Însemnări de reporter: Reacția (X)

un guest post de Elisabeta Petreanu

Papa Rusu mă cheamă la Secretariatul de redacție, iar semnele nu sunt bune • Idolul meu profesional ia o decizie neașteptată în privința articolului meu • Incidentul mă face să mă-ntreb ce înțelesese el, de fapt, când auzise că directorul OSTA nu are “ukaz” să spună mai multe.

Am predat reportajul meu informativ lui Papa Rusu fiind conștientă de hiba pe care o avea. Speram că el, încântat că acum avea un reportaj cu mai multe date în comparație cu cele din articolul de duminică al cronicarului muzical, va trece peste ea, o va “înghiți” și va publica reportajul meu.

Speranțe deșarte.

L-am lăsat citind articolul meu și m-am dus la bufet să beau o cafea. Avusesem o zi cum nu-mi mai doream să fie altele! Un interlocutor cum nu-mi mai doream să întâlnesc vreodată în viața mea!
Dar, cum se spune, de ce ți-e frică nu scapi. Papa Rusu citise repede și acum mă căuta. Era pe culoar, el cu paginile în mână iar eu cu ceașca cu cafea. “Vino puțin”, mi-a zis, și a intrat în biroul Secretariatului. L-am urmat. Nu supusă ci ușor încordată, pregătită să primesc beșteleala.

Papa Rusu era calm, ca deobicei. Însă eu știam de ce mă cheamă așa de repede și știam și ce aveam să-i răspund. Îmi făusem datoria, nu mă lăsasem dusă de nas, insistasem, trecusem peste decizia din prima clipă a Directorului OSTA de a nu-mi spune nimic, obținusem o mulțime de date despre Concurs și Festival – majoritatea în premieră. Una peste alta, în pofida debutului întâlnirii cu Directorul OSTA, nu venisem cu mâna goală. Într-un fel, izbândisem. Cât despre acea știre secretă privind “Dublul de Bach”, ea nici nu intra în discuție. Hotărâsem s-o țin și eu, la rândul meu, secretă, deoarece nu eram sigură de nimic.

Eram pregătită pentru un dialog incomod cu Papa Rusu.

Cu paginile reportajului meu sub ochi, el m-a privit scurt, pe deasupra ochelarilor, ridicând din sprâncene – semn că era cam supărat. Și mi-a spus: “Reportajul tău e altceva decât articolul cronicarului muzical. Da! Ai reușit! Dar – și aici s-a oprit, a făcut o pauză (urma desigur bobârnacul), m-a privit pe deasupra ochelarilor și mi-a spus pe un ton foarte hotărît: Nu-l public.”

Poftim? – am răspuns eu prompt – și m-am apropiat de biroul lui, sprijinindu-mă cu mâinile de blatul de stejar al mesei. A fost o încrucișare de priviri scurte, dure. Ca două săbii! Eu mi-am înfipt privirile în ochii lui. Și el la fel, în ochii mei! Tăceam amândoi.

Din nou, cerul se prăvălea peste mine! Chiar nu mă așteptam. Apoi el a rupt tăcerea și m-a întrebat calm: “Și știi de ce? Hai, spune: știi?” Aproape că mă soma să-i spun eu ceea ce, desigur, el știa. “Da, știu” – i-am răspuns imediat, cu un curaj nesăbuit. Iar el, trecând peste răspunsul meu prompt, aproape obraznic, a continuat, pe același ton, ușor iritat: “Păi, dacă știi, de ce l-ai dat?” Și, supărat: “Cum crezi că o să public în gazetă un material despre un eveniment ce urmează să aibă loc fără ca să spun și când va avea loc acel eveniment? Adică, data! Hai, spune! Știi?”

Desigur, avea dreptate Papa Rusu. O știam. Dar…

I-am explicat – pe scurt – că în întâlnirea cu directorul OSTA insistasem exact pe această temă, dar el – deși îmi prezentase multe informații – data lansării celor două evenimente nu voise cu nici-un chip s-o spună. Eram sigură că o cunoștea, dar nu voise s-o divulge, servindu-mi mereu aceeași variantă: “Va fi o conferință de presă. Așteptați.” Dar, la urma urmelor, am continuat eu să-i explic lui Papa Rusu, încercând să justific încăpățânarea Directorului OSTA și, într-un fel, cauza obiectivă a absenței acelei precizări esențiale din materialul meu, poate chiar nu avea voie să spună, poate că, acolo, la nivel înalt așa fusese stabilit! Cine știe, poate pregătirile nu fuseseră încheiate! Poate că cei ce trebuiau să asigure securitatea locațiiilor unde aveau să se desfășoare Concursul și Festivalul nu dăduseră, încă, OK-ul lor? Oricum, era bizar de ce data lansării acestor două evenimente era secretă, și de ce era așteptat Ion Pas, s-o lanseze el? De ce el, și numai el? “Știți, i-am spus eu lui Papa Rusu, făcând o ultimă încercare de a-l lămuri, pentru asta (adică precizarea datei lansării celor două evenimente, Festivalul și Concursul) Directorul OSTA mi-a spus că nu avea… ukaz!”

Auzind acest cuvânt, Papa Rusu m-a privit scurt și m-a întrebat, ca și când n-ar fi auzit bine: “Ce n-avea?”

“Ukaz!” – am repetat eu. Și am râs.

Dar Papa Rusu n-a râs.

“Nu e nimic de râs”, a zis el trist și m-a privit pe deasupra ochelarilor. “Auzi, a repetat el – ca pentru sine – n-avea ukaz… Ce am ajuns! Nu râde – nu e nimic de râs. E de plâns…”

Acum, se părea că pe Papa Rusu explicația mea nu îl mai interesa. M-a ascultat politicos. Era în firea lui. Și când am tăcut mi-a spus ferm: “Bine! Dacă Directorul OSTA n-are ukaz, păi atunci nici noi n-avem. Nu publicăm nimic.”

Dumnezeule! Cerul cădea peste mine! A treia oară în aceeași zi!

“Cuuuum? – am izbucnit eu. Înseamnă că mi-am pierdut timpul degeaba? Nu am întâlnit până acum un interlocutor ca el (ca Directorul OSTA – adică), încăpățânat peste poate, un interlocutor de la care a trebuit să scot datele cu forcepsul! Un interlocutor …imposibil!” (grețos – îmi venea să spun, dar m-am stăpânit).

Dar Papa Rusu m-a privit scurt și mi-a zis: “O să mai întâlnești. Ești abia la început.”

Într-adevăr. Eram abia la început. În redacția României libere eram abia din anul 1957 și, deși lucrasem în Radio, la Redacția Emisiunilor Politice Interne (REPI – cum i se spunea) aproape cinci ani (din 1950) consideram că experiența mea de jurnalist, cariera mea jurnalistică, începea doar odată cu venirea mea în redacția României libere. Interlocutori ca Directorul OSTA aveam să mai întâlnesc de multe ori în anii care au urmat (zece în redacția României libere și cinci în redacția revistei Magazin istoric, în total, vreo cincisprezece ani în presa scrisă) și mereu îmi aminteam de spusele lui Papa Rusu. Avusese dreptate!

Cu timpul, am înțeles că a nu te da bătut, a nu te lăsa dus de nas, a fi încăpățânat până la exasperare (a interolcutorului, bineînțeles), a nu te lăsa intimidat sau copleșit de importanța personajului pe care-l aveai în față, de fițele (sau de prostia) lui, indiferent dacă era strungar sau academician, era una din cerințele de bază ale acestei meserii. Altfel, nu era cu putință să reziști în această meserie, să-ți meriți semnătura și dreptul de a fi citit.

Așa procedasem și în dimineața aceea. Nu mă lăsasem intimidată de importanța Directorului OSTA, de încăpățânarea lui, exprimată printr-un singur cuvânt (și acela rusesc), ukaz, și obținusem până la urmă datele necesare unui reportaj informativ, pe care, acum, în mod cu totul neașteptat Papa Rusu nu-l mai voia! Nu avea timp de explicații și părea zidit în decizia lui. Calm, mi-a întins paginile, semn că nu mai avea niciun interes pentru reportajul meu și că subiectul era închis.

Țineam în mână un rebut? Dacă el mi-l înapoiase puteam să-l arunc la coș! “Măcar dacă l-ar fi dat la cules – mi-am spus eu în gând – cu amărăciune. Ar fi rămas în portofoliu și l-ar fi publicat atunci când ar fi avut loc acea mult invocată conferință de presă a lui Ion Pas. Cu semnătură sau fără. N-avea nicio importanță! Ce, era mare lucru să mai adaug ceva? Să fac atunci o corectură, o adăugire?

L-am privit contrariată. Decizia lui mi se părea foarte nedreaptă. Și neașteptată. Dimineață, la prima oră, când mă chemase în biroul lui și-mi ceruse să-i aduc un reportaj informativ pe tema Concursului și Festivalului George Enescu, părea foarte decis să publice ceva, orice, un interviu, o relatare seacă, orice, dar ceva care să continue fluxul puținelor informații lansate de Alfred Hoffman în articolul său de duminică și să mențină interesul cititorilor pe această temă, “focul viu”, cum spusese el, ușor patetic. La argumentele mele, că nu mai scrisesem pe teme muzicale, că n-aveam surse, bla-bla, rămăsese surd, ba chiar mă încurajase, dându-mi să înțeleg că era sigur de reușita mea și că puteam fi mai bună decât Hoffman, obținând informații în plus. Și chiar obținusem. Acum, în mod neașteptat (mi se părea mie) renunțase. Nu înțelegeam de loc. Exigență? Sau lehamite? Poate că el, fiind mai bătrân decât mine, mai hârșit de viață, citise într-o altă cheie încăpățânarea Directorului OSTA de a nu divulga niște date pe care, deși avea acces la ele, nu avea dreptul (sau aprobare) să le lanseze el în spațiul public, ci numai și numai superiorul său, Ion Pas, vicepreședintele Comitetului de Organizare. Poate că ar fi trebuit să-l întreb: “Dar de ce crezi tu, Papa Rusu, că directorul OSTA a făcut trimitere la conferința de presă a lui Ion Pas, spunând cu încăpățânare așteptați? Cine sau ce nu-l lăsa să spună? De ce n-avea el ukaz? Sau de ce îi trebuia lui ukaz?”

Dar Papa Rusu era într-o cu totul altă dispoziție față de cum era de dimineață. Descifrase, poate, subtilitatea acestui blocaj peste care nimeni nu putea trece? Sensul acelui cuvânt rusesc, ukaz, folosit ca o explicație de ultimă oră a directorului OSTA? Nu părea decis să-mi spună ceva, să deschidă un dialog pe această temă cu mine. Ori mă credea prea tânără ca să înțeleg, ori ținea să păstreze, pentru sine, gânduri, opinii ce nu trebuiau dezvăluite. Era, deja, cu ochii peste paginile altui material ce probabil avea să fie pus în pagină în locul reportajului meu, semn că subiectul era închis.

Am ieșit.

N-am plâns și nu aveam de loc impresia că eu, în dreptul meu, nu-mi făcusem treaba. Și pentru mine acest episod se încheiase. Nu însă și cel privind conferința de presă a lui Ion Pas, și, bine înțeles, secretul privind “Dublul” de Bach cu Yehudi Menuhin și David Oistrach.

Am așteptat conferința de presă a lui Ion Pas cu o curiozitate specială, cu furie chiar, determinată de împrejurarea – și ea specială – prin care trecusem în dimineața aceea când pășisem în biroul Directorului OSTA.

În episodul următor: în spatele ușilor închise este dat, probabil, “ukazul”, și sunt oferite agenției oficiale de presă Agerpres informații despre primul Concurs și Festival George Enescu. Sunt furioasă: sunt mai puține amănunte decât obținusem eu, dar unul face diferența, desigur: data evenimentului.

11 comentarii Adaugă comentariu

  1. Am urmărit cu interes fiecare episod, în mintea mea se desprinde o concluzie preliminară – Papa Rusu era rus sau era constrâns de ceva anume să fie rus. Altfel nu ar fi trimis pe teren pe cineva de la care se aștepta la un articol “în doi peri”… Dar surpriză!!!! Acel cineva vine cu un articol în exclusivitate și cu știri demne de Breaking News!…. Probabil nici Papa Rusu nu avea… ukaz.

    Thumb up 0
  2. Excluuuuus! Ha. ha. ha! Bag mâna în foc! Nu era….. rus! Nici pomeneală! Inițiativa lui, luată cu noaptea-n cap, de a trimite pe cineva – oricine – să facă un reportaj pe tema Festivalului și Concursului George Enescu izvora din profesionalismul său! Luase această decizie, pe cont propriu! Din proprie inițiativă, dimineața, la prima oră, când redacția era aproape goală! Șefii cei mari încă nu veniseră la redacție! Amintiți-vă (sau recitiți) episodul Ghinionul! Cred, mai curând, că înțelesese – mai bine decât mine – că, acolo sus, cineva nu dorea să se publice nimic, sau aproape nimic! Acolo ”sus” funcționa cenzura! Ce și-o fi spus domnia sa: ”Băăăă, dacă ăștia nu vor….! Noi de ce să vrem! Cred că-i trecuse entuziasmul matinal! Probabil, i se făcuse – și lui – lehamite! Ca și mie deatfel! Sau, poate, fiind atâtea opreliști se va fi gândit că nu merita să facă ceva – ceea ce alții nu voiau! Iar el, credeți-mă, fiind Secretar de redacție, era mai aproape de mecanismul cenzurii! Nu cred că-i era frică! Mai curând silă! Da! Silă! Ce paradox! Eu, izbândisem! Iar el – nu! Dar, numai aparent! Pentrucă nu vroia să abdice de la un principiu strict profesional! Acela, de a publica un material corect din punct de vedere informativ! El se gândea la cititorii gazetei, care meritau o informație corectă, la prestigiul gazetei. În fond, și eu și el, eram sub imperiul acelorași metode (comuniste) unde, o inițiativă personală (care nu avea ”ukaz”) putea lua o întorsătură neașteptată! Eram, sub vremi! El, fiind mai bătrân decât mine, înțelegea mai bine! Așa încât, eu m-am ales cu timpul pierdut, cu nervi, cu ”draci”, iar el cu o inițiativă lăudabilă, abandonată! Nu era prima! Și din păcate (și pentru el, și pentru mine) nici ultima! Aceasta era ”vieața” unui jurnalist din ”iepoca” comunistă! Râsu/plânsu!
    În altă ordine de idei! Vă mulțumesc pentru consecvența cu care citiți modestele mele ”însemnări”. Iar comentariile Dvs. sunt încântătoare. Și știți de ce? Pentrucă le analizați! Le puneți sub lupă! Ador această abordare! Seară bună!

    Thumb up 3
    • Cu “ukaz”… sau fără “ukaz”… Cu dată sau fără dată… marele perdant a fost publicul cititor ☹️. Așa e și acum în ziua de azi. Acum în locul virusului numit “cenzură” a apărut altul nou numit “manipulare” sau și mai grav de vreo 3 sau 4 ani încoace a apărut copilul “manipulării” – un fenomen deosebit de periculos – numit “fake news”.

      Thumb up 0
    • @Laurentiu, manipularea si “fake news” nu sunt deloc noi asa cum sustii. Ele exista de mult timp. Un exemplu clasic de “fake news” este inventia jurnalistilor legata de asa-zisul blestem descoperit in mormantul lui Tutankhamon (nu a existat asa ceva, era inventia jurnalistilor lasati cu buza umflata de decizia lordului Carnavon de a oferi – pe bani bineinteles! – exclusivitatea ziarului “The Times”). Era evident ca acesti jurnalisti trebuia sa gaseasca o stire “bomba” ca sa isi vanda ziarele, asa ca au inventat povestea cu “blestemul din mormant”. Iar un exemplu clasic de manipulare sunt stirile publicate de diverse ziare in timpul primului si celui de-al doilea razboi mondial referitor la statele inamice si soldatii lor: ii prezentau in cele mai nocive imagini tocmai pentru a starni ura impotriva lor si a ajuta in efortul de razboi impotriva inamicului. Deci manipularea si “fake news” nu sunt deloc nou-aparute, ci exista de foarte mult timp si au fost folosite in diverse contexte.

      Thumb up 0
    • Laurențiu, fake news și manipulare exista de mii de ani. E de ajuns sa vezi cum au fost scrise unele cărți de istorie…
      În ziua de azi, cred ca cea mai mare amenințare a libertății de exprimare a cetățenilor și presei deopotriva este “political corectness-ul”, mai mult decât fake news-ul.

      Thumb up 0
  3. Aveți perfectă dreptate Dle Bogdan! Știrile false sunt de când lumea și pământul! S-au pierdut războaie și au fost dărâmate imperii ce păreau veșnice! Au fost uciși împărați și omorâte curtezane! Au fost deturnate evenimente politice care au schimbat lumea sau au mișcat granițe! Au fost frânte destine! Cât despre știrile false din ”iepoca” comunistă – ce să mai vorbim! Să ne amintim numai ”raportările” triumfaliste privind….recoltele! Că tot suntem în plină vară! Eheeeeiii! Pe tema asta putem ”croșeta” până în zori, și tot n-am ajunge la liman! Azi însă, cred eu, cu naivitate și speranță, datorită multitudinii mijloacelor de comunicare, avem posibilitatea să dibuim (cred că cesta este termenul potrivit) o știre falsă! E un câștig! Mic! Dar – este! Cred eu!
    În fine! În altă ordine de idei! Vă mulțumesc pentrucă în plină vară, în plin sezon al vacanțelor, urmăriți modestele mele ”însemnări de reporter” și că interveniți cu opinii pe care le consider, ca în cazul de față, deosebit de pertinente!
    Seară bună!

    Thumb up 0
    • @Bogdan. Termenii mei (cenzura, manipulare, fake news) sunt actuali. Ei au fost de-a lungul vremii sub diferite forme. Provocarea care o arunc eu pentru tine Bogdan dar și pentru doamna Petreanu este: cum combați efectele acestor maladii???

      Thumb up 0
  4. @Bogdan. Termenii mei (cenzura, manipulare, fake news) sunt actuali. Ei au fost de-a lungul vremii sub diferite forme. Provocarea care o arunc eu pentru tine Bogdan dar și pentru doamna Petreanu este: cum combați efectele acestor maladii???

    Thumb up 0
    • Dvs. numiți știrile false, o maladie! Eu cred că e mai mult decât atât. O maladie o tratezi, o vindeci; cauți un vaccin, încerci variante terapeutice! Aici însă – cred că nu este vorba de o…maladie! Ci de un pandant al foamei de știri și al nevoii de exclusivitate! Două ”rele” – adică foamea de știri, și nevoia de exclusivitate, de care noi, oamenii nu ne vom despărți niciodată! Niciodată! Așadar, să ne împăcăm cu ideea existenței acestui rău absolut, și să ne ascuțim mintea! Să ne cultivăm capacitatea de analiză, de lectură comparată! Chiar și o doză de scepticism ar fi binevenită! Părerea mea! În acest sens, cred că Dvs. sunteți pe calea cea bună. Cum v-am spus deja, analizați, emiteți opinii critice, sunteți sceptic, aruncați provocări! E bine! E foarte bine! Continuați – potrivit principiului olimpic!
      Vă aștept cu noi opinii!
      Seară bună!

      Thumb up 0
    • @Laurentiu, pe langa cele spuse de dna. Petreanu, as insista pe 2 variante: una ar fi educatia (in sensul larg si complex, nu doar scoala, ci o continua largire a orizontului personal pe tot parcursul vietii, sa eviti sa ramai rigid si retrograd, sa iti doresti sa evoluezi si sa inveti lucruri noi in fiecare zi), iar a doua ar fi scepticismul (sa nu fi credul si sa crezi ca tot ce zboara se mananca si tot ce auzi in mass-media este purul adevar 100%, sa cercetezi si sa verifici in permanenta afirmatiile si teoriile pe care le auzi enuntate in spatiul public pe diverse canale). Altfel ajungem ca acei oameni care il considera pe Gabriel Oprea “cel mai mare patriot si singurul care poate salva Romania”, pe Adrian Nastase “inger de lumina si cel mai bun premier din istoria Romaniei” sau pe Viorica Dancila “cea mai competenta femeie ajunsa intr-o functie publica in Romania”. Sa nu razi, acestea sunt afirmatii scrise de diversi fani ai acestor personaje pe paginile acestora recent si nu cand erau la butoane (si din pacate nu sunt singurele exemple, orice rebut de politruc sau personaj care a aparut macar o data la televizor are clubul sau de laudatori, dupa caz mai mare sau mai mic).

      Thumb up 0
  5. Excelentă completarea Dvs. Dle Bogdan! Da! Să nu fim creduli! Să fim o leacă și sceptici (am spus-o și eu în postarea anterioară!) . Să facem conexiuni. Și să avem, permanent, în ”buzunarul de la vestă” o lupă cu care să privim evenimentele care ne asaltează – noapte și zi!
    Seară bună!

    Thumb up 0

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest blog folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.