Însemnări de reporter: Dilema (IX)

Îmi dau seama că n-am cum să verific știrea plasată de N.M. • Îmi scriu articolul la mașină, singură, cu gândul la biroul de cenzură pe unde vor trece rândurile mele • Sunt în dilemă: să dau sau nu bomba aflată “pe surse”?

un guest post de Elisabeta Petreanu

În drum spre redacţie, am avut destul timp să mă gândesc la “secretul” ce-mi fusese încredinţat și la sfaturile bătrânului jurnalist. Îmi închipuiam cum o să intru eu în Secretariatul de redacţie şi am să-i spun (triumfătoare) lui Papa Rusu: “Am o ştire bombă! În exclusivitate!” Ca de obicei, Papa Rusu, sceptic din fire şi obişnuit cu teribilismele reporterilor care, la fiecare pas, găseau câte o știre bombă sau în exclusivitate sau inedită, avea să mă privească pe deasupra ochelarilor şi, zâmbind subţire, cu ironia lui binecunoscută, avea să-mi spună: “Zi”. Iar eu, încântată, aveam să-i spun secretul, aşteptând cu sufletul la gură încuviinţarea lui: “Scrie!”

Dar, un drăcuşor îmi şoptea la ureche: şi dacă nu va avea loc acel concert? Dacă unul dintre cei doi protagonişti ai concertului cu “Dublul” de Bach nu ajunge la timp la Bucureşti ori se răzgândeşte ori, Doamne fereşte, îşi rupe piciorul, ori… De unde ştii tu că acel domn, N. M., bine înfipt în lumea evenimentelor artistice, nu auzise şi el “pe surse” această “ştire bombă”? Și, la urma urmei, ce l-a făcut pe el să spună unui jurnalist un secret? Și de ce tocmai ție? Hai, verifică secretul! Verifică! E obligaţia ta de jurnalist!

Dar cum?

Eu, ca jurnalist axat pe probleme economice şi sociale, nu aveam surse în lumea muzicală. Riscul de a da o dudă – cum se spune în lumea presei ştirilor neadevărate – era enorm! Dar şi riscul de a apărea în altă gazetă şi nu în gazeta mea, România liberă, – era la fel! Parcă-l auzeam pe Papa Rusu dojenindu-mă: “Cum, Drăgăniţo, ai obţinut tu ştirea asta, în exclusivitate, şi n-ai dat-o? Ce jurnalist eşti tu?” Şi – cum se spunea în redacţie când un reporter făcea o boacănă – aveam s-o iau pe cocoaşă: fie să primesc o sancţiune şi să fiu pusă la gazeta de perete ce trona în holul redacției, spre ştiinţa tuturor, fie să fiu dojenită chiar de redactorul şef într-una din şedinţele săptămânale cu întreaga redacţie. Ceea ce era şi mai rău. Ştiam ce putea să fie. O mai păţisem! Şi cu toate astea, nu puteam să dau o asemenea ştire numai pe ceea ce auzisem, adică după ureche. Fie, mi-am zis: nu dau ştirea! Păstrez secretul. Îmi asum răspunderea. Fie ce-o fi!

Şi drăcuşorul care-mi suflase în ureche îndoiala, îşi freca mâinile de bucurie, iar sfaturile bătrânului meu prieten gazetar erau țăndări.

Apoi am analizat la rece lucrurile.

Aici nu era vorba numai de mine, am continuat eu să-mi justific decizia, părăsind ipostaza emoţională, de jurnalist pasionat de ştiri în exclusivitate. Toţi oamenii aceia care gândiseră acest eveniment (în ipoteza că el avea să aibă loc cu adevărat) ca una din marile surprize ale Festivalului, care făcuseră un efort considerabil ca cei doi mari artişti să fie la Bucureşti în acelaşi timp, lucru foarte greu de realizat când este vorba de doi artişti mari, cu agende încărcate şi aflați în două capitale europene atât de diferite, situate una în Est, alta în Vest şi despărţite de Cortina de fier – aveau să fie devoalaţi! Şi mă certam (în gând): ca să vezi – un jurnalist orgolios face ţăndări efortul şi discreţia unei întregi echipe! Un jurnalist orgolios face ţăndări surpriza şi bucuria publicului, devoalând momentul unic al unui Festival internațional, primul Festival închinat memoriei lui George Enescu!

Şi mi-am repetat, din nou, decizia: nu dau ştirea, păstrez secretul!

În analiza mea îl scosesem din cauză pe cel care-mi dezvăluise secretul. Nu mă mai interesa dacă o făcuse din cinism sau… simpatie!

Aşa am parcurs nesuferitul drum până la redacție, aflată – cum spuneau cu năduf toți colegii mei – “la mama dracului”, adică la Casa Scânteii!

Am luat autobuzul. Traficul nu era ca acum! Rar vedeai câte un automobil, şi acela de fabricaţie rusească. Cel mai des, Pobeda, pentrucă Volga și mai ales Ceaika erau maşini de lux cu care umbla, de obicei, nomenclatura: şefii comunişti, dimineața și seara, iar peste zi, în mod curent, copiii şi, mai ales nevestele lor (grase).

M-am dus glonţ în biroul dactilografelor şi m-am apucat să scriu textul unui reportaj informativ. Așa cum îmi ceruse de dimineață Papa Rusu. Scurt. Rece. Aveam ce scrie, în comparație cu ceea ce publicase Alfred Hoffman. De fapt, avea să fie altceva decât acel articol, deoarece eu eram reporter, nu muzicolog. Eu veneam cu informații, nu cu comentarii și opinii, ca el, L-am scris direct la maşină – nu l-am dictat, cum făceam deobicei cu textele mele (lungi). Pe vremea aceea, reporterii nu ştiau să scrie la maşină, habar n-aveau de metoda oarbă şi, dacă se apuca vreunul să scrie, o făcea cu două degete: ţac, ţac, căutând literele pe claviatură aşezate – fir’ar să fie, ce ghinion – altfel decât în ordinea alfabetului din Abecedar, învățat la școală în clasa întâia primară! Tot așa scriam și eu, țac, țac, cu degetele arătătoare de la cele două mâini.

Dealtfel, la România liberă (și cred că și la alte gazete) puțini jurnaliști știau să scrie la mașină. Nu erau nevoiți. Redacția avea o secție specială unde lucrau (în ture) cinci sau șase dactilografe. Unele aveau o viteză remarcabilă. Scriau tot atât de repede pe cât dictai. Erau neîntrecute la descifrarea manuscriselor reporterilor care scriau “ca toți dracii” – cum spunea cu năduf una dintre ele, mai colțoasă și mai sinceră – mereu, grăbit, pe un colț de masă, împinși de timp, de ritmul firesc al unei redacții de ziar cotidian. A scrie la mașină nu era o obligație. Ci un hobby.

Pe vremea aceea mașinile de scris aveau un regim special. Nu se găseau în comerț. Mult mai târziu, pe vrema lui Ceaușescu, pare-mi-se, s-a mai “relaxat” situația. Relaxat? Da de unde! Numai aparent – cum erau multe dintre măsurile lansate în spațiul public de regimul comunist. Puteai să-ți procuri o mașină de scris, dar numai dintre mașinile care erau date la casat de către instituții. Puteau fi cumpărate la prețuri modice, dar aveai obligația ca odată pe an să mergi la Miliție și să declari marca, numărul de serie, caracterul literei, etc., etc., Intrai astfel în atenția serviciilor de securitate, care aveau acum un sistem de control asupra celor care se ocupau cu scrisul, fie ei gazetari sau scriitori. Era, desigur, una dintre găselnițele serviciilor de securitate de a avea (și astfel) un control asupra textelor care, din cine știe ce motive (sau neatenție?) ar fi fost scăpate de sub ochiul cenzurii, și care nu erau altceva (din punctul lor de vedere) decât texte contrare regimului comunist, obiectivelor propagandei comuniste, texte subversive, cum se spunea, și care trebuiau interzise iar autorii lor aruncați după gratii. Existau, deci, instrumente sigure, pentru a sugruma tentația de a scrie astfel de texte. Dacă s-ar fi scris, ele ar fi fost negreșit descoperite. Dar, cred că scopul adevărat acestei măsuri nu era acela de a descoperi textele subversive, nici acela de a stopa, cumva, screierea unor asemenea texte, ci acela de a induce frica, spaima că cineva știe, află, ceea ce faci tu acasă la mașina ta de scris. Da! Frica! Spaima indusă – unul dintre atributele de bază ale dictaturii comuniste. De fapt, ale oricărei dictaturi.

Când mi-am cumpărat mai târziu o mașină de scris, veche, dată la casat (o mai păstrez și acum) nu m-am gândit la astfel de subtilități. Am cumpărat-o (cu bani puțini), pentru că vroiam să scap de corvoada de a mă duce la dactilografe și de a-mi pierde timpul cu dictarea textelor mele. Din respect pentru ele (pentru dactilografe) nu lăsam niciodată textele mele (scrise grăbit, pe colț de masă, ori noaptea, în bucătărie, după ce se culcau toți ai casei) să fie descifrate de dactilografe. N-am învățat metoda oarbă și scriu și azi (la calculator, firește) tot cu două degete, țac, țac…

Mă duceam periodic, atunci când venea “sorocul”, și depuneam la Miliție datele cu insemnele proprii ale mașinii. Făceam asta cu un sentiment, ca să zic așa, alb, fără umilință sau revoltă. Voiau ei să știe ce scriu eu la mașină? N-aveau decât. Nu-mi era frică. Deloc. Dar – deloc! Altceva mă frigea pe mine! Cenzura! Cenzura apriori, exercitată chiar în redacție înainte ca articolele puse în pagina de ziar să ajungă la acel serviciu (odios) care se numea “controlul presei”. Atunci când unele dintre articolele sau anchetele mele critice ieșeau din linia propagandei triumfaliste a partidului și guvernului, ele erau oprite pe parcurs, fie de șeful de secție, fie de redactorul șef adjunct, sau chiar de redactorul șef! Adesea eram chemată să dau explicații, să fac modificări sau să mi se spună clar că materialul meu nu va fi publicat. Asta în cazul cel mai bun. Cel mai adesea erau puse într-un sertar. Amânate până erau uitate sau deveneau perimate. Erau cenzurate tacit. Astfel, staff-ul evita o săpuneală de la politrucii din birourile Secției de Propagandă și Agitație iar reporterul mai primea o lecție despre limitele meseriei pe care o slujea cu pasiune și credință (naivă) în misiunea sa.

Dar să ne întoarcem la ziua aceea când am deschis ușa Directorului OSTA. Am scris un articol scurt, sec, fără comentarii şi nu l-am semnat, ceea ce a stârnit reacţia lui Papa Rusu, întrucât în redacţie era o permanentă discuţie: când şi ce fel de materiale semnezi – cu numele întreg, cu iniţiale, cu pseudonim sau deloc. M-a şi întrebat, de altfel, privindu-mă pe deasupra ochelarilor: “Fără semnătură? Nu-ți asumi răspunderea?” “Ba da, ba da”,
i-am răspuns, şi am ieşit grăbită din biroul Secretariatului de redacţie. Mi-era teamă că dacă mai întârzii o să mă ia gura pe dinainte şi am să-i spun “secretul”, o să-i cer sfatul: “Ce zici tu, Papa Rusu? Dăm ştirea? Şi dacă nu va fi aşa?” Şi el mi-ar fi răspuns cu ironie, privindu-mă pe deasupra ochelarilor: “Un reporter deştept dă publicităţii ştirea de care este sigur. Un reporter care nu este deştept, adică prost, dă publicităţii ştirea aflată pe surse, adică “după ureche”. Tu – unde te plasezi?” Mi-ar fi fost greu să mă plasez (singură) într-o categorie sau alta. Aşa încât am tăcut şi am ieşit din biroul lui.

Voiam foarte mult să-mi respect promisiunea de a păstra secretul şi, în final, decizia de a nu da ştirea bombă privind Dublul concert de Bach cântat la București de cei doi mari artişti – Yehudi Menuhin şi David Oisrach.

Dar, mai aveam un motiv care mă determina să nu întârzii prea mult în biroul secretarului de redacție. Era lipsa esențială a materialului – data când aveau să fie lansate acele două evenimente – Concursul și Festivalul. O observasem încă atunci când mă aflasem în biroul Directorului OSTA. Insistasem cu încăpățânare, să aflu, dar interlocutorul meu rămăsese neclintit, zidit parcă în decizia lui de a nu-mi da și acest amănunt – esențial după opinia mea. La întrebările mele îmi răspunsese, invariabil: “Va fi o conferință de presă a tovarășului Ion Pas. Așteptați!”

Și ca să mă îmbuneze ori să-mi deturneze atenția spre altceva, îmi oferise, ca pe un secret, știrea privind Dublul de Bach cântat la București de Yehudi Menuhin și David Oistrach. Ceea ce, desigur, reușise din plin! Am mușcat momeala! Capcana întinsă funcționase! Ce jivină!

În episodul următor: Papa Rusu nu se lasă păcălit. Am o discuție cu el pe holurile redacției, care se încheie cu o decizie fermă.

7 comentarii Adaugă comentariu

  1. Goana după senzațional ucide presa. Un articol scris cuminte îți asigură liniștea și-ți dă sentimentul că “ți-ai făcut treaba”, o știre bombă te urcă pentru puțin timp pe podiumul celor care primesc aplauze. Singurul care putea confirma “Breaking News-ul” era tovarășul Ion Pas – dacă aveam confirmarea lui eu aș fi publicat știrea.

    Thumb up 0
    • Daaa! Aveți dreptate! El ar fi putut să confirme, să ”dea pe față” secretul ce-mi fusese încredințat de către subordonatul său, directorul OSTA, în conferința de presă pe care a ținut-o cu două zile înaintea deschiderii Festivalului! Cu douăăăăă zile! Nu mai devreme! Eu însă, nefiind acreditată la Festival n-am putut participa la acea Conferință de presă! I-aș fi pus o întrebare, desigur! În mod surprinzător, n-au participat nici redactorii României libere acreditați la Festival: Eva Molho reporter și Alfred Hoffman critic muzical. A fost doar o relatare suscintă, în cel mai oribil limbaj de lemn, dată de Agenția Română de presă, AGERPRES. Am citit acea relatare cu o atenție sporită, căutând, ca pe o noutate absolută, senzațională, știrea privind secretul ce-mi fusese încredințat! Dar – nimic! Ori – nici Ion Pas nu știa, ori vroiau să țină ”secretul” până la sfârșit, adică până în seara în seara concertului! Secretomania pusese stăpânire pe toți! Ea a funcționat nu numai în perioada pregătirii Festivalului ci și în perioada desfășurării lui! Am dobândit această certitudine de curând, în toamna anului trecut, când am avut acces la Arhiva primei ediții a Festivalului (despre care am scris într-un episod anterior). În această arhivă am putut să văd culisele primei ediții! Vă închipuiți, cred, cu câtă atenție am căutat documente despre ”secretul” ce-mi fusese încredințat acum mai bine o jumătate de secol! Dar, nimic, nimic! Despre conferința de presă a lui Ion Pas, aceea din 1958, am scris un episod din cadrul acestui ciclu. A fost, sub așteptările mele! Veți vedea de ce. Citiți!
      În altă ordine de idei: vă mulțumesc pentru consecvența cu care urmăriți ”însemnările”. Vă aștept cu noi comentarii!

      Thumb up 0
    • Totuși întrebarea care se pune este de ce au trimis pe teren pentru un asemenea eveniment un om fără multe relații în acest domeniu dumneavoastră fiind într-un alt departament.

      Thumb up 0
  2. Nici nu caut pe internet sa vad daca “exclusivitatea” a fost sau nu adevarata :) Astept episoadele urmatoare.

    Thumb up 0
    • Am căutat eu, cu disperare – atunci (nu pe net, că atunci nu exista!) (veți vedea asta într-unul din episoadele următoare). Am căutat și mai târziu, după o jumătate de secol, când am cercetat gazetele din perioada de pregătire a festivalului, adică din anii 1957, 1958! Am căutat și de curând, în toamna anului 2019 când am avut privilegiul (da, privilegiul) să am acces la documentele de arhivă ale primei ediții a Festivalului, din septembrie 1958. Ca un făcut! Acest eveniment, concertul cu ”dublul” de Bach, interpretat de cei doi mari artiști, Yehudi Menuhin și David Oistrach, nu figurează nicăieri. Nici în proiectele de program, nici în corespondența pe care cei doi mari artiști au purtat-o cu organizatorii Festivalului! Documentele de arhivă – la care am avut acces – îmi dau certitudinea că secretul a fost absolut! Dar, nu se știe niciodată! În istorie este totdeauna loc de surprize! Din păcate, protagoniștii acelui eveniment, azi nu mai sunt. Au murit toți: Yehudi Menuhin, David Oistrach, George Georgescu, dirijorul, Ion Pas, și chiar și Directorul OSTA. Doar arhivele ce ne mai pot da știri!
      În altă ordine de idei! Vă mulțumesc pentrucă citiți modestele mele ”însemnări”. Aștept viitoarele Dvs. comentarii!

      Thumb up 0
  3. Este foarte interesant sa citesc insemnarile dvs, doamna Petreanu.
    Va felicit pentru aceasta idee si astept in fiecare sambata cu nerabdare sa publicati.
    Episodul IX spre exemplu, il citesc azi pentru a doua oara. :)

    Numai bine,
    Narcis

    Thumb up 0
    • Daaaaa? Este o surpriză! Mă bucur foarte mult! Mărturisesc că am avut unele ezitări, dacă să arunc aceste ”însemnări” în spațiul public! Dar Vlad, fără să cunoască textul înainte, m-a asigurat că ”publicul” său este unul foarte select și că va înțelege mesajul unei experiențe jurnalistice într-o epocă dominată de dogme și imperative politice. Voi fi reușit oare să-mi fac înțeles mesajul? Să-i fac pe cititorii de azi să înțeleagă ceva – cât de cât – din ”vieața” unui jurnalist din ”iepoca” comunistă?
      În altă ordine de idei! Aștept să citiți în continuare modestele mele ”însemnări”, și desigur, aștept și opiniile Dvs. Toate bune!

      Thumb up 0

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest blog folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.