La doi paşi de Plaza de Mayo, centrul capitalei argentiniene, găseşti la o răspântie una dintre cele mai bătrâne clădiri ale oraşului – La Manzana de las Luces, sediul primei universităţi a ţării, deschisă la 1730. Acum declarată monument naţional, clădirea a găzduit de-a lungul secolelor un număr consistent de premiere: prima farmacie a oraşului; prima şcoală de medicină din Argentina; prima presă de tipar din ţară; primul muzeu de ştiinţe naturale; în fine, adunarea legislativă a primei republici argentiniene.
Acum, înconjurate de graffitti şi de resturi de postere electorale, pe faţadă sunt postate câteva tăbliţe care cer trecătorilor să respecte istoria locului şi să nu afişeze nimic aici.
Înăuntru, un mic târg de antichităţi în care chinezării sub formă de pescari rânjiţi sau dragoni bondoci, verzi, se amestecă printre boluri de lemn pentru ceai mate, servicii de ceai desperecheate, căciuli tricotate manual şi port-ţigarete confecţionate din oase suspecte.
În fundul încăperii, aplecată pe o masă de lucru inundată de hârtii şi unelte de scris, e o bătrână cu alură fragilă. Caligrafiază mărunt, cu cerneală neagră, versuri, fraze, paragrafe, în jurul unor desene în peniţă aşternute, şerpuitor, pe ceea ce par a fi bucăţi de pergament vechi, rugos, neregulat.
Simte că e privită. Îmi zâmbeşte cu însufleţire – un obicei care, după atâţia ani, i-a oferit o colecţie bogată de riduri în jurul ochilor. Mă aşez, vorbesc cu ea, mai cu mâinile, mai într-un soi de spaniolă confuză, până când ne prindem amândoi că suntem vorbitori de franceză. După asta turuim – e încântată să-şi dezmorţească graseierea învăţată în adolescenţă şi flatată de atenţia pe care i-o acord. Îmi explică:
– Hârtia o fac eu, manual. E un procedeu… nu dificil, dar meticulos, mai ales că e nevoie de dragoste.
– Din ce faceţi hârtia?
– Aici e partea frumoasă. Din florile pe care le primesc miresele duminica la biserică, la nuntă.
Obţine petice de pergament pe care desenează, pentru că e pictoriţă premiată, îmi spune, cu expoziţii şi palmares. Iar desenele le lipeşte apoi pe alte pagini, unde caligrafiază cuvinte de dragoste.
Brusc, începe să-mi recite:
Yo te amo para comenzar a amarte,
para recomenzar el infinito
y para no dejar de amarte nunca:
por eso no te amo todavía.
Te amo y no te amo como si tuviera
en mis manos las llaves de la dicha
y un incierto destino desdichado.
Mi amor tiene dos vidas para amarte.
Por eso te amo cuando no te amo
y por eso te amo cuando te amo.
Recită fără emfază, privindu-mă direct în ochi, aproape jucăuş, cu intonaţie şi melodicitate, zâmbindu-mi în permanenţă din ochi. Încheie: Pablo Neruda, ¿sabes?
Sunt 30 de minute de când am ajuns la hotel, camera nu e gata încă iar eu am fugit din recepţie să gust oraşul şi uite peste ce dau în spatele primei uşi pe care o deschid.
După ce facem cunoştinţă în acest mod memorabil, ne întrebăm reciproc de nume, de vârstă. Se bucură că sunt din România pentru că ea, cu mulţi ani în urmă, a avut un prieten, care… (şi vorbeşte, vorbeşte în spaniolă, cu intonaţie, melodic, deja absorbită de ultimul ei desen).
Are 86 de ani, o cheamă Elmasa Alcade şi caligrafiază istorii de dragoste pe hârtie din flori.
Călătoria la Buenos Aires a fost sponsorizată de Stella Artois World Draught Masters.
4 comentarii Adaugă comentariu
Intamplarile de felul asta se lasa indeobste persoanelor care au coarda intinsa, gata sa vibreze.
(Si o buna camera foto, desigur)
Frumos.
ce frumos…
Argentinianca ta imi aminteste de o alta argentinianca in varsta, ce vindea bijuterii pe o strada cu mult farmec din Italia…Am vorbit cu ea intr-un mix de spaniolo-italiana si am cumparat de doua-trei ori cercei de la ea. Intr-o zi era doar fiul sau la taraba si mi-a zis ca i-a povestit de mine. Am ramas foarte surprinsa. Dupa cativa ani, am re-trecut pe acea strada si era inca acolo…Am zambit si am trecut mai departe. Nu am mai intrebat-o nimic pentru ca mi-era teama ca a uitat… 🙂