– Sunt o mulţime de jurnalişti în România pentru articolele cărora n-ar plăti nimeni nici un leu. În schimb, chiar în această încăpere sunt bloggeri care scriu mai bine decât majoritatea jurnaliştilor.
– Păi atunci de ce nu-i angajaţi?
(un editor român în dialog cu Mario Garcia)
Mario Garcia face o pauză de efect când spune asta, apoi şfichiuieşte concluzia: „I’m stunned”. Sala râde potolit, cu o politeţe uşor jenată. Nu e niciodată plăcut să-ţi arate cineva într-un mod atât de evident că eşti cam fraier – dar nu te poţi supăra pe el. În fond, se descrie pe sine ca profesor înainte de orice, iar profesorii au acest obicei, de a-ţi spune aproape brutal unde greşeşti. Face parte din procesul de învăţare.
Garcia e un bătrânel vioi de 62 de ani, cu gesturi uşor efeminate (poate datorită mâinilor cu degete surprinzător de lungi) şi cu priviri rapide, de mic animal de pradă. La fel ca orice profesor care se respectă, învaţă şi el, zi de zi.
A redesenat peste 450 de ziare şi website-uri din lumea întreagă, este cel mai în vogă designer de media şi acum se declară fascinat de bloguri şi de comunicarea on-line. „Cu toţii ne naştem povestitori şi de aceea bloggingul ni se pare atât de natural”, îşi începe el discursul despre new-media. Apoi îl dă exemplu pe Samuel Pepys, secretarul Amiralităţii britanice care, timp de 10 ani la mijlocul secolului al XVII-lea, a scris un jurnal despre tot ce-l înconjura. Memoriile sale sunt acum una dintre cele mai importante surse pentru descrierea perioadei respective, spun istoricii. Un blogger avant la lettre, primul dintre noi, spune Garcia, care adaugă: „am învăţat la liceu despre el, dar profesorii nu ne-au spus niciodată cum el şi cu fratele lui iubeau aceeaşi femeie – şi că a scris despre asta. Am fi dat iama cu toţii în textul respectiv”.
Există o fascinaţie în on-line pentru scriitura la persoana întâi. Garcia spune că, dacă s-ar fi publicat ziare cu acest ton, ele ar fi trebuit să se numească „The Daily Me”. El însuşi e uluit de această situaţie. „Am muncit o dată 3 săptămâni pentru un articol de pe blogul meu, m-am documentat la sânge, am coroborat faptele, am pus în context, am lansat ipoteze îndrăzneţe. Eram foarte mândru când l-am publicat. Rezultatul? Nici un comentariu. În schimb, când scriu despre o experienţă personală, cum ar fi despre cât de captivat e nepotul meu de poveştile pe care i le spun… wow!” se amuză el. Mesajul? Publicul peferă experienţele personale şi nu poţi lupta împotriva acestei situaţii.
Cum va afecta asta jurnalismul? „Presa va deveni locală”, crede Garcia. I-am spus că presa s-ar putea adapta la un comportament de tip „stup”, în care nu mai există lideri vizibili, dar că nu-mi pot imagina cum se poate face jurnalism profesionist, cu toate rigorile sale, fără bani. „Nu va mai fi totul gratis. Probabil că vom asista curând la o inversare a trendului. Presa va putea percepe tarife pentru accesarea unei părţi a conţinutului online. Gândiţi-vă la iTunes, îţi poţi cumpăra ce melodie vrei la preţuri minime”.
Ceea ce ne duce fie la calitate, fie la şocant. Pentru ce aţi da banii, dacă ar fi să plătiţi conţinut?
Şi, nu în cele din urmă, ne duce la jurnaliştii din România. Chiar aşa, dacă ar fi să plătim pentru articolele unora, am avea de unde alege?
(Mario Garcia a venit la Bucureşti pentru o serie de conferinţe privind media – atât cea tradiţională, cât şi cea on-line. Eu am fost invitat la cea despre bloguri)
Later Edit – 6 minute video din prezentarea lui Mario Garcia aici – cu o parte a răspunsului la întrebarea mea.
13 comentarii Adaugă comentariu
Am remarcat şi eu jurnalul/blogul lui Samuel Pepys şi îl am în blogroll. Ca şi pe cel al lui Orwell.
mi-ar fi placut sa fiu acolo. ar fi tare sa se vanda articole pe net cu 10 bani. sunt curios daca in cateva luni harta articolelor profitabile ar coincide cu harta actuala a celor mai vizitate site-uri care au legatura cu jurnalismul.
parerea mea (veveveparerereameadotnet) e ca vom plati agregatoare de content care: ori vor filtra pe gustul nostru – sau ni-l va slefui – ori ne vor vinde filtre customizabile, bestof-uri, etece. Nimeni nu va avea timp sa urmareasca atata informatie. Modelul de ‘biznis’ HotNews.
Eu am mari îndoieli că va plăti cineva acces pe net pentru publicaţii on-line. E o problemă profundă – conţinutul trebuie plătit într-un fel, pentru că înglobează muncă şi creativitate, dar nimeni nu e dispus să dea bani pe articole, chiar dacă ar primi, în schimb, poate mai multă calitate. Sunt cam sumbru în ce priveşte viitorul mass-media în on-line, asta dacă nu inventează cineva nişte metode rezonabile de monetizare.
Partea proastă e că, fără presă (cu bunele şi relele ei), o societate e şchioapă şi victimă sigură a tot soiul de abuzuri. Eu am trăit în ţara asta pe când nu era presă decât aşa, cu numele, şi nu-mi doresc să retrăiesc vremurile acelea.
E aceeasi intrebare care i-a framantat pe participantii de la Nieman Narrative Conference acum doua saptamani si pe Gerry Marzorati (editorul de la NY Times Mag) la CASE Editors Forum. Nu intrebarea prosteasca in care ne impiedicam prea des: „Mai citeste cineva?”
Ci: „Cum vom monetiza in viitor jurnalismul de calitate?” Poate vom cumpara „The Daily Me” cu 10 bani cum spunea Writerman mai sus. Poate vom dona intr-o cutiuta de PayPal daca ne-a placut. Poate vom citi un fel de ziar customizat pe Kindle.
Dar ca sa cerem bani trebuie sa incepem sa producem lucruri pentru care merita sa platesti. Cateva exista. Dar trebuie mai multe.
Ziarul Bursa are o parte din continutul online restrictionat si poate fi accesat doar contra-cost. Insa ceea ce au facut cei de la Bursa in Romania inca de la infiintare – fara carti si brelocuri care sa vanda ziarul, nu stiu daca a mai realizat cineva din presa la noi.
@ cristi ->
Nimic nu este ceea ce pare – nici cuvantul „a monetiza” nu inseamna „a valorifica”. Inseamna „a bate moneda”.
FYT – e adevărat, Bursa e un ziar cu totul aparte, rezultatul încăpăţânării admirabile a patronului.
Ma bucur ca suntem de acord intr-o problema in care chiar ma pricep. 🙂
„Garcia e un bătrânel vioi de 62 de ani
În toate celelalte tari, un om de 62 de ani este inca in câmpul muncii, activ si cu ceva ani de strabatut pâna la pensie si pâna la statutul de „batrân”.
In România, mai ales in televiziuni, auzi des ” batrâna de 50 de ani”, „batrânul de 60 de ani”.
Intru si eu pe blogul tau mai pe usa din dos, sa nu fac valuri. Ceea ce vreau sa te intreb e, ce, stii tu vreun blogger mai bun decat marele CTPopescu? Ca mi se pare ca faci afirmatii explozive