3 poveşti cu Petreanu, aşa cum s-au întâmplat ele (2)

Julius Constantinescu

La reportajul cu sinuciderea m-am dus pe teren cu Paul, şoferul meu preferat de la Jurnalul Naţional. Bine manipulat, apetitul lui pentru trăncănit şi băgat nasul era nepreţuit: îl foloseam ca să adun informaţii de la şoferi, portari, femei de serviciu şi alte categorii sociale care îşi deschid mai greu sufletul în faţa reporterilor.

La secţia 15, Paul a rămas afară şi, când poliţiştii m-au dus la Spitalul 9, ne-a urmat de la distanţă. A intrat cu maşina în curtea spitalului mai uşor decât doctorul Raed Arafat – pe ăsta sigur l-ar fi întrebat portarul cine e şi la cine merge.

Problema a fost că poliţiştii mi-au redat libertatea în curtea spitalului. Când au trecut cu maşina înapoi pe lângă Paul şoferul, ăsta n-a observat că nu-s şi eu, o fi avut geamul aburit. Abia la secţie, când s-au deşertat domnii poliţişti, a constatat lipsa. „Băi”, şi-a dat Paul şoferul o palmă peste frunte, „ăştia l-au băgat pe Iulius la nebuni. E mare!!”. Şi a plecat glonţ la redacţie, să dea vestea.

Să-l părăsim acum pe Paul şoferul şi să ne întoarcem la bravul reporter Julică. Vom satisface din nou exigenţele lui Turambar în ce priveşte frescele sociale de mare dramatism şi vă invit să vi-l imaginaţi pe acest sărman reporter cu picioarele în zăpadă, obosit şi flămând, chinuit de o sete mistuitoare, părăsit în curtea spitalului de nebuni, fără baterie la telefon. O mogâldeaţă neagră care îşi croieşte cu greutate drum prin mijlocul viforniţei. Vântul mătură cu furie pustiul alb şi ace de zăpadă îngheţată îi străpung faţa. O lacrimă îi scânteiază pentru o clipă pe obraz şi se preface într-un jgeab de gheaţă.

În timp ce reporterul e doar un fir de zăpadă la cheremul stihiilor dezlănţuite ale iernii, în biroul lui Petreanu e o căldură plăcută. Un iz fin de tutun de bună calitate pluteşte pe deasupra birourilor. Se servesc cafele aburinde. Lumea sporovăie veselă despre subiectele zilei, domnii editori se lovesc cu palmele peste pulpele pline, exclamând: „E foarte bună, domnule! Vă rog să reţineţi un spaţiu pe prima pagină!”.

Conversaţia însufleţită este întreruptă de unul dintre şoferii redacţiei, care intră neanunţat, se opreşte în mijlocul încăperii şi răcneşte:

– Dom’ Petreanu, pe Iulius l-au internat la balamuc!

O tăcere grea dizolvă bună dispoziţia ce anima şedinţa de redacţie. Feţele redactorilor şefi adjuncţi devin tragice, şefii de departament se joacă nervos cu pixurile, domnii editori se arată uluiţi. Privirile tuturor se îndreaptă pe redactorul şef.

– Unde, mă?, întreabă Petreanu.

– La spitalu’ 9.

Liniştea sumbră e spartă brusc de hohot de râs. Redactorul şef râde convulsiv; bărbia îi tremură, sughiţă fericit, ochii i se umplu de lacrimi. Uşuraţi, redactorii şefi adjuncţi râd şi ei. Şefii de departament şi editorii râd şi ei, în ton cu şeful.

– Ha-ha-ha, hohoteşte redactorul şef.

– Ho-ho-ho, îi ţin isonul adjuncţii, înecându-se de râs.

– U-hu-hu, râd şi domnii editori, ţinându-se cu mâinile de burdihanele generoase, dându-şi palme zdravene pe spate şi făcând să se cutremure geamurile.

Ha-ha-ha! O-ho-ho! U-hu-hu!, răsună pe holurile Casei Scânteii.

Paul şoferul aşteaptă răbdător ca flacăra veseliei să se mai potolească şi, când şefimea îşi trage sufletul, cu ochii în lacrimi, întreabă:

– Şi ce facem, dom’ Petreanu?

– Nu facem nimic. Lasă-l acolo, doar nu vrei să-i stricăm reportajul!

Şi iar ha-ha-ha, o-ho-ho, u-uu!

Ajung la redacţie mai mult mort decât viu. La parter, mă întâlnesc cu Paul şoferul.

– Ţi-au dat drumul, Iuliuse?

– Mă, şuier, de ce nu m-ai aşteptat?

Îmi povesteşte cum se luase după maşina poliţiei, cum crezuse că m-au internat la nebuni şi plecase la redacţie să anunţe. Şi cum Petreanu hotărâse să mă lase legat de pat, la cheremul unor doctori care nu-s mai zdraveni decât pacienţii.

Năvălesc în biroul lui Petreanu fără să bat la uşă, cu părul vâlvoi, şi-l fixez cu o privire sticloasă.

– Băă, ţip isteric, mă lăsai la Spitalul 9? Dacă mă legau ăia de pat şi mă drogau? Mă rog frumos, când aveaţi de gând să mă scoateţi?

Petreanu mă priveşte cu înţelegere.

– N-am vrut, mă, să-ţi stricăm reportajul.

Nea Dan, editorul şef, mă ia pe după umăr.

– Luaţi mâna de pe mine!, ţip, şi aproape că-l lovesc când mă scutur.

– Julius dragă, linişteşte-te, îmi spune Petreanu. Gina, i se adresează secretarei, adu-i te rog domnului Julius o cafea.

Secretara pleacă după cafea.

– Da’ cum ai ajuns la Spitalul 9?, mă întreabă nea Dan, păstrând de data asta o distanţă prudentă.

– M-au dus poliţiştii de la Secţia 15, zic printre dinţi.

Gina vine cu cafeaua. Mă aşez în colţul opus, deşi asta nu înseamnă mare lucru, acum am o cană cu care pot să arunc. Petreanu se întoarce spre nea Dan şi îl informează, pe un ton compătimitor:

– Săracu’, el crede că domnii ăia în halat albastru sunt poliţişti!

Articol din categoria: ACTUALITATE

7 comentarii Adaugă comentariu

  1. Julică, ai uitat replica asta: „băi, râdeţi voi da’, dintre toţi de aici, io-s singuru’ care am semnatură de la medic că-s normal la cap!” :))))

    0
    0
  2. ce-ți mai place să păstrezi suspansul.. mă enervezi Julaev, bagă textul următor degrabă și explică ultima replică, doar oameni de serviciu nu or fi fost, nu?

    0
    0
  3. Ma stric de ras! :))

    0
    0
  4. Încet, încet am lămurit nişte mistere din viaţa mea. Mi-am adus aminte că eu m-am născut acolo. Da, era şi o maternitate în curtea spitalului de ghiduşi. Microbii umblau în voie prin aer… acum mi-e clar de ce uneori sunt imun iar alteori sunt „ciupit„ rău!!!

    0
    0