Gândul scrie azi despre harta gropilor din Bucureşti. Din şoselele Bucureştiului, adică. Harta e alcătuită de către Brigada de Poliţie Rutieră şi, zice autorul, e raportată periodic celor responsabili să întreţină drumurile.
La drept vorbind, întotdeauna mi-am închipuit că undeva, în acest oraş, trudesc nişte anonimi, bine intenţionaţi de altfel, care se plimbă prin oraş şi notează gropile, pentru a anunţa mai departe. Am crezut mereu, aşadar, că sunt doar o mână de oameni-minune, dotaţi cel mult cu biciclete Tohan, genunchi fragili, epuizaţi de ore suplimentare, sufocaţi de lucrări restante, adică un fel de zâni buni ai bucşelor şi pivoţilor. În fond, cât poţi pedala zilnic prin nebunia asta de oraş? D-aia, mi-am zis, nu se repară niciodată unele drumuri, pur şi simplu pentru că zânii gropilor nu apucă să le contabilizeze. Cum ar fi, de exemplu, cele aflate pe drumul meu de acasă la redacţie şi viceversa, câteva gropi ce sfidează eternitatea, cunoştinţe vechi ce-mi rânjesc din ce în ce mai larg la fiecare întâlnire. Eu, unul, îmbătrânesc cu fiecare revedere şi reflexele-mi scad: probleme îmi pun acum doar hârtoapele nou apărute. În bătăliile maşinii mele cu gropile din şosele, mă tem de ambuscade, iubesc în schimb războiul poziţional, de tranşee.
Dar zânii buni nu există, cum nu există nici Moş Crăciun (ho! e un blog pentru adulţi); sunt doar mii de agenţi de poliţie, dotaţi cu Passat 4×4 şi Logan (şi cu ARO, cei mai fraieri), câte doi, câte 4, cu staţii de emisie recepţie, cu proceduri şi trasee de patrulă. Încercaţi să citiţi întreaga listă întocmită de ei. E ca descrierea unui ciur, por cu por. Oamenii îşi fac treaba bine, fără nici o îndoială.
Sau poate nu?
Poate că-şi fac treaba temeinic, dar nu neapărat şi repede. N-au cum. Gândiţi-vă la administraţia publică românească, la modul neiertător în care-şi complică existenţa şi înnebuneşte solicitanţii. Cât nămol pe teritoriul birocraţiei autohtone, câtă vâscozitate de învins pentru a obţine cea mai banală informaţie… Oare cât timp le-a trebuit agenţilor de poliţie ai Capitalei să raporteze cu atâta precizie gropile oraşului? Cât o fi durat ca aceste date să fie centralizate, eventual după o a doua şi a treia verificare? Câte semnături or fi trebuit strânse, câte ştampile trântite şi câte apostile scrijelite pe marginile dosarelor în chestiune? Câţi bani o fi costat această cartografiere a ruşinii unui oraş?
Ceea ce ne duce la imaginea ineficienţei crunte a celor care, de fapt, trebuie să şi repare aceste drumuri. Aşadar, mii de oameni petrec luni de zile să numere gropi în asfalt. Normal ar fi ca, la sfârşit, harta să fie complet depăşită. Să râdem de poliţişti şi să ne supărăm că se ocupă de prostii în loc să ne apere de toate relele. Dar harta e depăşită în alt sens. Ea este veşnic neterminată, mereu incompletă, precum istoria lumii, ca o bizară Gropopedia în care oricine poate adăuga orice. În timp ce poliţiştii numără, gropile prosperă şi se înmulţesc, într-o epidemie de carii în asfalt pe care proprietarul o ignoră, în ciuda tuturor durerilor şi blestemelor. Sute de mii de şoferi cunosc şi pot evita de-acum cu ochii închişi, la milimetru, gropile Bucureştiului. Numai cei care trebuie să le repare ignoră molima.
Harta gropilor nu este pentru primării. Ar trebui să le spunem acestor nemuritori Pristanda că andrisantul e, cum ar veni, greşit. Harta ar trebui să fie oferită, cu ironiile de rigoare, tuturor celor care mai sunt într-atât de imprudenţi încât să-şi ia carnet de conducere în Bucureşti. În fond, şoferii sunt cei care explorează acest teritoriu sălbatic, şi nu companiile de asfaltări.
Cred, cu tărie, că gropile oraşului merită semnalate, pe această hartă, printr-o traducere liberă a vechiului avertisment, hic sunt leones: „aici sunt banii dumneavoastră”. Ştiu, ştiu… L-a mai folosit cineva.
Păi… tocmai de aceea.
