ceea ce credeam eu că e bun şi folositor pentru societate s-a dovedit a fi, de fapt, inutil şi a făcut mari necazuri tuturor. Eu, unul, simt din cauza asta profunde mustrări de conştiinţă“.

Învăţăm din exemple. Oricât mă feresc de capcana comparaţiilor ieftine, tot nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la sacrificiile pe care, nu-i aşa? le fac preoţii ortodocşi în România pentru comunităţile lor, sacrificii despre care nu auzim nimic, niciodată. Poate că, într-un loc, au renunţat să mai cumpere odăjdii noi şi au donat banii pentru achiziţia unei noi ambulanţe. Poate că, în altă parte, au decis că nu mai e nevoie de o nouă biserică, pentru că şi aşa sunt 18.000 în ţara noastră, şi au construit în schimb o şcoală nouă, pentru că nu-s decât 3.000 cu totul. Poate că au dat ce trebuia dat pe zugrăvirea colorată a pereţilor bisericii pentru nişte cursuri de etică la care să participe, de ce nu, în primul rând preoţii înşişi.

Poate că, în loc de o enormă şi ostentativă Catedrală a Mântuirii Neamului, zidită peste rana Bucureştiului demolat de Ceauşescu, Biserica Ortodoxă va alege, în cele din urmă, construcţia a mii de mici temple ale puterii exemplului personal, care, împreună, ar aduna o putere de tracţiune suficient de mare pentru a mişca societatea asta înainte.

Cu siguranţă, lucrurile astea minunate se întâmplă şi în România, nu? Doar că nu ştim noi pe unde, pentru că Biserica Ortodoxă e modestă şi dedicată oamenilor şi nu-i place să se laude cu sacrificiile pe care le face – mai ales în vremuri grele, cum sunt acestea, pe care le trăim acum.

Altele asemenea pe Amar de Zi

O diplomă de Oxford la Palatul Victoria

Vlad Petreanu — Thu, 09 Feb 2012 15:42:17 +0000

Un moment rar: ambasadorul britanic la Bucureşti, Martin Harris, l-a felicitat pe Mihai Răzvan Ungureanu pentru că a devenit primul absolvent român al Universităţii Oxford învestit ca prim-ministru al României.

MRU şi-a obţinut în 1993 masteratul în Studii Ebraice la Centrul Oxford pentru Studii Ebraice şi Evreieşti din cadrul Universităţii Oxford.

O lungă listă de prim-miniştri britanici au absolvit Oxford şi Cambridge, cele mai prestigioase universităţi britanice. “41 din cei 55 de premieri britanici au mers fie la Oxford, fie la Cambridge”, notează, pe blogul Foreign Office, ambasadorul britanic la Bucureşti. Dintre străinii care au studiat în aceste două universităţi şi au devenit, ulterior, şefi de guverne sau preşedinţi în ţările lor, ambasadorul îi enumeră pe Indira Gandhi, Benazir Bhutto şi Bill Clinton. Acestei companii i se alătură acum Mihai Răzvan Ungureanu, căruia ambasadorul britanic îi transmite felicitări, “şi lui, şi Universităţii Oxford, deşi mă doare când spun asta, pentru că eu am mers la Cambridge”, precizează excelenţa sa.

Dincolo de toate hârşâielile, scrâşniturile şi juliturile politicii de pe Dâmboviţa, mi se pare remarcabil că avem, în sfârşit, un prim-ministru cu un master la Oxford, şi cred că acest lucru trebuie salutat.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Alegeri

Vlad Petreanu — Wed, 08 Feb 2012 15:00:01 +0000

(fraţilor, nu ştiu cum să vă spun, dar aşa mă paşte o criză de dromomanie, ceva de speriat)

Altele asemenea pe Amar de Zi

Plăţile on-line se fac la alt ghişeu (II)

Vlad Petreanu — Mon, 06 Feb 2012 06:43:52 +0000

(prima parte acestui articol a apărut vineri)

De plătit, mi-am plătit impozitele cu cardul, când am ajuns la ghişeu – de fapt, chiar cu două carduri, unul ca persoană juridică, altul ca persoană fizică (îmi plac de mor caracterizările astea, mă fac să-mi imaginez un stat înciudat că încă n-a găsit o cale de a mă taxa şi pe alte genuri de persoană, sufletească sau eterică sau mai ştiu eu ce). Doamna chiar mi-a zâmbit (poate că şi răspunsul la întrebarea “nu sunteţi de la televizor?” a avut o contribuţie la asta, nu ştiu) şi totul a mers strună, banal ca la orice altă cumpărătură – a vârât cardul în cititor, am tastat pin-ul, mi-a dat chitanţa şi cu asta basta.

Am mai spus-o – ne obişnuim imediat cu progresul. Gestul acesta atât de comun, al plăţii cu o bucăţică de plastic, era de neimaginat în direcţiile de taxe şi impozite până în urmă cu câţiva ani. Mergeai cu sacoşica la subraţ sau cu portofelul umflat, ascuns prin al şaselea buzunar din stratul cel mai adânc de haine, temător ca nu carecumva să-ţi dea cineva în cap şi să te jefuiască de ceva ce oricum urma să-ţi ia statul. Cum ar veni, ţi-era frică de tâlhari în drumul spre hoţi. Paradoxurile vieţii de cetăţean în România.

Pe la jumătatea anului trecut, Money.ro a descoperit că plata cu cardul, prin POS, era acceptată în 129 de primării din ţară. Nu sună rău, dar numai până când pui cifra în context: sunt aproximativ 3.000 de localităţi în România. Aşadar, ceva mai puţin de 5% din primării acceptă plata la POS.

Gândiţi-vă ce pagubă provoacă economiei 100 de mii de oameni care, cel puţin o zi pe an, îşi iau liber de la serviciu şi umblă pe drumuri, de colo-colo, ca să-şi plătească taxele – şi asta doar în sectorul 3.

Acum întrebaţi-vă în câte magazine nu se primesc carduri, sau în câte cârciumi, sau în câte firme de orice alt gen nu este acceptată această modalitate comună de plată. Diferenţa vă dă măsura înapoierii statului şi a uriaşei sale ineficienţe.

Dar, în fine, după cum ziceam vineri, nu-i mare şmecherie să poţi plăti “sigur şi elegant” la POS dacă e nevoie să stai înainte cu orele la coadă. Civilizat ar fi să poţi plăti taxe şi impozite prin internet, liniştit, de unde vrei. Iar asta ne aduce la mai vechiul nostru client, Ministerul Comunicaţiilor şi marele său proiect – Ghiseul punct ro.

Ministerul anunţă periodic noi şi formidabile evoluţii în funcţionarea portalului. Acum, rulează pe site o laudă animată: “Începând cu data de 30 martie 2011 până în prezent s-au efectuat 6 094 de plati prin SEAP – Ghişeul.ro, in valoare de 1 077 869.95 lei, iar conform statisticilor, site-ul www.ghiseul.ro a fost accesat de un număr de 116 270 vizitatori unici”.

Asta este o medie de 372 de persoane pe zi. Cifra este neplăcut de mică fie şi pentru un blog de la categoria speranţe, darămite pentru un sistem naţional, în care s-au băgat milioane de euro şi care este destinat unei populaţii de contribuabili de cel puţin 15 milioane de persoane.

Experienţa mea cu ghiseul.ro a început joi dimineaţă, pe la 9, încercând să mă lămuresc dacă puteam plăti sau nu on-line taxele din sectorul 3. Există pe site invitaţia să verifici dacă “primăria ta” este înrolată în sistem – dar, ca pe vremuri, când n-aveai nici o şansă să descoperi în ce colegiu electoral eşti şi pe cine ai de votat, şi acum verificarea înseamnă să parcurgi cu degetul o listă de instituţii. Deocamdată merge, pentru că nu-s decât câteva înscrise, dar când vor fi 3.000, cum mai poţi găsi ce cauţi? Mai simplu, culmea, e să foloseşti o aplicaţie de căutare pe harta României făcută de VISA pentru nu ştiu ce promoţie (eu aşa am găsit sectorul 3 pe listă), însă VISA nu e o instituţie publică, şi site-ul lor va sta sus doar cât va considera firma că e necesar (oricum, asta iar spune ceva despre nesimţirea statului, care nu e în stare să pună la punct un sistem de căutare simplu şi eficient, deşi încasează miliarde de lei, în schimb fac asta, fără atâta fasoneală, firme private, care trăiesc doar din comisioanele serviciilor oferite).

Primăria Sectorului 3 din Bucureşti figura ca “înrolată”, joi dimineaţă – una dintre cele 3 primării din cele 6 de sector din Capitală. Doar că, pentru a plăti, îmi trebuiau un user şi o parolă, potrivit instrucţiunilor de pe site: “Daca ai primit de la primaria in raza careia ai domiciliul un plic continand numele de utilizator si parola pentru acest sistem te poti autentifica aici.”

Păi, n-am primit.

Carevasăzică, înrolarea primăriei e una, utilizarea sistemului de către cetăţean e alta.

M-am pus pe telefoane. La Direcţia de Impozite şi Taxe Locale (DITL3) mi-a răspun domnişoara aceea care mi-a spus că “se aşteaptă comunicatul de presă”, chestie care m-a făcut să sun la biroul de presă al Primăriei, după care m-a sunat înapoi unul dintre şefii de la DITL3.

“Ne-aţi luat-o un pic înainte”, a zis omul, “tocmai voiam să anunţăm că de luni se poate folosi ghiseul.ro”. Aha, am zis eu. Dar de ce apare primăria pe ghiseul punct ro şi sistemul nu e funcţional? “Păi am mai făcut noi nişte probe”. Ok, fie. Şi cum pot plăti? “Vă trebuie credenţialele, adică user şi parolă, pe care le puteţi lua de la noi, veniţi, completaţi o cerere şi le primiţi”. Păi nu le puteţi trimite prin poştă? “Păi nu, că-s precum PIN-ul de card, date confidenţiale, trebuie să le luaţi personal”.

Lucrurile au o anume logică. Fireşte că e neplăcut că trebuie să mai umbli printre ghişee după alte documente, dar măcar asta-ţi economiseşte o grămadă de timp în viitor (cred c-o să mă duc săptămâna asta după “credenţiale”, vă povestesc dup-aia ce şi cum).

Încă nişte date, tot pentru context, ca să înţelegem dimensiunea pieţei, ca să zic aşa. Numai în sectorul 3 sunt puţin peste 100.000 de contribuabili care deţin carduri şi pot folosi ghiseul.ro (adică aproape jumătate din totalul plătitorilor de taxe şi impozite înregistraţi la primărie).

Gândiţi-vă ce pagubă provoacă economiei 100 de mii de oameni care, cel puţin o zi pe an (deşi cred că mai multe), îşi iau liber de la serviciu şi umblă pe drumuri, de colo-colo, ca să-şi plătească taxele – şi asta doar în sectorul 3! Chiar şi numai pentru asta, statul ar trebui să se zvârcolească-n chinurile creaţiei de idei ca să simplifice plata taxelor.

Cât despre “comunicatul de presă” pe care-l aştepta DITL3, după ce mi-au explicat că informaţia va fi făcută publică luni, cei de la primărie s-au gândit că poate n-ar fi rău să se grăbească niţel, aşa că l-au dat vineri.

Tot e bine, cât mergem înainte – dar, vorba aia, ne mişcăm şi noi mai cu talent?

În fine – iar asta e o idee care mi-a venit în timp ce mă gândeam la o încheiere care să pună un pic de presiune pe birocraţia românească – eu zic că am putea să scriem la Ministerul Comunicaţiilor şi celor care se ocupă de ghiseul.ro şi, fireşte, primăriei de care aparţine fiecare, cerând ca sistemul de plată on-line, cu cardul, să fie (naibii!) implementat mai repede.

Iată câteva adrese de mail: la Minister, ministrului Valerian Vreme, direct (deşi nu cred că ştie cum se deschide un e-mail): office@mcsi.ro şi, pentru siguranţă, şi la biroul de informare publică, la media@mcsi.ro. Iar la Ghiseul.ro, o adresă de mail cum nu se poate mai nimerită: parereamea@ghiseul.ro, care vine sub îndemnul lăudabil “părerea ta contează!”

Iar eu mi-aş scrie mailul aşa:

“Stimată doamnă/stimat domn,
Vă scriu în calitate de contribuabil român, domiciliat în localitatea Cutăreasa.
Aş dori, stimată doamnă/stimat domn, să aveţi amabilitatea de a grăbi implementarea sistemului de plată a taxelor şi impozitelor cu cardul, on-line, prin intermediul portalului ghiseul.ro, şi pentru localitatea mea de domiciliu, astfel încât să pot rămâne un cetăţean onest, cinstit şi bun-platnic al obligaţiilor mele fiscale fără să fie nevoie să mă şi umilesc pe la cozi şi ghişee pentru asta.
Aştept cu deosebită speranţă răspunsul dvs. şi vestea că v-aţi făcut, în sfârşit!, treaba pentru care vă plătesc,
O zi bună,
Cutărescu“

Fraţilor, luaţi cu copy şi paste şi trimiteţi, că până nu ţipăm nu ne bagă nimeni în seamă, să ştiţi.

Altele asemenea pe Amar de Zi

3 invitaţii la Zonga

Vlad Petreanu — Sun, 05 Feb 2012 11:01:01 +0000

Am descoperit acum că am de dat 3 invitaţii pentru Zonga, noul serviciu de muzică on şi off-line, social sharing şi mobile şi desktop music player lansat de Sergiu Biriş, omul Trilulilu

Zonga e deocamdată în private beta, aşa că trebuie să fiţi îngăduitori cu micile neajunsuri – şi ar fi onest ca, dacă intraţi în grupul de beta-testeri, să daţi şi feedback, ca să poate lua programatorii “la pilă” produsul.

Bun, acuma postarea asta nu e publicitate, nu e articol plătit – pur şi simplu, am primit un cont pentru Zonga şi, umblând prin site, am văzut că se pot trimite şi 3 invitaţii, aşa că dacă le vreţi, ziceţi – o să ajungă la primii trei comentatori care le cer, pur şi simplu (atenţie că trebuie o adresă corectă de mail, şi nu vă panicaţi dacă sunteţi la moderare, aveţi puţintică răbdare).

Mie îmi pare bine că se-ntâmplă astfel de proiecte – şi sper să crească frumos şi să mai apară şi altele.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Plăţile on-line se fac la alt ghişeu (I)

Vlad Petreanu — Fri, 03 Feb 2012 06:45:44 +0000

Joi dimineaţă, la Direcţia Impozite şi Taxe Locale Sector 3, vreo 30 de contribuabili se-nghesuie la plata dărilor. Coada s-a aranjat ca un cârnat îndoit, pe lângă pereţii holului, ţintind spre cele două ghişee, şi cu o întrerupere în dreptul uşii, care dă direct în stradă. Afară e viscol şi-s minus 13 grade, aşa că orice nou-venit e primit cu mormăieli nemulţumite când intră, pentru că, fără excepţie, fiecărui nou venit îi cade falca-n prag când vede ce omor e înăuntru, iar asta înseamnă că uşa rămâne deschisă-n şuierul furtunii de-afară mai mult decât ar fi nevoie.

Pe jos, o mâzgă neagră, prin care târşâielile tălpilor de contribuabili despică dâre cu viaţă scurtă. Se pleoscăie lipicios la fiecare pas, iar încăperea este umplută de sunetul acestei clefăieli neîntrerupte, pentru că cei 30 de contribuabili tropăie, nervoşi, pe loc.

În scena aceasta, în care un bătrân îşi foloseşte batista să cureţe de jeg somaţiile pe care i le-a trimis statul, stă, esenţializată, întreaga umilinţă a zeci de ani de dispreţ al statului faţă de contribuabil

Se aşteaptă până la o oră ca să-ţi plăteşti dările către stat. Din flegma gloduroasă de pe jos şi din hainele umede ale contribuabililor se ridică un aer jilav, o umezeală rece, ostilă, în care se amestecă respiraţii, transpiraţii şi duhori cu trecut suspect. Se aruncă priviri bovine, chinuite de plictis, de jur împrejur. Pereţii-s plini de avertismente şi interdicţii fără explicaţie – nu se primeşte nu ştiu ce fără alt nu ştiu ce, nu se semnează aia fără cealaltă, se plăteşte numai dacă ai cutare şi cutare.

Un plesnet întrerupe murmurul. Unui bătrân i-a căzut dosarul. Aripile acestuia s-au desfăcut, iar hârtiile absorb mâzga. O clipă de stupoare în jur, cât oamenii ezită care să intervină primul. Bătrânul încă n-a văzut. “Unchiule!”, îl face atent, în sfârşit, cineva. Bătrânul ridică dosarul, inutil de iute. Dintre file picură acum un sos întunecat, lăsând dâre pe pagini, creponându-le şi lipindu-le între ele. Omul aşează dosarul pe o masă, oftează, apoi scoate o cârpă şi se apucă, meticulos, să şteargă pagină cu pagină, rând cu rând, metodic, penibil, umilitor.

În scena aceasta, în care un bătrân îşi foloseşte batista să cureţe de jeg somaţiile pe care i le-a trimis statul, stă, esenţializată, întreaga umilinţă a zeci de ani de dispreţ al statului faţă de contribuabil, adus pe viscol la plata taxelor, ţinut în mizerie la cozi, trimis de colo-colo, avertizat pentru nimic, pedepsit pentru orice.

În spatele lui, mă apropii de ghişee.

Ghişeele sunt plasate potrivit regulii de fier a plasării ghişeelor din orice serviciu public din această ţară. Sunt nişte dreptunghiuri mici, cât să vâri capul, dacă vrei, dar să te opreşti în umeri, ceea ce este o precizare non-verbală că poţi ţipa, n-ai decât, la funcţionarele dinăuntru, dar nu poţi intra peste ele; eşti un câine al cărui lanţ a fost măsurat demult şi care nu va putea niciodată să-i muşte pe cei care l-au măsurat.

Dreptunghiurile prin care poţi privi, rugător, la lumea birocraţiei de stat sunt plasate la un soi de semi-înălţime chinuitoare. Dacă stai drept nu poţi comunica. Dacă te apleci, trebuie s-o faci la un unghi precis conceput ca să rămâi în dezechilibru, cât să nu faci o hernie de disc, dar cât să te gândeşti atent la ea, cât să fie nevoie să te sprijini cu o mână, dar suficient cât să-ţi rămână cealaltă liberă, ca să dai banii.

Deasupra unuia dintre ghişee, un anunţ imprimat pe o foaie A4 te avertizează, confuz: “vă rugăm să anunţaţi plata cu cardul”. De fapt, textul e scris cu majuscule, subliniat, iar expresia de politeţe este marcată cu trei semne de exclamare, imperativ, aşa: “VA RUGAM!!! SA ANUNTATI PLATA CU CARDUL“, ceea ce dă un oarecare ton de isterie rugăminţii.

Pe cine să anunţi? Şi când? Şi de ce să anunţi? Cum, oare? Trebuie să faci o cerere sau e suficient să te bagi peste rând?

- Aş dori să anunţ că vreau să plătesc cu cardul – îndrăznesc o interacţiune.
- Staţi la coadă – mi se răspunde.
- Sigur, numai voiam să anunţ, că aşa scrie deasupra.
- Mă anunţaţi când plătiţi, nu acuma.

Lumea, care a urmărit din plictiseală întreg dialogul, schimbă priviri nedumerite. Dacă trebuie să anunţi abia când e de plătit, atunci la ce bun să ţi se ceară să anunţi? Nu-i firesc că atunci când spui că plăteşti cu cardul, de fapt şi faci anunţul? Doar nu poţi plăti cu cardul fără să anunţi – şi, în acest caz, ce rost mai are să ţi se ceară să anunţi înainte de a plăti?

Suprarealist.

Lângă, o reclamă: “Plăteşte cu cardul! COMISION ZERO * comod şi rapid * mai sigur * mai elegant”. Reclama e nu doar suprarealistă, ci şi ironică, în acelaşi timp. Fireşte că-i elegant şi fireşte că-i comod să plăteşti cu cardul, dar numai dacă o faci on-line, nu dacă eşti adus la cozi şi aplecat pe la ghişee.

Cu aproape doi ani în urmă, în România a fost lansat, cu multe cărămizi în piept, sistemul naţional de plată a taxelor şi impozitelor prin internet. Botezat Ghiseul punct ro, portalul trebuia să fie gata încă din ianuarie anul trecut, iar înrolarea tuturor primăriilor din ţară să se fi terminat până în vară.

În 5 ianuarie anul trecut, la o şedinţă de Guvern, preşedintele Băsescu l-a ameninţat, mai în glumă, mai în serios pe ministrul Comunicaţiilor că-i “taie cardul” dacă nu pune în funcţiune sistemul până în martie.

Ştiţi care e sloganul portalului? “Plăteşti de oriunde, fără nici un stres!”

Exact ce-mi doresc, ştiţi? Să fiu un contribuabil onest fără să mă şi umilesc pentru asta. Să pot plăti taxele civilizat, de acasă, aşa cum pot comanda o pizza de acasă, folosindu-mi laptopul şi conexiunea la net şi cardul meu de debit cu cip, aşa cum se întâmplă peste tot în lumea reală, unde cel care cel care are banii este, mai înainte de orice, respectat şi tratat cu politeţe şi deferenţă.

Ghiseul.ro funcţionează la parametri abia simbolici azi, cu mult după depăşirea oricărui termen rezonabil. Doar o mână de primării s-au înscris în sistem şi nu e clar dacă plata taxelor se şi poate face în cazul fiecăreia. Nu de alta, dar joi dimineaţă, de exemplu, înainte să plec la Direcţia de Taxe, am verificat pe ghiseul.ro dacă Primăria Sectorului 3 era înrolată.

Ei bine, da, era înrolată, dar sistemul nu era funcţional.

Când am sunat pentru lămuriri, m-a lămurit buştean o domnişoară: “încă nu merge, dar o să-i dăm drumul în curând. Aşteptăm un comunicat de presă”.

Despre ce comunicat de presă e vorba, aflaţi în episodul doi al acestui material, care va apărea luni dimineaţă.

Altele asemenea pe Amar de Zi

IQ de alegător

Vlad Petreanu — Tue, 31 Jan 2012 10:30:49 +0000

A pus ieri Vali pe Twitter poza asta:

Părerea mea e că dacă alde Dan Diaconescu reuşeşte să strângă mai mult de două, hai, trei voturi – el, şoferul şi poate ăla de-i spală rolsu’ – e cazul să luăm în considerare în mod serios un soi de vot cenzitar în variantă modernizată, în care selecţia să fie făcută nu în funcţie de avere (că banii mei minte nu are, dacă-mi permiteţi parafraza), ci, mai simplu, în funcţie de IQ.

Ai mai puţin de 100, nu votezi, că mai mult strici.

Nu-ţi convine, treci la şcoală.

Altele asemenea pe Amar de Zi

Începe Nokia blogging school for teens

Vlad Petreanu — Thu, 19 Jan 2012 11:40:10 +0000

De sâmbăta aceasta începe în Bucureşti, la Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr, un proiect pilot de training pentru wannabe teen bloggers. Proiectul este sponsorizat de Nokia – de altfel, denumirea oficială este Nokia blogging school for teens – şi este rezultatul unei propuneri şi a eforturilor încăpăţânate ale unei vechi prietene, Crenguţa Roşu de la DC Communication.

Au fost selectaţi 20 de elevi cărora Victor Kapra şi cu mine le vom oferi workshopuri despre blogging în următoarele două luni. Puştii vor învăţa – sperăm – o grămadă de lucruri pe care alţii le-au aflat lovindu-se cu capul de pragurile de sus ale acestui mediu. Va urma, apoi, o perioadă de mentorat pentru participanţii la această ediţie pilot.

Proiectul se va încheia cu o mică ceremonie de premiere a celui mai activ şi creativ blogger cu un telefon Nokia N9.

De-a lungul celor 8 module alţi bloggeri vor veni să împărtăşească din experienţa lor în sesiuni de Q&A – printre ei Manafu, Bobby Voicu, Cristi Lupşa, Cristina Bazavan, Alex Negrea.

O să vă spun cum merge treaba în următoarele săptămâni – şi, mai mult ca sigur, o să vă invit să-i vizitaţi pe ucenici la noile adrese, ca să le daţi sfaturi sau să-i trollaţi, după cum vă e sufletul – nu de alta, dar viaţa e dură în web 2.0