Însemnări de reporter: Întâlnirea (V)

La OSTA, sunt scanată de o secretară neprietenoasă • Totuși, sunt primită în bârlogul directorului, unde întâlnesc un personaj cu aparențe contradictorii.

un guest-post de Elisabeta Petreanu

OSTA avea sediul pe Calea Victoriei 174. Am ajuns, am intrat, mi-am prezentat legitimația și, țeapănă, cu o îndrăzneală de care astăzi îmi vine să râd, am cerut să vorbesc cu directorul. Taman cu directorul! Nu mă rugam, nu mă ploconeam. Ceream! Da, să vorbesc cu N. M.! Cu nimeni altcineva! Dis de dimineață, “pe nepusă masă” – cum se spune.

Secretara, o blondă înaltă, elegantă, dichisită ca o vedetă de cinema, surprinsă, poate, de îndrăzneala mea, m-a privit cu atenție o clipă. O clipă ce mi s-a părut incomensurabilă, întrucât mă luase de la “vârful pantofului”. Cine e fătuca asta care vrea, musai, să vorbească cu șefu’, și încă așa de dimineață? – s-o fi întrebat ea, în gând. Și mă privea, ascuzându-și cu greu uimirea, disprețul, etc. Mă “scana” – cum se spune azi.

Nu mă jenam deloc de ținuta mea. Dimpotrivă! Mă îmbrăcam cu fustițe și bluzițe colorate de bumbac, de poplin, de tercot (o țesătură din fire sintetice, la modă) mai rar mătase. Eram tot timpul cu mânecile suflecate și îmi strângeam părul la spate cu o panglică neagră de catifea, sau într-un ”conci”. N-aveam timp să merg la coafor, și nici nu-mi plăcea să umblu creață, cu inele și zulufi, ca o păpușă Barbie. Să fiu la fel ca… altele. Într-un fel, respectam dorința mamei care, atunci când am venit acasă cu codițele tăiate (isprăvi adolescentine!) m-a privit lung și mi-a zis: “să nu te văd că umbli cu lațe!” Adică cu părul despletit (ca în dormitor) fluturat de vânt, cum văd că poartă acum mai toate femeile, indiferent de vârstă. Unele chiar aproape de vârsta a treia, ceea ce e de-a dreptul dizgrațios. Mama m-a învățat atunci cum să-mi strâng părul, cum să-mi fac un “conci” cum își făcea ea (împreună cu prietenele ei) duminica, atunci când se ducea la horă, în sat, cum să fiu dichisită și să arăt îngrijită la orice oră din zi și din noapte. Și așa am umblat toată viața și am trecut – mai ales la începutul carierei mele de jurnalist – prin diferitele mode, mai ales aceea a părului tăiat scurt, după modelul Anei Pauker.

Prin anii 1950, multe femei, indiferent de vârstă, mai ales activistele de partid, se tundeau ca “tovarășa Ana”. Era partea cea mai subtilă a cultului personalității care se țesea pentru Ana Pauker (înainte de a fi fost mătrășită din fruntea Partidului și din viața politică). Aveam multe colege care preferau această tunsoare, deși erau jurnaliste, deci ar fi trebuit să fie mai puțin mimetice, mai independente. Era, desigur, o tunsoare comodă, dar în primul rând, era la modă. Cu codițe sau cu părul strâns în coc era, desigur, demodat. Desuet.

Am rezistat cu încăpățânare acestui curent. Nu din frondă – nu mergeam până acolo! Eram prea tânără pentru asemenea subtilități (când am intrat în jurnalistică, în martie 1950, ca reporter la Radio, aveam cu puțin peste 17 ani) ci dintr-un motiv mai simplu, strict feminin: eram încredințată că, așa, cu “conci”, îmi stătea bine, că nu eram “ca celelalte”, că eram “eu” – unică, inconfundabilă (țelul secret al oricărei femei!). Pantofii mei erau totdeauna sport cu tocuri joase iar vara, de pânză colorată, ceea ce mă făcea să simt și astfel deliciul zilelor de vară, deoarece puteam să mă asortez mai ușor. Era firesc să mă îmbrac așa. Nu te puteai duce pe un șantier, unde umblai prin hârtoape, bolovani și praf, cu pantofi cu “toace”. Nu te puteai duce într-o uzină și să ai rimel la gene și fard pe buze și pe obraz (de altfel, nu m-am fardat niciodată, mulțumindu-mă cu ce-mi dăduse mama, și, poate, și Dumnezeu). Nu puteai să iei un interviu, să deschizi un dialog dacă nu câștigai încrederea și respectul interlocutorului tău – fie el inginer, muncitor sau chiar ministru. Și asta începea de la felul cum arătai, de la felul cum te îmbrăcai, cum deschideai gura, adică de la impresia pe care o făceai celor cu care voiai să stai de vorbă, de la care voiai să afli – despre ei, despre munca lor, despre copii, neveste, etc. Era testul pe care-l dădeai în fiecare zi, indiferent cine și unde se aflau cei pe care-i solicitai să stea de vorbă cu tine, jurnalistul. Cât despre dialogurile cu femeile – indiferent de ocupațiile lor, de vârstele lor – aici trebuia să ai un comportament de o mare suplețe și inteligență, mai întâi să le câștigi simpatia, apoi încrederea, apoi, deschiderea spre dialog, spre sufletul lor. Altfel, nu puteai să afli nimic, nu puteai obține acele elemente, particulare de culoare – cum se spune – care dau veridicitate unui reportaj.

Cât despre blonda de la secretariatul Directorului OSTA care mă scana, eram cât se poate de liniștită, de rece. Nu pentru ca să fac impresie venisem eu acolo! Să mă “scaneze”, dacă asta-i place – îmi spuneam în gând. În privința asta, n-aveam niciun complex.

Acum, fiind august, eram și bronzată, iar fiul meu, primul meu născut (avea doar patru ani), un băiețel cu ochi negri și părul blond ca spicul de grâu, îmi spunea că sunt ca o “negreasă”, nu negresă, cum era corect, stârnindu-mi de fiecare dată râsul. Eu îl corectam, spunând, rar: n-e-g-r-e-s-ă! Iar el, spunea, din nou, la fel, “negreasă”, și râdea, semn că știa cum era corect, dar voia să mă tachineze. Sau să mă facă să râd? Îi plăcea lui să mă facă să râd? Cine știe! Nu l-am întrebat niciodată. Râdeam și eu, spre deliciul lui. Acum, nu mai râdem. El s-a urcat la cer și zboară printre stele. Și, în nopțile mele de nesomn (tot mai lungi și tot mai dese) mă rog să nu se apropie prea mult de soare, să-și ardă aripile și să cadă din nou pe pământ, de unde a plecat plângând, învins de o boală necruțătoare. O, Doamne! Sunt grele amintirile dureroase și încărcate de dor…

Să mă întorc în acel birou de la OSTA.

Blonda își ascundea cu dibăcie disprețul, îmi dădeam seama. Oricum, nu-i plăcea că dădusem așa, buzna, că nu trecusem întâi prin “filtrul” ei, că nu așteptasem, că nu apelasem la bunăvoința ei, că nu mă ploconisem, că nu-mi aranjase ea întâlnirea, că eram altfel, desigur, decât acele persoane – actori și, mai ales actrițe, care mai de care mai frumoase, mai elegante, mai fițoase – ce făceau anticameră la “toarșu” Director, care era cheia și lăcata destinului lor artistic.

În fine. Directorul era acolo. Ce noroc!

Blonda mi-a deschis larg ușa și eu, țeapănă, am intrat.

Era un birou mic, auster, nu prea luminos, cu o fereastră înaltă. Pe masa de lucru, maldăre de reviste (unele străine) și gazete românești. Era limpede că omul din fața mea citea gazetele și revistele nu dintr-o “foame” de știri, ci dintr-o nevoie profesională, impusă de chiar funcția pe care o avea, aceea de director al unei instituții pentru spectacole și turnee artistice, pe scurt OSTA. Acesta era și motivul pentru care el avea acces la publicații pe care un cititor oarecare nu le găsea niciunde. În fața mesei de lucru două fotolii mari, adânci, moi, care, mie, mi se păreau cu totul nepotrivite pentru cât de mic era spațiul biroului, dar pesemne foarte agreate de persoanele care intrau acolo (mai ales doamne – și ce fel de doamne!). Erau fotolii care trăgeau la dialog, la taclale, la… destăinuiri, la cafea… Ca acasă! Erau multe de spus. Din turnee, din culise, de pe la petreceri, recepții, întâlniri târzii la un pahar – înțelegeți ce vreau să spun, căci directorul avea și “treburi d-astea”, să știe ce se spunea (și se gândea) în ograda lui. Fotoliile acelea, erau, deci, foarte potrivite. Poate tocmai de aceea fuseseră alese și puse acolo, în pofida spațiului mic în care erau amplasate!

Nu-l văzusem niciodată pe N. M. Avea un cap mic, o frunte înaltă, ce anunța un început de calviție, părul rar cu fir subțire, moale, specific bărbaților lipsiți de vigoare. Nu spun mai mult, deși (văzându-l) gândul mă ducea la un epitet obraznic. Aveam eu o prejudecată? Ochii mici, negri, șireți, cu priviri ce-și schimbau cu repeziciune apele, adică expresia. Când ironice, când vesele, când tăioase. Dar ceea ce stârnea imediat interesul (iar mie mi-a displăcut din prima secundă) era gura. Buze groase, moi, cărnoase, o gură mare, excesiv de mare (mi s-a părut), în totală discordanță cu celelalte trăsături ale chipului său. Iar vocea, ei bine vocea era la fel de neobișnuită, foarte joasă și tărăgănată. Orice cuvânt rostea, indiferent de cum era, scurt, lung, era urmat de un lung ăăăăă… Era amuzant și enervant totodată. Fiind vară, purta o cămașă fină de poplin, albastru intens, și o cravată roz/lila, cam stridentă – după gustul meu – și nepotrivită pentru un bărbat de vârsta lui, deoarece era trecut de prima tinerețe.

M-a primit foarte politicos. S-a ridicat de pe scaun, a venit spre ușă, mi-a întins mâna, m-a poftit în fotoliu, apoi a făcut înconjurul mesei de lucru și s-a așezat. M-a privit întrebător, cu ochii lui mici, iscoditori. Nu m-a servit cu cafea. Pe vremea aceea, în 1958, în România cafeaua era prohibită. Nu exista pe nicăeri. Oficial. Mult mai târziu a ieşit pe piaţă acel surogat de cafea numit în derâdere “nechezol” pentrucă avea ca materie primă orzul ce se dă în mod curent… cailor. Nu m-a servit nici cu alte “cofeturi”, cum sunt acum îmbiaţi jurnaliştii pe la conferinţele de presă. Nici cu o țigară care, la funcția sa, și la cât umbla prin lume, sau primea, la lungi taifasuri, oameni care veneau de prin lume, nu putea fi decât o țigară fină, scumpă, adusă de pe afară, un Kent, un Pall Mall, și altele! Nu mă pricep la țigări, deoarece eu n-am fost fumătoare, și nici soțul meu. Iar tata, care nu era un fumător înrăit, ci fuma așa, “de kiki”, cum spunea el, glumeț, fuma Carpați sau Plugar, de care era foarte mulțumit. Zicea că sunt “adevărate”, că sunt la fel cu foaia de tutun, ca cel pe care bunicul meu îl cultiva pe mari suprafețe, tutunul fiind “o plantă tehnică”, spunea el foarte serios, și deci “bănoasă”. Desigur, pentru cultivatori, dar mai ales pentru procesatori! Ce ciudat, acum, scriind aceste rânduri, îmi dau seama că, în anii cât am fost jurnalist la Radio, și apoi la România liberă, n-am fost niciodată într-o fabrică de tutun!

Bloc-notesul de atunci nu l-am păstrat. Dar ce reporter care lucrează la un ziar cotidian îşi păstrează notiţele când este încredinţat că ceea ce scrie el este efemer, că trăiește o zi, că nu este istorie? Greșit. Cu totul greșit, spun astăzi, după mai bine o jumătate de secol, după ce am făcut studii de istorie, după ce am lucrat douăzeci de ani într-un Institut de istorie ocupându-mă chiar de istorie contemporană și am studiat mii și mii de articole și documente oficiale, surse deschise, cum se numesc ele, învățând să citesc printre rânduri, să fac conexiuni, să caut adevăruri ascunse! Vă asigur că o astfel de metodă, la care te împingea regimul draconic al Arhivelor din perioada comunistă, era un adevărat supliciu pentru un cercetător onest ce voia să afle adevărul și să scrie despre el. Dar atunci… Atunci, în 1958, eram un jurnalist tânăr, onest, desigur, implicat (ca toți colegii mei, dealtfel) până în gât în “viața reală” (credeam noi), în cotidian! Dacă aș fi păstrat bloc-notesurile, manuscrisele articolelor publicate, și mai ales ale celor ne-publicate (acesta a fost motivul esențial pentru care am plecat de la România liberă în toamna anului 1968 – dar despre asta o să povestesc altădată) dacă aș fi păstrat textele interviurilor, manuscrisele colaboratorilor, scrisorilor primite, mai ales din perioada când am fost redactor la Magazin istoric, una dintre cele mai îndăznețe și căutate reviste din perioada comunistă (cu toate compromisurile de rigoare, impuse de Secția de Propagandă a C.C. al P.C.R) unde majoritatea colaboratorilor mei, erau profesori universitari, cercetători, academicieni, azi, aș fi putut alcătui ușor cronica acelor ani, aș fi putut reconstitui “vieața” unui jurnalist din “iepoca comunistă” Ha, ha, ha… Râsu/plânsu – cum spunea poetul – asta era viața unui jurnalist în “iepoca comunistă” Dar, atunci, eram convinsă că munca mea stă sub semnul absolut al clipei, că ceea ce fac este doar pentru o zi. Deci, efemer!

În episodul următor: directorul încearcă să scape de mine. Insist, obraznică, până când recunoaște că n-are “ordin” să spună mai multe. Apoi, surpriză. Se răzgândește.

2 comentarii Adaugă comentariu

  1. Ce bijuterie de text!

    Thumb up 1
  2. Ce scriere frumoasa!

    Thumb up 0

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest blog folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.