Tradiţia tăcerii

Preşedintele se operează (din nou – stabilind astfel o nouă premieră, singurul preşedinte în funcţie care trece pe la bisturiu de două ori, şi încă în primul mandat). Preşedinţia, potrivit tradiţiei, nu a anunţat decât după ce informaţia a răsuflat şi a înnebunit redacţiile. Bietul Valeriu Turcan, s-a trezit cu telefonul blocat de presă…

Nu cred că Preşedinţia şi-ar permite să mintă acum şi să spună că e vorba de „o intervenţie chirurgicală de rutină”, dacă n-ar fi aşa. Tiroida se operează, spun mai mulţi medici, mai ales când e vorba de un nodul, fie el malign sau benign. Sper din toată inima că, fiind vorba de „rutină”, nu e nimic grav sau îngrijorător. În plus, cred că preşedintele ar repeta figura cu o clinică faimoasă din străinătate, pe cheltuiala familiei sale, dacă ar fi vreo bănuială neagră la mijloc. (Sigur, ar putea oricând să aducă medicii străini aici, dar asta ar fi chiar o uriaşă pleasnă peste ochii corpului medical român).

Ce mă agasează însă este tradiţia secretului revelat prin presiune, de care vorbeam în deschidere. Toţi demnitarii români îşi ascund problemele de sănătate de parcă nu s-ar putea îmbolnăvi de altceva decât de boli venerice. Orice operaţie, fie ea de rutină sau majoră, este învăluită în perdele de fum, deplasări mascate la medic, acrobaţii de program şi tactici de abatere a atenţiei, ca şi cum, prin lege, bisturiul ar echivala cu demiterea instantanee.

Prima mea ştire de televiziune, în 1994, a fost despre blocajul informaţional ce înconjura operaţia (tot de rutină) a unui ministru al sănătăţii. Aiuritor a fost când, după ore întregi de presiuni, rugăminţi, ameninţări şi linguşeli, directorul spitalului respectiv a acceptat totuşi să dea un comunicat, dar a refuzat categoric să pună pe cineva să-l citească (măcar) în faţa camerei.

E o dezbatere interesantă aici. Ca jurnalist, favorizez comunicarea şi transparenţa, n-am ce face. Cred că e dreptul opiniei publice să ştie dacă aceia care conduc sunt într-adevăr capabili să o facă – din punct de vedere medical, în acest context.

Pe de altă parte, nu pot nega dreptul fundamental al pacientului de a menţine discreţia asupra afecţiunilor sale, cât şi inviolabilitatea secretului medical.

Din păcate, nici unul dintre specialiştii în comunicare ce gravitează – sau au gravitat – în jurul figurilor publice ale României nu au găsit calea de a apropia aceste două poziţii, aparent ireconciliabile.

Ca jurnalist, mi-aş dori să beneficiez de informaţii corecte şi suficiente în privinţa stării de sănătate a preşedintelui României, fără însă a-l jigni sau a-i jigni familia. Şi, ca o excepţie, în acest caz mi-aş dori să mi se ofere aceste informaţii, nu să alerg eu după ele. Pentru că muţenia şi opacitatea nu fac decât să stârnească jurnaliştii, învăţaţi să sape până dau de aur.

Problema e că aurul e rar, şi până la el găseşti roabe de balast (ca să nu zic, de-a dreptul, rahat). Veţi vedea, zilele următoare, o grămadă de zvonuri, interpretări abracadabrante şi, la drept vorbind, prostii monumentale în presă, toate în conexiune cu starea de sănătate a unei persoane. Jurnaliştii şi „analiştii” care le vor deversa nu sunt, de fapt, vinovaţi, decât în măsura în care nu vor rezista tentaţiei (dulci) de a fi primii care spun ceva (chiar o idioţenie).

O mare parte din vină va sta la capătul celălalt, unde e lacătul. Pentru mine, această opacitate semnifică o profundă lipsă de încredere a conducătorilor în judecata celor conduşi.

Articol din categoria: POLITICĂ

1 comentariu Adaugă comentariu

  1. #1 Comentariu nou

    Mie nu mi se pare lipsa de profesionalism aceasta balbaiala, ori tacere ori evazivitate, ci mai mult o metoda parsiva de a atrage atentia, de a transforma un fapt oarecum banal intr-o stire de impact national. Uff, nu se mai termina odata cu smecheriile astea!

    0
    0