(continuare de săptămâna trecută – iar acesta e ultimul episod din Zile americane. Gata, aţi scăpat. Şi încă ceva. Unii dintre voi aţi mai citit o versiune a acestui text, pe blogul vechi, în urmă cu un an, când Kosovo şi-a declarat independenţa. Scuze pentru repetiţie, dar asta era încheierea, pur şi simplu.) În San Diego sunt 18 grade, fete frumoase de-ţi seacă inima şi un ocean cât fericirea de mare. Redacţia e un loc plăcut, populat de oameni care-şi ştiu la perfecţie treaba, unde procedurile se respectă cu naturaleţe iar deontologia e sfântă. Mă apropii de sfârşitul bursei şi […]

(continuare de săptămâna trecută) Peter mă invită la un meci de baschet. Sunt echipe de colegiu, dar vine lumea la arenă de parcă ar fi finala campionatului mondial. Anticipez o descărcare de adrenalină. Poate voi putea să tropăi şi să urlu, în seara asta, ar fi o schimbare după toată ordinea în care trăiesc, deja, de o lună în Statele Unite. Mă înşel din nou. Pe vremuri, eram fugărit prin cartierul Floreasca de galeria Stelei, după derby-urile cu Dinamo. Ajungeam acasă răguşit, cu cămaşa ruptă, julit şi zgâriat de la atâtea garduri sărite. Meciurile nu se jucau numai în teren, […]

(continuare de săptămâna trecută) Paul vine din Chicago până în Minneapolis, să-şi vadă prietenul din adolescenţă, Peter, care mă găzduieşte pentru două săptămâni. Are cu el un set de fotografii din Mexic. O faleză, oceanul, un drum de pământ. Paradisul. Sunt nişte mii de metri de vânzare acolo, poate Peter ar vrea să cumpere şi el? Paul şi Peter discută îndelung, conversaţia alunecă spre călătoriile din ultimul timp ale lui Paul. Un an în jurul lumii. Fac ochii mari. „Cum, ai călătorit în jurul lumii? Timp de un an?” „Da, mi-am luat un an sabatic şi am plecat”, zice tipul. […]

(continuare de săptămâna trecută) Că porţiile sunt mari, e una, că orice prânz devine un set de alegeri interminabile, este cu totul altceva. Lângă redacţie, un mic restaurant se aglomerează la orele prânzului, când mii de funcţionari ies pe străzi, pentru o oră de socializare la o supă şi o salată. Eu aş vrea doar un sandwich, dar nu-i atât de simplu. „Ce fel de pâine vrei?”, îmi zâmbeşte chelnerul. „Ai de ales între pâine albă, pâine neagră, pâine cu secară, pâine cu seminţe şi pâine de cartofi”. „Neagră”, fac eu, „şi cu nişte şuncă”. „Mai avem până la şuncă”, […]

(continuare de săptămâna trecută) Există o nostalgie a Europei la acest popor de pioneri, care au în gene fuga de Lumea Veche. Trăiesc în ţara asta cât un continent, pe care nu ţi-ar ajunge 3 vieţi s-o cunoşti cu adevărat, dar sunt fascinaţi de înghesuiala şi diversitatea europenilor. Invariabil, interlocutorii mei mă pun să le povestesc despre Europa. Mă las furat de rol şi ajung să le vorbesc despre o lume ideală, în care mi-ar plăcea să călătoresc liber, aşa cum ei, spre deosebire de românii anului 1999, ar putea s-o facă chiar acum. Aglomeraţia devine brusc un avantaj. „Din […]

(continuare de săptămâna trecută) Regulile sunt sfinte iar America e o ţară liberă. Liberă potrivit regulamentelor. Procedurile guvernează totul, absolutist. „Viaţa voastră suntem noi”, spun regulamentele, “şi n-o să vă lăsăm să uitaţi asta nici o clipă of your sorry-ass lives“. Familia din Dallas, la care stau, nu-şi construieşte piscină din pricina costurilor secundare. Care sunt acestea? Proprietarii trebuie să se asigure că elimină orice posibilitate ca vreun copil din vecini să sară gardul pentru o baie şi să sfârşească cu ochii bulbucaţi pe fundul bazinului. Prea scump. Amicul Peter din Minneapolis dă o petrecere cu voci scăzute şi muzică […]

(continuare de săptămâna trecută) În tren, mă gândesc la bizareria serii. Cât de ameninţător păream, totuşi, cu o bancnotă de 100 de dolari în mână? Bărbatul acela s-a ţinut la 5 metri de mine, femeia nici n-a mai încercat să treacă pe lângă mine, s-a întors şi a plecat, pur şi simplu. Mă întreb ce e real, de fapt, mefienţa din seara asta sau zâmbetele pe care ţi le oferă necunocuţii, ziua, pe străzile oraşului? Zâmbetele acestea, însoţite de un salut scurt, au părut până acum o regulă simpatică, un semn de încredere şi prietenie. Oriunde te duci, la orice […]

(continuare de săptămâna trecută) După cină, Gina m-a abandonat la periferia Washingtonului, undeva în suburbii, lângă o staţie de metrou. A primit un telefon, trebuie s-o şteargă la redacţie, CNN are nevoie de ea acum, nu mai are timp să mă ducă acasă, în capătul celălalt al oraşului. Iată-mă singur, la 11 noaptea, coborând scările în staţie, gândindu-mă cum să fac să n-adorm în tren. Va dura ceva până voi ajunge. La ghişeu este o negresă masivă ce mă priveşte plat din spatele unei sticle groase. Îi cer un bilet şi-mi arată automatele de la perete. Ea nu vinde. Automatele […]