3 poveşti cu Petreanu, aşa cum s-au întâmplat ele (1)

Julius Constantinescu

Pe Petreanu nu l-am cunoscut prea bine câtă vreme am lucrat împreună, şi nu pentru că el era redactor şef iar eu doar un amărât de reporter, deci socialmente complet diferiţi, ci pentru că învăţasem deja că la slujbă e exact ca-n dragoste: nu e bine să te încrezi în relaţiile bazate pe sinceritate.

Trei sunt întâmplările pe care amândoi ni le amintim din acea perioadă. Bineînţeles, ni le amintim complet diferit – mărimea salariului, să ştiţi, e o lentilă foarte sensibilă. Indiferent ce mizerii colportează Petreanu în lipsa mea (slavă Domnului că eu nu am acest obicei!), vă ofer acum nebănuita şansă să aflaţi adevărul gol-goluţ.

Poveste de Crăciun, pe holurile reci ale Casei Scânteii

Primul meu Crăciun în Bucureşti nu mă găsea într-o dispoziţie sufletească prea grozavă. Apropierea vacanţei, faptul că nu cunoşteam pe nimeni în oraş şi salariul mizerabil, care nu-mi permitea să plec nicăieri, carevasăzică singurătatea ce mă păştea taman de sărbători, toate astea apăsau cu greutate asupra mea. Să adăugăm şi că mă chinuia o pârdalnică de măsea, iar stomatologii costau bani. O să mă opresc aici cu enumerarea suferinţelor mele, dacă sunteţi interesaţi de poveşti deprimante de sărbători vedeţi că a scris şi Hans Christian Andersen ceva pe tema asta.

Iată-mă deci la redacţie, în ultima zi de dinaintea vacanţei. Cu generozitatea pe care unii dintre voi mă tem că o cunosc, compania le-a oferit angajaţilor Jurnalul Naţional o primă de Crăciun constând în biscuiţi, mezeluri şi o sticlă de şampanie de calitate îndoielnică. N-am luat mezelurile şi biscuţii fiindcă mi s-a părut degradant (pentru actualii angajaţi de la Jurnalul: să ştiţi că nu e nici o ruşine să le luaţi; atunci erau alte vremuri, la sfârşitul lunii primeam o chestie care se numea salariu). În schimb, naiba ştie cum, făcusem rost de trei sticle de şampanie, cu care plănuiam să ajut puţin spiritul Crăciunului.

Lumea plecase care-ncotro, făcându-şi urări vesele şi promiţându-şi să se revadă hăt, taman la anu’, iar eu stam nehotărât în capătul unui hol unde ajungea vag o lumină murdară, neştiind încotro s-o apuc. Într-un târziu, m-am îndreptat cu paşi târşâiţi spre lift – n-avea rost să mai amân, mi-era totuna.

Nu eram ultimul. Până să vină liftul, din maţele întunecate ale Casei Scânteii a apărut şi Petreanu. Contrastam vizibil: avea o geantă pe care o ţinea ştrengăreşte pe umăr şi afişa o mină optimistă. Munca se terminase, urma o binemeritată vacanţă – nici o grijă până hăt, taman la anu’! M-a bătut prieteneşte pe spate, cu bunăvoinţa pe care oamenii o arată de regulă atunci când scarpină între urechi un câine al străzii:

– Ce faci, Julius?

– Ia.

El avea mâinile libere – nu era nevoit să se umilească strângând la piept pungi cu mezeluri sau şampanie. Promisiunea zilelor de vacanţă îi îndulcea sufletul, şi asta i se citea pe chip.

M-a petrecut până la parter cu buna sa dispoziţie şi aproape că uitasem de amărăciunea mea, când, fără nici un fel de avertisment, fundul pungii a cedat. Zgomotul de sticlă spartă a răsunat ascuţit, ca un pumnal pe care soarta mi-l înfipsese încă o dată în inimă.

Nu vom reproduce aici remarca pe care am făcut-o privind cu obidă la pârâiaşul de şampanie care se scurgea pe pardoseala din marmură a Casei Scânteii. Să spunem doar că Petreanu a găsit-o atât de amuzantă încât a izbucnit într-un râs de nestăvilit – puternic, clar, din inimă.

Petreanu dispăruse de mult învăluit în ninsoare, dar râsul său homeric încă îmi răsuna în urechi. Am mai privit o dată în urma lui, am stins ţigara sub talpă şi i-am urat, printre dinţi:

– Sper să putrezeşti în Iad, Petreanu!

Noi, comuniştii, avem un mod special de a crede în Dumnezeu.