Însemnări de reporter: Cronica (XV)

un guest post de Elisabeta Petreanu

Cronica “Dublului” de Bach, semnată de cronicarul muzical al României libere, este o bijuterie gazetărească • “Menuhin și Oistrach au atins perfecțiunea, s-au aflat într-o continuă emoție, a existat o intimă comuniune sufletească” între cei doi mari artiști • “Dublul” de Bach, interpretat de Yehudi Menuhin și David Oistrach la București, va rămâne pentru totdeauna legat de prima ediție a Festivalului și Concursului George Enescu, din septembrie 1958.

A doua zi, dimineața devreme, am alergat la redacție. “Papa Rusu” nu mă “agățase” cu nimic pentru ziua aceea și nici eu nu aveam în agenda mea vreo vizită de documentare undeva pe un șantier, în vreo uzină sau într-unul din ministerele unde eram acreditată. Dincolo de bucuria pe care o trăisem la concert, sub vraja muzicii lui Bach și a măestriei celor doi mari artiști, eram fericită că păstrasem “secretul” încredințat mie, că-mi ținusem promisiunea și că, la proxima ocazie, puteam să-l privesc în ochi pe “omul” care mi-l încredințase! Eram fericită că nu cedasem impulsului facil, care mână pe orice jurnalist, de a da, musai, o știre în exclusivitate, de a dezvălui un… secret.

E drept, zilele care trecuseră de la aflarea “secretului” și până în seara Concertului nu fuseseră ușoare.”Secretul” meu putea să apară în orice zi, în oricare altă gazetă, și atunci “Papa Rusu” ar fi fost primul care m-ar fi chemat și m-ar fi dojenit: “Cum, Drăgănițo, ai știut tu că Menuhin și Oistrach vor cânta “Dublul” de Bach pe scena Festivalului și ai tăcut? N-ai înțeles că acesta era unul din marile evenimente ale Festivalului? Ahhhhhh! Ce jurnalist mai ești și tu! N-ai nivel!” În acest punct, m-ar fi privit în ochi și s-ar fi străduit să nu zâmbească, întrucât lui îi erau străine sintagmele luate din limbajul de lemn la modă (proletcultist), iar când le folosea abia-și stăpânea râsul! “Du-te și citește”! ” Învață!” ar fi spus el, privindu-mă pe deasupra ochelarilor, zâmbind fin, în colțul gurii. Nu mai spun ce impresie ar fi făcut o asemenea întâmplare în redacție! Ar fi râs pe înfundate toți reporterii iar redactorul șef n-ar fi întârziat să mă cheme și să mă ia la întrebări. Când făceai o “boacănă” peste care nu se putea trece, Alexandru Cornescu, redactorul șef, te invita în biroul său, se ridica în picioare (pentru că era foarte politicos) și te poftea pe scaun, cât era el de redactor șef. Nu te trata ca pe un subaltern! Tăcea câteva clipe, mărind astfel tensiunea clipei și apoi te invita calm, incredibil de calm: “Zi”! Dacă – surprins de simplitatea întrebării – tăceai, el continua: “Spune”. Și te invita, din nou, la fel de politicos, și de răbdător: “Zi”! Înainte de toate, el vroia să afle, chiar de la “împricinat”, totul, adică adevărul. Nu lua în seamă ce spuneau alții – pentru că erau destui care se grăbeau să… povestească, să “ciripească” în urechea șefilor – și nu numai! El te chema pe tine! Tu te pierdeai în explicații, în amănunte. El asculta calm. Apoi lua decizia. Deobicei, singur. Nu admitea sfaturile altora. Își asuma răspunderea – pentru bune, dar, mai ales, pentru rele. Că erau destule!

În cei zece ani cât am lucrat la România liberă, pe Alexandru Cornescu nu l-am văzut decât rar ieșindu-și din fire. Să iasă el pe culoare, să trântească uși, să țipe, să înjure… nuuuu! Rar se înâmpla așa ceva și atunci înțelegeam cu toții că era de rău. Când era nervos, ori nemulțumit, chipul lui devenea roșu, stacojiu aproape, privirile ochilor lui albaștri căpătau o culoare de oțel. Te privea scurt. Te tăia cu privirea. Într-o astfel de întâlnire era greu s-o dai cotită, să te lamentezi, să cauți vinovați, alții decât tine, să evoci cauze, etc., etc., etc. Nu puteai – dacă erai onest – să nu fii sincer, să nu spui “tot”! El, ca dealtfel și alți membri ai staff-ului (îndeosebi cei care făcuseră gazetărie înainte de război – și el era, cred, unul dintre aceștia) țineau foarte mult la știrile în exclusivitate, la temele, cât de cât, inedite propuse de reporteri. Ce vă mirați? Credeți că în presa comunistă reporterii nu alergau după știri în exclusivitate? Că nu exista competitivitate și exigență privind exactitatea datelor publicate? Credeți că nu era cunoscut termenul de “probitate profesională?” Da, recunosc, era presă comunistă și era supusă “sarcinilor” venite “de sus”, adică de la “Partid” și staff-ul, mai ales, care era tot timpul cu “sabia lui Damocles” deasupra capului, era foarte atent ca aceste “sarcini” să nu fie încălcate. Depindea însă de inteligența și profesionalismul său ca “disciplina de partid”, “indicațiile” să nu fie atât de evidente în gazetă. Era obediență, desigur, dar se găseau “portițe” ca cenzura să fie îmblânzită iar liderii comuniști, în special cei care monitorizau presa, să fie făcuți să înțeleagă că acele articole critice din viața socială și economică (opuse spiritului triumfalist promovat de Partidul Comunist) publicate mereu în paginile ziarului România liberă, nu răsturnau regimul comunist (Doamne feri!) ci dimpotrivă (li se spunea) contribuiau la asanarea societății de… racilele moștenirii burgheze! Ha, ha, ha. Am trăit astfel de împrejurări, nu le-am uitat! Iar România liberă, era, în acei ani – grație profesionalismului și inteligenței staff-ului său – o astfel de gazetă și trecea printre Scilla și Caribda, cu spaimă pentru fiecare număr de gazetă, pentru fiecare articol publicat, pentru fiecare semnătură. Nu se știa niciodată ce putea aduce “ceasul”, “ziua de azi” ori “ziua de mâine!” Nu se știa niciodată cum “citea” cenzura un articol, cum interpreta ea (printre rânduri) mesajul lui.

Acum, să ne întoarcem la experiența mea inedită, privind “Dublul” de Bach.

În climatul de atunci al redacției, pierderea exclusivității unei astfel de știri cum era “Dublul” de Bach cântat de Menuhin și Oistrach la București n-ar fi fost trecută cu vederea. Dar nici lansarea în gazetă a unei “dude”, adică a unei știri false. Sigur m-aș fi ales cu o sancțiune – o amendă și o notă la “gazeta de perete”, cu prestigiul profesional (la care trudeam din greu) șifonat! Sau chiar cu desfacerea contractului de muncă și eliminarea din presă pentru totdeauna! Ceea ce, pentru mine, care eram la începutul meseriei de gazetar, pe care o iubeam mai mult decât orice pe lume, ar fi fost o catastrofă! Eram, cum se spune, pe “muchie de cuțit”! Dar, nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Pentru că directorul OSTA păstrase, el însuși, “secretul”, nu “suflase” nimănui știrea! Avusese încredere în mine! Iar eu, la rândul meu, îmi respectasem promisiunea. Deci – îmi spuneam eu – izbândisem. Reușisem să țin sub control teribilismul profesional care pândește la tot pasul pe orice jurnalist. Cu atât mai mult când este tânăr. Iar eu aveam atunci cu puțin peste 26 de ani!

Așadar, cu bucuria în suflet și cu mintea limpede, eliberată de stresul pe care-l suportasem (tăcut) mai bine de două săptămâni, am intrat în birou și m-am repezit la pachetul cu ziare. Miroseau încă a cerneală tipografică. Ia să vedem – mi-am zis – răsfoind de zor gazetele aflate pe masă, ce scriu dragii noștri cronicari care – indiferent de domeniul despre care scriau, muzică, teatru, film – aveau câte ceva de zis.

Am fost oarecum dezamăgită să constat că România liberă nu publica o cronică a Concertului cu “Dublul” de Bach din seara precedentă. E drept, ziarul publica cronica lui Hoffman la Recitalul Menuhin care avusese loc la Ateneu, în ziua de 17 septembrie. Dar pentru mine acesta era un alt eveniment, cu o altă semnificație decât “Dublul” de Bach. Așa dar, trebuia să mai aștept o zi, ca să aflu impresiile și aprecierile unui cronicar muzical calificat, precum era Alfred Hoffman. O zi. Eram extrem de curioasă să văd cum un cronicar muzical experimentat și exigent precum era Alfred Hoffman receptase momentul culminant al Concertului din 18 septembrie 1958, acel fabulos “bis” cu “Dublul” de Bach!

Dar, mai întâi, câteva cuvinte despre Afred Hoffman.

Ca jurnalist, la România liberă îl știam, din vedere, pe Alfred Hoffman, “Fredy”, cum i se spunea în redacție. Era colaborator și venea rar, adică numai atunci când scria cronici muzicale. Le scria acasă, venea, se ducea la “dactilografe”, lăsa textul și pleca. Dacă, întâmplător, erai pe culoar, trecea pe lângă tine, cu silueta lui “dodoloață”, specifică celor care stau mult pe scaun, la masa de lucru, se culcă târziu, mănâncă noaptea, că altfel nu pot adormi, și mai au de purtat și vreo moștenire genetică. Trecea fără să te vadă, ca și când ar fi fost “cu capul în nori”. Saluta întotdeaua, grăbit și politicos. Era un cronicar muzical prolific. Semna în multe publicații cronici muzicale, scria studii pe care la publica în revistele de specialitate sau în volume colective dedicate, Monografii, Culegeri de studii, etc., etc. Și chiar și note scurte pentru copertele unor discuri, acele “prezentări” succinte despre operă, compozitor și interpret, adevărate “bijuterii” editoriale accesibile marelui public iubitor de muzică. Alfred Hoffman nu agrea (și nu practica) stilul sibilinic al altor cronicari muzicali. Nu scria “sec”, tehnic. Îți plăcea să-l citești. Iar cronicile lui erau o încântare, prin bogăția informației, prin acuratețea și seriozitatea aprecierilor și pertinența opiniilor formulate. Această constatare am făcut-o și în zilele Concursului și Festivalului, citindu-i cu atenție cronicile de la concertele simfonice, inclusiv pe cele de la probele unor concurenți participanți la cele trei secțiuni ale Concursului de interpretare. Reiterez această constatare, acum, după mai bine de o jumătate de secol, când recitesc cronicile lui consacrate acestui mare eveniment din viața României postbelice și rezist cu greu tentației de a nu consemna aici titlurile cronicilor lui consacrate evenimentelor muzicale ale Festivalului și Concursului George Enescu. Erau zile în care România liberă publica zilnic și câte două cronici muzicale semnate de Alfred Hoffman. Unele cu pseudonimul Horia Albulescu. Sunt sigură (deși n-am niciun indiciu concret) că și acestea erau tot ale lui, întrucât România liberă nu avea un alt cronicar muzical acreditat la Festivalul Enescu. Aproape că-mi dă târcoale ideea să scriu un articol despre Alfred Hoffman – cronicarul – la Festivalul George Enescu. Așa cum mi-a dat târcoale ideea să scriu un articol despre Ilie Bâlea – cronicarul muzical al Revistei Tribuna din Cluj la Festivalul George Enescu – după ce am citit (recitit de curând) articolele, interviurile și reportajele sale de la Festival. Precizez că Ilie Bâlea a fost singurul cronicar muzical acreditat la Festival care a publicat o cronică în revista Tribuna din Cluj despre premiera Operei Oedip, după ce liderii comuniști de la București au decis cenzurarea spectacolului dirijat de Constantin Silvestri. Era, desigur, o sfidare subtilă a autorităților comuniste. Ilie Bâlea a ales soluția inteligentă, cea mai inteligentă pentru acel moment, de a scrie o cronică despre spectacol, despre performanțele artistice ale interpreților de mare clasă pe care-i avea atunci Opera Română din București, despre realizarea de excepție a lui Constantin Silvestri, dirijorul spectacolului. O cronică, să-i spunem tehnică! El nu a suflat un cuvânt despre semnificația filozofică a Oedipului enescian, semnificație care-i speriase de moarte pe liderii politici comuniști de la București, pe culturnicii și politrucii care aplicau cu obediență “indcățiile” lor. Și a publicat această cronică, asumându-și toate riscurile. El, și gazeta Tribuna din Cluj care o publica! Acest curaj această, inteligență profesională a lipsit gazetelor din București. Ele au tăcut mâlc! Și dacă voi scrie despre Alfred Hoffman și Ilie Bâlea, în mod sigur voi scrie și despre Eva Molho, colega mea de la România liberă și ea acreditată la Festivalul și Concursul “George Enescu”.

Sunetului arzător, plin de tensiune al lui Menuhin îi răspundea tonul mai blând cu inflexiuni grave, catifelate al lui Oistrach. Și vocile instrumentelor se contopeau într-o armonie sublimă.

Împreună cu Eva Molho, Alfred Hoffman alcătuise un “tandem” redutabil cu care România liberă trecuse cu brio prin “maratonul” publicistic determinat de dorința (și ambiția) de a reflecta, în modul cel mai profesionist posibil, acest mare eveniment muzical. Urmărind frecvența aproape cotidiană a cronicilor de concert semnate de Alfred Hoffman în zilele Festivalului și Concursului, nu poți să nu te întrebi: când își scria el cronicile? Dimineața în zori sau venea noaptea la redacție? În fine!

E dimineața devreme. Redacția e aproape pustie. În biroul meu, pe masa de lucru, ca de altfel în toate birourile redacției, “setul” cu toate gazetele (puține) care apar la București. Au un miros puternic, dulce acrișor, de cerneală tipografică, mai suportabil decât cel din tipografie și de la “rotativă”, unde se amestecă cu mirosul de ulei și fier încins și unde plutește un aer greu, îmbâcsit, înnecăcios. Știu cum e acolo! Am fost de atâtea ori, în nopțile de “cap limpede” pentru a verifica mersul tirajului, menținerea calității cernelii tipografice, a paginilor tipărite și, mai ales, pentru a controla dacă în procesul de tipărire cineva, cumva… nu făcuse vreo intervenție, vreo modificare… nedorită, reacționară, criminală (Doamne feri!) etc., etc. Acolo, în tipografie, în subsolul mastodontului imobiliar “Casa Scânteii”, nu sunt ferestre. Și majoritatea linotipiștilor și “culegătorilor” (parcă-i văd, în halatele lor, care au fost cândva albastre sau gri iar acum au devenit atât de ponosite încât cu greu le mai ghicești culoarea inițială) slabi, cu figuri cadaverice și, majoritatea, fără dinți. Din cauza aerului îmbibat cu vapori de plumb, se îmbolnăvesc de tineri, de boli profesionale specifice, astfel încât puțini mai ajung la pensie! Ați văzut vreodată un tipograf suferind de “boala plumbului”? Nu, nu – acum nu vă povestesc! E prea dureros! Poate altădată! Oricum, cei care citesc dimineața ziarul nu știu nimic despre toate astea!

Deschid România liberă din ziua de 20 septembrie 1958 și găsesc repede, titrată cu eleganță, și plasată într-un loc vizibil în pagină, ca orice material important în economia ziarului, cronica lui Alfred Hoffman. Caut cu înfrigurare să văd dacă a scris despre momentul de maximă emoție al serii, când maestrul George Georgescu a anunțat ceva ce până atunci nu fusese comunicat publicului, adică fusese un “secret”, un “secret” care-mi fusese încredințat mie cu câteva săptămâni în urmă, într-un birou directorial din Calea Victoriei, și pe care eu îl păstrasem cu strășnicie: “Dublul” concert de Bach interpretat de doi mari artiști: Yehudi Menuhin și David Oistrach. Da! Lui Alfred Hoffmann nu-i scăpase momentul pe care-l consemna astfel în pagina cronicii lui. Citiți. “Când maestrul George Georgescu – scria el – a anunțat că în seara de omagiu pentru memoria lui George Enescu cei doi violoniști de faimă mondială, Oistrach și Menuhin, vor interpreta împreună “Dublul” concert de Bach (…) emoția a făcut să se oprească respirația publicului din sală și a celui din fața aparatelor de radio. Nu era vorba de emoția superficială a amatorilor de nume mari, ci de conștiința faptului că primul Festival Enescu se ridica și mai mult, prin acest eveniment artistic, la o semnificație ce depășește cu mult momentul de satisfacție estetică imediată. Doi mari artiști ai lumii – înfrățiți sub semnul artei enesciene – iată cel mai frumos dar care putea fi făcut Festivalului, publicului nostru (…) pe calea minunată a artei”. Spre știința publicului român Alfred Hoffman amintea că “Dublul” concert de Bach era “una dintre lucările de care Enescu era foarte atașat”, că acest Concert a fost cântat de cei doi mari artiști, Enescu și Menuhin, împreună, că au realizat o înregistrare pe disc și că acea înregistrare rămâne “o mărturie grăitoare a legăturii spirituale dintre maestru și discipol”. Alfred Hoffman nu uita să amintească faptul că același concert fusese cântat de George Enescu împreună cu David Oistrach cu ocazia turneului său la Moscova din aprilie 1946. Dublul concert de Bach – scria Hoffman – “rămâne legat pentru totdeauna de tălmăcirea pură și pasionată pe care i-o imprimă, alături de partenerii săi, incomparabilul muzician român”.

Despre cei doi artiști aflați, în 1958, pe podiumul Ateneului Român, cronicarul muzical al României libere observa că Menuhin și Oistrach au atins perfecțiunea, că s-au aflat într-o continuă emoție, că a existat o “intimă comuniune sufletească” și că dialogul dintre cele două viori a fost cu atât mai elocvent cu cât personalitatea artistică a celor doi artiști este mai diferită. Prin arta lor, cei doi artiști s-au înțeles în chip fericit. “Sunetului arzător, plin de tensiune al lui Menuhin – scria Alfred Hoffman – îi răspundea tonul mai blând cu inflexiuni grave, catifelate al lui Oistrach. Și vocile instrumentelor se contopeau într-o armonie sublimă”. Alfred Hoffman considera că interpretarea de la București a “Dublului” de Bach – care s-a bucurat de acompaniamentul orchestral “direct, precis și deosebit de muzical” al Orchestrei Filarmonicii, dirijată de George Georgescu “este de o valoare unică”.

Citind aceste rânduri, mă gândeam că la cronica lui Alfred Hoffman mai trebuia adăogat doar atât: Dublul de Bach, interpretat de Yehudi Menuhin și David Oistrach la București, va rămâne pentru totdeauna legat de prima ediție a Festivalului și Concursului George Enescu, din septembrie 1958. Nu i-am spus lui “Fredy” acest gând al meu, atunci, în 1958, Și nici mai târziu. O fac acum, cu o întârziere de peste o jumătate de secol, și, poate, că acolo, în ceruri, unde se află, Alfred Hoffman va primi cu grație propunerea mea târzie!

Post – scriptum (1)

O lună mai târziu, cei doi artiști aveau să interpreteze Dublul de Bach la Paris, la sala Pleyel, cu Orchestra RTF, condusă de dirijorul Philippe Capdeville.

Era prima dată când David Oistrach, marele violonist sovietic, apărea pe un podium de concert în Parisul postbelic. Și o făcea în compania unui mare prieten și artist: Yehudi Menuhin! Iată, după o perioadă de mai bine de 13 ani, Menuhin și Oistrach cântau din nou Dublul de Bach. Mai întâi la București, în 18 septembrie, și apoi la Paris, în 24 octombrie! Să fi fost “bisul” fabulos de la București un punct din strategia lor de marketing? Este, desigur, o ipoteză! La București se aflau, cu ocazia Festivalului și Concursului George Enescu, numeroși jurnaliști din Occident – Paris, Berlin, Londra, Viena. De asemenea mari personalități ale vieții muzicale franceze, precum Nadia Boulanger, Ivonne Astruc, Marcel Mihalovici, Monique Haas și alții! “Dublul” de Bach de la București – fie el și într-un “bis” – cântat de doi mari artiști, unul din Vest, altul din Est, era un eveniment extraordinar în viața Europei postbelice aflată sub apăsarea Cortinei de Fier. El nu putea trece neobservat și necomentat. Era tocmai ceea ce-și vor fi dorit, în mod subtil, cei doi mari artiști: să intre în actualitatea muzicală franceză cu un ceas mai devreme! Este, desigur, așa cum am spus, doar o ipoteză care încearcă să explice evenimentul-surpriză de la București, “secretul” privind interferența celor doi mari artiști în programul Orchestrei Filarmonice din București sub conducerea maestrului George Georgescu, altfel, un program alcătuit cu mult înainte, aprobat de Comitetul de organizare a Festivalului și Concursului George Enescu, un program comunicat, cu anticipație, publicului bucureștean! Dacă va fi fost așa, “surpriza” a avut un tâlc iar “secretul” un motiv! Un motiv, nu numai artistic, ci și pragmatic!

Post-scriptum (2)

Aici se încheie ciclul “Însemnări de reporter”, consacrat unei experiențe inedite parcursă de un jurnalist – încrezător și pasionat – de rostul meseriei sale, într-un moment revelator pentru România acelor ani: Festivalul și Concursul Internațional George Enescu. Revelator pentru climatul existent, marcat de rigorile Cortinei de fier, infestat de politică și ideologie. Revelator pentru ceea ce acest eveniment muzical, primul în viața României postbelice, demonstrase: că era posibilă o deschidere, o reîntoarcere a României spre Europa! În “înghețul” determinat de “războiul rece”, de Cortina de fier, prima ediție a Festivalului și Concursului George Enescu din septembrie 1958 a fost ca o fereastră deschisă spre valorile europene. Iar muzica, muzicienii, au fost primii care au deschis această fereastră. Și vor continua s-o deschidă, pas cu pas, de la o ediție la alta, cu dârzenie, cu perseverență și inteligență profesională, fiind flexibili, atunci când lucrurile erau e cale de a “îngheța”, fiind subtili când trebuiau să convingă, să învingă cenzura, imperativele politice și ideologice care au funcționat fără greș! Astfel au putut fi traversate (dacă nu învinse) dificultățile, opreliștile, cele mai grave fiind cele pecuniare, create de liderii politici comuniști aflați la guvernare. Această “fereastră” se va deschide larg după căderea sistemului comunist. În România – și nu numai.

Mulțumesc fiului meu, Vlad Petreanu, pentru excelenta idee de a găzdui aceste “Însemnări” pe blogul domniei sale – într-un moment foarte dificil pentru noi toți: carantina impusă de COVID-19. Pentru mine, această carantină a însemnat Arhive și Biblioteci închise, întreruperea contactelor cu oameni dedicați cercetării, precum sunt documentariștii și operatorii serviciilor de deservire ale acestor instituții fundamentale ale culturii române, cărora le aduc mulțumiri și o grațioasă reverență pentru profesionalismul și dăruirea cu care-și fac meseria, pentru solicitudinea acordată fiecărui cercetător, indiferent de prestigiul, de valoarea sau… vârsta sa!

Pentru mine, carantina impusă de COVID-19 a însemnat stoparea – temporară – a unui proiect de suflet precum este cercetarea primei ediții a Festivalului George Enescu din septembrie 1958. Îndeosebi a ceea ce s-a întâmplat dincolo de podiumul de concert, dincolo de lumina reflectoarelor. Adică – a culiselor lui! Iată de ce publicarea acestor însemnări a fost – și pentru mine – ca o fereastră. O fereastră spre dialog. O fereastră spre comunicare, cu oameni fel de fel. Le-am răspuns tuturor, cu promptitudine și bunăcuviință, cu bucurie și cu prețuire pentru opiniile exprimate! Cu admirație pentru interesul lor pentru un timp care, iată, a devenit istorie. Îi aștept cu mult drag la proxima ocazie! Căci aventura mea în fabulosul, necuprinsul, imprevizibilul spațiu on-line – va continua! Acum, veți spune, cu ironie sau ridicând din sprânceană, că dacă am prins gustul dialogului virtual, al dialogului cu interlocutori cu mască, nu masca impusă de COVID-19, ci aceea a pseudonimelor, îmi este greu să ies din cursă! Da! Așa este! Pe curând, cu un nou serial care se va intitula: Pactul cu diavolul!

16 comentarii Adaugă comentariu

  1. Pe de o parte aș spune că ne-ați spus o povestioară cu “happy-end”, pe de altă parte e multă muncă pasiune și dăruire.
    Nu aș fi mers la concert “dus de mami” mai degrabă aș fi mers împreună cu tatăl meu.
    Un artist veritabil când urcă pe scenă nu se gândește decât la pasiunea și dăruirea lui pentru ceea ce face și la publicul care îl ascultă (în cazul de față). Ținând cont de valoarea inconmensurabilă a celor doi solistiMenuhin și Oistrach cât și a dirijorului

    Thumb up 0
  2. Pe de o parte aș spune că ne-ați spus o povestioară cu “happy-end”, pe de altă parte e multă muncă pasiune și dăruire.
    Nu aș fi mers la concert “dus de mami” mai degrabă aș fi mers împreună cu tatăl meu.
    Un artist veritabil când urcă pe scenă nu se gândește decât la pasiunea și dăruirea lui pentru ceea ce face și la publicul care îl ascultă (în cazul de față). Ținând cont de valoarea inconmensurabilă a celor doi soliști Menuhin și Oistrach cât și a dirijorului concluzia mea e cu atât mai plauzibilă.
    Cei doi soliști cât și toată orchestra în frunte cu dirijorul au urcat pe scena și au cantat pentru Enescu, pentru public și pentru bucuria lor. Bucuria de a se revedea și de a cânta împreună. Restul cu palme date imperialismului sau mai știu eu cui sunt simple speculații gazetaresti. Ăăăă și încă una… în acea seară cei doi titani ai muzicii clasice NU au făcut schimb de viori.
    Mi-a plăcut mult seria dumneavoastră de articole vă felicit! La fel cum mi-a plăcut și seria de podcast-uri ale domnului Vlad Petreanu despre revoluția din ’89 deasemeni și pe el îl felicit cu această ocazie.
    Aștept cu nerăbdare noile dumneavoastră articole și va urez mult succes în continuare!

    Thumb up 1
    • Acum, la final, vă mulțumesc încăodată, pentru atenția cu care ați urmărit ”Însemnările” mele. În viața mea de jurnalist am mai întâlnit interolucutori tot atât de ”pricinoși”! Poate chiar mai răi! Dar această experiență era interesantă pentrucă ea era legată de derularea unui mare eveniment în România acelor ani! Cu această ocazie m-am străduit să arăt, fie și în treacăt, unele aspecte din viața redacției și a oamenilor ei, aflați veșnic sub foarfeca cenzurii comuniste! În fine! Nu deschid cutia…amintirilor. Formularea privind prezența Dvs. la concert în acea seară, împreună cu ”mami” era, desigur, o metaforă tandră, în sensul că erați la o vârstă fragedă, astfel încât că n-ați fi putut merge singur! Vă rog s-o primiți – așa! Nu altfel!
      În ceea ce privește precizările Dvs. privind schimbul de viori între cei doi mari artiști – ele au confirmat opinia mea (o opinie de diletant, firește) că acest lucru nu este posibil. La fel de interesantă mi se pare și precizarea privind acea expresie năstrușnică potrivit căreia Concertul celor doi soliști cu Dublul de Bach la București, într-o țară aflată, întradevăr după Cortina de Fier, ar fi fost ”o lovitură dată imperialismului”! Ha., ha., ha., N-am crezut nicio iotă din acea relatare despre acest moment care – cum v-am spus deja – a fost luată în brațe de muzicologi, de cei care scriu despre acea seară magnifică. Dar eu, fiind jurnalist, cumva din afara acestei lumi, aveam nevoie să-mi verific acest punct de vedere, sceptic, solicitând punctul de vedere al unui muzician. Dvs, ați făcut-o cu eleganță și promptitudine! Vă mulțumesc, mult, încăodată. În cadrul acestei experiențe inedite pe care am avut-o publicând aceste ”Însemnări” în on-line, Dvs. ați fost (așa cum am spus-o de mai multe ori) unul dintre comentatorii remarcabili
      prin consecvența lecturii și pertinența observațiilor! A fost o experiență interesantă și inedită pentru mine! Așa încât, după cum am precizat în post-scriptum (2), mă pregătesc pentru o nouă experiență! Deocamdată, îmi suflec mânecile!
      Vă aștept, în viitor, cu interes, și – de ce să n-o spun – cu mult drag! Toate bune!

      Thumb up 0
  3. Sarut me=ana doamna,
    Inteleg ca asteptati reactia mea!
    Va rog frumos, mai lasati-mi timp sa o ‘rumeg’ (chiar daca nu credeti, sunt nascut in zodia ‘Taur’)!

    Thumb up 0
    • Daaaaaa? În zodia Taurului? Ehhhhh! De aceea sunteți atât de bătăios, atât de……pricinos!!!!!! E o zodie pe care o ador! Și eu sunt născută într-o zodie puternică! Zodia Leului! Ha., ha., ha., De aceea umblu prin Biblioteci, Arhive, etc., etc., ȘI LA ACEASTĂ VÂRSTĂ! Credeți-mă e mult mai interesant și benefic (pentru sănătatea minții) decât să plimbi cățelul în parc! Fiul meu, Vlad Petreanu a înțeles asta! Acest serial, această ”povestioară” cum a numit-o unul dintre cititorii acestui blog, a fost scrisă anul trecut, în vacanța de iarnă a Arhivelor Naționale (ANIC), adică după 15 decembrie, pe ”trunchiul” unui articol publicat în 2013, pe blogul Ancăi Grădinaru, o foarte bună jurnalistă, deținătoare a 2 sau 3 premii APTR! Am scris, atunci mai multe articole despre prima ediție a Festivalului Enescu, la îndemnul ei, deoarece era acreditată la ediția din acel an a Festivalului Enescu și credea că ”dădea bine” să publice pe blogul ei niște articole scrise de cineva care a fost contemporan cu prima ediție a Festivalului, acel cineva (adică eu) fiind chiar jurnalist! Desigur, când am retrăit evenimentele, și am făcut și o documentare ”pe repede înainte”, lucrurile mi-au apărut altfel! Trecuse mai bine de o jumătate de secol și nu numai atât, sistemul comunist se prăbușise. Puteam să văd lucrurile – atât cât îmi permiteau sursele la care aveam acces – într-o altă lumină. Mai aproape de adevăr! Iar ”adevărul”, drăgăliță Doamne, e altul decât s-a văzut în lumina reflectoarelor! Foarfecele cenzurii se vede în toată amploarea și hidoșenia lui! Ceea ce ați citit în acest serial este doar o fărâmă, o ”fărâmiță” din strategia de comunicare stabilită de oficialii comuniști! Aveți ”puțintică” răbdare – cum ar spune ”nenea” Iancu! În timpul carantinei COVID-19 am scris altceva. Mult mai interesant, deși, Dl. Vlad Petreanu zice că e…..de nișă! ”Nește” pagini, acolo, care trec de câteva ori suta! Hm., hm., hm., Dar asta, a fost posibil după o documentare serioasă, după zile întregi de stat în Biblioteci și Arhive și cu ajutorul unor note foarte aplicate, făcute atunci, pe loc, cu ”docomentul” pe masă! A fost bine! Mă simțeam perfect! Na! Că iar am luat-o razna! Am început să mă laud! Dar e pe bune, să știți! Aștept să se redeschidă Arhivele, Bibliotecile să mai verific câte ceva! Și pe urmă, gata! Deschid fereastra și las paginile ”să zboare”! În on-line, firește. Adică în infinit! Dacă vor fi citite sau nu, dacă vor fi apreciate – sau nu, nu contează! Nu succesul mă interesează! Ci faptul – esențial – de a face cunoscute acele ”întâmplări” – dureroase, dramatice, pe care le-am găsit în documentele studiate! Al dracului ”morbul” ăsta de jurnalist! Nu scapi de el, nici când ajungi aproape de cele… patru scânduri! Hi., hi., hi., Seară bună!

      Thumb up 0
    • Sarut mana,
      Sa va mai starnesc si eu?
      De cand am citit primul articol, m-am intrebat daca veti ajunge cu ‘povestile’ pana in 1989.
      Acum imi este clar ca nu asta era intentia Dvs.
      Eram curios daca stiti amanunte de culise despre ce s-a intamplat in redactia ‘Romania Libera’ pe data de 26 Ianuarie 1989. Sau mai exact pe 25 Ianuarie, in ziua in care se pregatea editia pt 26 Ianuarie.
      Acum insa am inteles mai bine. Ceea ce eram eu curios sa aflu, nu se gaseste in arhive. Poate doar in ‘memoriile’ domnului Petre Mihai Bacanu, sau a altor ‘protagonisti’.

      Thumb up 0
    • Aahhh… Si inca ceva, si ‘foiletonul’ acesta, despre primul festival si concurs Enescu, e tot un material ‘de nisa’. Sunt sigur ca il veti convinge pe fiul dumneavoastra sa va ajute sa publicati materialul, intr-un fel sau in altul, fie ca va gazduieste in continuare pe acest blog, fie ca va ajuta sa construiti un blog personal.
      Toate cele bune si sa auzim (sau mai exact sa citim) numai de bine!

      Thumb up 0
  4. “Mulțumesc fiului meu, Vlad Petreanu, pentru excelenta idee de a găzdui aceste “Însemnări” pe blogul domniei sale”. Așa ceva e mai rar în ”blogosfera” românească. Felicitări împricinaților! :)

    Thumb up 2
    • Mulțumesc, Adi Șerbu, pentru felicitări! Constatarea că o asemenea formulă se găsește ”rar” în blogosferă arată o bună cunoaștere a blogosferei de către Dvs. Ceea ce mi se pare fabulos! Vă felicit, la rândul meu, pentru spiritul Dvs. de observație! Păstrațil! Merită! Seară bună!

      Thumb up 0
  5. Felicitari doamna jurnalist Petreanu.Am citit toata seria si ma declar cucerit de aceasta incursiune narativa in acele timpuri.Astept cu placere alte episoade care sunt convins ca vor fi la fel de interesante.

    Thumb up 0
    • Vă mulțumesc pentru că ați avut interes (și răbdare?) să cițiți toată ”seria” însemnărilor mele publicate aici! Aprecierile Dvs, sunt pentru mine un îndemn bine venit, întrucât sunt la prima experiență a publicării în on-line a unor pagini scrise în urma unor investigații asupra unor teme interesante – chiar dacă, par de ”nișă”. Îmi place să cred că tocmai aceste ”materiale de nișă” pun o pată de culoare în ”tabloul” nostru existențial, dominat de ”grija” zilei de mâine, de concretul imediat! Așa dar, voi continua. Promit! Toate cele bune.

      Thumb up 0
    • Mulțumesc pentru felicitările pe care mi le adresați. La rândul meu, și eu vă felicit că ați avut interes
      și răbdare ca să citiți întreaga serie. Voi continua și, desigur, mă voi strădui să aduc teme care să fie interesante pentru publicul cititor de AZI dedulcit (sau mai bine zis bombardat) cu alte teme! Aparent mai ”fierbinți” dar, cu totul pasagere! O zi bună vă doresc!

      Thumb up 0
  6. Ce interesant si nostalgic! Acum e o dezamagire continua, o goana dupa trafic si clickbait. Ce redactie, dom’le? Alte vremuri au fost atunci…

    Thumb up 0
    • Observația Dvs. că ”însemnările” mele au un parfum nostalgic este justificată! Nu poți fi altfel atunci când te întorci spre anii tinereții! Oricum ar fi fost ea! Nimeni nu are în viață drumul presărat numai cu petale de trandafiri! Dar ne place, să ne amintim, cu predilecție, momentele luminoase, momentele care ne-au adus bucurie, fericire. Ne place să ne întoarcem gândul, cu tandrețe și reverența de rigoare, către oamenii de la care am avut ce învăța, care ne-au fost modele, etc., etc., Și astfel, tinerețea, trecutul, devine suportul cel mai trainic pentru prezent! Vă aștept cu mult drag la lectura a ceea ce voi continua să public. Pe acest blog, sau în alt loc. Toate cele bune

      Thumb up 0
    • Pentru …..”pricinosu”., Maestre – îmi dați voie să vă spun așa? Înțeleg interesul Dvs. pentru acele momente care fac parte din ceea ce ne place să credem că a fost Revoluția română. Eu nu mai eram atunci în redacția României libere. Încă din septembrie 1967, am trecut în redacția Revistei Magazin Istoric. Revista era la început. Primul număr apăruse în aprilie/mai 1967, iar eu am început să lucrez acolo de la al patrulea număr. Am avut o ofertă pe care n-am putut s-o refuz, în pofida avertismentelor primite din redacția României libere, colegi, prieteni, inclusiv ale redactorului șef de atunci, cum că voi dispărea ca jurnalist., bla., bla., bla., Da, așa a fost. Am dispărut ca jurnalist de ziar cotidian. Dar cât de interesantă, cât de nouă, pentru mine, era munca la o publicație ce ieșea din concretul imediat. Scăpasem de tirania reportajelor despre prețurile roșiilor din piață. etc. etc., Dar cenzura – n-a lipsit nici acolo! Era mai subtilă, mai perfidă! În fine!
      Să revenim la ceea ce – se pare – că vă interesează în mod special. Elaborarea numerelor de ziar din zilele de 25, 26 ianuarie. Știu un singur om care ar fi putut răspunde la această întrebare: MIHAI CREANGĂ! Dar acest OM – scriu cu majuscule pentrucă a fost un foarte bun jurnalist (și pe care am avut fericirea să-l cunosc, deși plecasem de mult de la România liberă) azi – NU MAI ESTE! Poate vor mai fi fiind și alți oameni care au participat la acele numere, într-un moment atât de însemnat, întrucât editarea unei gazete necesită o muncă de echipă! Așa încât, nu disperați! Șansele pentru cunoașterea adevărului despre acele zile nu sunt pierdute! Să fim optimiști! Vă aștept în continuare! Intervențiile Dvs. – mereu critice, cârcotașe….pricinoase, sunt pentru mine precum sarea și piperul! O zi bună vă doresc!

      Thumb up 0
    • Sarut mana,
      Iertata sa-mi fie insistenta, vreau sa ma asigur ca ati inteles bine!
      Este vorba despre IANUARIE 1989, NU Decembrie!

      Thumb up 0

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest blog folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.