Dreptul de veto îl avem, cu argumentele stăm mai prost

Se vântură prin actualitatea românească ideea unui veto eroic pe tema proiectului de buget* al Uniunii Europene pentru anii 2014-2020, în cazul în care vreun chitros de vest-european îndrăzneşte să taie ceva din banii alocaţi României la Consiliul European ce începe joi la Bruxelles.

E mult tărăboi pe tema asta aici, pe Dâmboviţa. Mă rog, în principiu, orice discuţie pe tema banilor europeni pentru România e binevenită, doar că ar fi fost mai bine (zic eu) ca dezbaterea să se fi petrecut în afara pâclei electorale, când politicienii au obiceiul să se dea cap în cap chiar mai des decât în restul timpului.

…ar fi fost mai bine ca dezbaterea să se fi petrecut în afara pâclei electorale…

Şi nu că n-ar fi fost ocazii. Despre o posibilă reducere a bugetului Uniunii se ştie de ceva vreme. Unii experţi au mai avertizat, care printr-un studio tv, care pe vreun site de actualităţi, că România riscă tăieri masive dacă nu-şi îmbunătăţeşte rata de absorbţie a fondurilor europene ce i-au fost oferite. Dar pe cine să fi interesat prin miezul verii, de exemplu, aşa mizilic de ştire când altele erau priorităţile zilei?

Mă rog, revenind: nu e rău ca România să-şi facă auzită vocea în Uniunea Europeană. Ar fi însă preferabil să nu fie totuşi, un muget. În UE încă se preferă limbajul articulat, slavă cerului.

Un veto, însă, exact asta e, un zbieret strident într-o polemică argumentată. De ce? Pentru că un veto contrazice în mod brutal, de fapt, însăşi esenţa Uniunii Europene: înţelegerea consensuală şi negocierea, oricât de dură, dar în interes comun.

Formal, Uniunea s-a născut ca o comunitate economico-administrativă (a cărbunelui şi oţelului), dar fibra şi sufletul ei au fost definite prin de exprimarea unei aspiraţii de pace şi printr-un refuz al ororii: „solidaritatea… va face ca un război între Franţa şi Germania să fie nu doar de neimaginat, ci şi tehnic imposibil”. (Declaraţia Schuman, 9 mai 1950)

Azi, teama de război este atât de departe de europeni încât subiectul e abordat cu o uşoară jenă, ca şi cum ai vorbi despre magie neagră şi vârcolaci. Foarte bine – jena asta de azi şi este cel mai preţios vis al fondatorilor Uniunii, care, în 1950, la abia 5 ani de la oroarea celui de-al Doilea Război Mondial, şi-au imaginat o Europă care să nu se mai poată auto-devora în flăcări şi sânge.

Pasajul referitor la „imposibilitatea războiului” din Declaraţia Schuman este larg citat – dar, numai câteva paragrafe mai sus, se află o exprimare premonitorie: „Europa nu va fi făurită deodată, şi nici în conformitate cu un singur plan. Va fi construită prin realizări concrete care-i vor asigura o solidaritate de facto„.

Solidaritatea statelor europene şi egalitatea lor în cadrul a ceea ce avea să devină Uniunea Europeană au fost de la început înscrise în actele şi, mai ales, în atitudinile fondatoare.

Asta înseamnă, în primul rând, că nici un stat membru nu poate fi obligat de o majoritate să decidă ceva împotriva propriilor sale interese.

Dar asta mai înseamnă ceva: că nici un stat n-ar trebui să le impună celorlalte decizii împotriva propriilor lor interese. În loc de clasica ecuaţie majoritate vs. minoritate, Europa a ales solidaritatea.

Din această legătură cu două sensuri, la fel de semnificative, rezultă importanţa negocierii şi obţinerii consensului în Consiliul European – şi, astfel, revenim la zi, la gălăgia cu veto venită de pe Dâmboviţa.

Un veto contrazice, aşadar, spiritul consensual al Uniunii, pentru că impune celorlalte state membre o poziţie pe care nu şi-o doresc. Un vot împotriva consensului general e un gest deosebit de riscant, mai ales în vremuri complicate cum sunt cele de acum, în care răbdarea statelor dominante ale Uniunii este drămuită (cazul Marii Britanii, al excluderii ei din pactul fiscal, plus ameninţările că va fi lăsată pe dinafara bugetului UE dacă insistă să se împotrivească opiniei generale ar trebui să dea de gândit celor care care cred că e o idee bună ca România să exprime un veto în Consiliu).

… Europa nu va fi făurită deodată… va fi construită prin realizări concrete care-i vor asigura o solidaritate de facto…

Fireşte că România are tot dreptul să se împotrivească unei reduceri de fonduri în ceea ce o priveşte (ce fonduri ar putea obţine România, minim şi maxim, ştie Euractiv). Are dreptul să se împotrivească pentru că una din raţiunile de existenţă ale Uniunii este reducerea decalajelor între ţările membre – şi, din acest punct de vedere, noi suntem decalaţi aproape în alt secol.

Problema noastră e că, deşi avem dreptul, nu avem argumentele.

României i s-au alocat aproximativ 34 de miliarde de euro, bani europeni, în exerciţiul bugetar actual (din care aproape 20 de miliarde fonduri de coeziune), din care a reuşit să absoarbă mai puţin de 10%, cf. unei cercetări CRPE. Oricum ai vopsi realitatea aceasta, ea tot un dezastru rămâne. Nimeni, în Europa, n-a reuşit aşa o contraperformanţă istorică. În aceste condiţii, a cere mai mulţi bani, în viitorul buget, este, până la urmă, aproape o obrăznicie. Ce să le spunem marilor contributori la bugetul Uniunii, francezilor, germanilor, să ne pună deoparte mai mult când noi n-am reuşit să consumăm nici măcar o zecime din ce-am primit până acum? De ce şi-ar bloca fonduri atât de importante, 6 ani la rând, dacă noi nu putem să le folosim?

De asta spun că un veto pe o eventuală scădere a bugetului ar fi un muget şi nu o argumentaţie: ar încăla spiritul consensual al Uniunii şi ar fi, în esenţă, şi o mitocănie.

România trebuie să negocieze cât poate de dur la Bruxelles, să promită şi să se roage, să se angajeze, să plângă şi să ţipe, chiar şi să ameninţe, dar nu are nici un drept să blocheze alte 26 de ţări.

În fine, dacă am avea o clasă politică normală (la cap), măcar un lucru ar rămâne din toată această tevatură: realizarea faptului că ţării acesteia i se oferă zeci de miliarde de euro pentru a le investi în dezvoltare şi în reducerea decalajelor faţă de civilizaţia europeană. Că banii care ne sunt puşi deoparte nu sunt folosiţi este răspunderea directă a impostorilor care se tot perindă pe la conducerea României şi care comit, astfel, o crimă îngrozitoare: sugrumă, cu încetul, viitorul nostru. Ar trebui să le cerem socoteală pentru cât de urât şi de gălăgios ne batjocoresc.

___________________

*Despre miturile care înconjoară bugetul Uniunii Europene, citiţi o serie de răspunsuri argumentate pe site-ul Comisiei Europene/România la capitolul Politici şi legislaţie (link general, pentru că răspunsurile sunt în numai 3 limbi, engleză, franceză şi germană, alegeţi voi versiunea care vă convine).