Timpul se dilată; viteza este bună

Pe măsuţa din sufragerie erau aranjate, cu o studiată neglijenţă, câteva reviste occidentale, toate cu faţa-n sus şi cu titlurile la vedere, cât să se-nţeleagă din prima despre ce avere era vorba acolo. Erau vreo două Marie-Claire, câteva der Spiegel, un Cosmopolitan şi, piesa de rezistenţă, peste toate celelalte, un Paris Match aproape nou, cu cu colţurile abia un pic îndoite, de pe coperta căruia te privea direct în ochi, în timp ce-şi răsfrângea buza de jos într-un gest neruşinat de sexy, Madonna, un super-star de pe altă planetă. „Divorţul de Sean Penn! Certuri-alcool-gelozie! Jurnalul de bord al unui mariaj nebun!„, anunţa revista, o ştire obraznică din deschiderea unui magazin glossy care aterizase în România îngheţată şi pudibondă a Epocii de Aur direct dintr-o lume fantastică, alcătuită din frânturi de poze colorate, secvenţe din filmele cu Alain Delon şi multă imaginaţie.

Era 1987 şi vecinul meu era bogat: tatăl lui, şofer de TIR, aducea în ţară casete VHS, cafea austriacă, şuncă feliată şi reviste. Dacă îl linguşeai suficient de mult, te primea în casă, unde-ţi arăta o linie muzicală japoneză şi unde, în tmp ce ascultai o casetă chrom BASF cu Modern Talking, puteai răsfoi publicaţii străine practic nou-nouţe, adică de numai jumătate de an vechime.

…articolele bune se păstrau în dulapuri, precum aşternuturile de nuntă în lada de zestre a bunicii.

Viaţa avea atunci o lentoare care azi este inimaginabilă. Informaţia circula cu viteza plăcilor tectonice, în acord cu încremenirea dogmatică a regimului. Milioane de tineri tânjeau după un pic de trepidaţie, de viaţă. Generaţii întregi erau bolnave de curiozităţi nesatisfăcute. Revoluţia şi căderea comunismului n-au făcut decât să elibereze, exploziv, frustrarea. Ne câştigaserăm libertatea şi ne era foame de schimbare, dar tot trebuia să aşteptăm o lună ca să putem citi un articol american despre mineriada din iunie ’90. Ziarele erau aduse cu trenurile sau, dacă aveai noroc, cu avioanele, şi se vindeau doar la chioşcuri anume din anumite locuri. Trebuia să-ţi numeri fiecare bănuţ şi să baţi jumătate de oraş ca să cumperi un Washington Post sau un Le Figaro sau un The Guardian. Am şi acum, undeva în debara, ediţii istorice Time: izbucnirea primului război din Golf; Lady Di, Special Report; Monica & Bill. Articolele bune se păstrau în dulapuri, precum aşternuturile de nuntă în lada de zestre a bunicii.

Apoi lucrurile au început să accelereze. Prin 1992 am văzut primul computer într-o redacţie. În 1994 lucram, deja, într-o reţea. Aveam cont de mail în 1995. Prin 1996, navigam pe internet cu Netscape până în zori. Agăţam nediscriminatoriu fete şi viruşi cu mIRC-ul prin ’97-’98 – şi, tot atunci, descopeream motorul de căutare care avea să domine noua civilizaţie – Google.

Lumea s-a schimbat în moduri fundamentale în ultimii 20 de ani. Unii se plâng că nu mai au timp dar, dimpotrivă, mie mi se pare că timpul s-a dilatat, că am acum mai mult timp decât mi-aş fi putut imagina vreodată şi că-l pot folosi pentru o sumedenie de lucruri impracticabile pe vremuri.

Articolele de ziar după care trebuia să mă duc cu tramvaiul sunt acum accesibile cu un click, de la calculatorul meu. Le citesc, dacă vreau, pe desktop sau pe tabletă, prin internet wireless, în dormitor sau în bucătărie sau acolo unde şi regele se duce singur. Le trimit amicilor şi necunoscuţilor deopotrivă, dacă vreau să împărtăşesc şi lumii ce-am descoperit. Comunic instantaneu cu amicii despre pasiuni comune, prin intermediul unor reţele sociale cu întindere globală. Învăţ din ce-mi predau maeştri pe care nu-i voi întâlni vreodată. Port video-convorbiri cu oricine, de oriunde, gratuit, de la masa mea de lucru sau de oriunde unde mă pot lega la internet. Îmi caut subiectele pentru emisiunea de la radio când am chef şi de unde am chef, şi-mi fac sumarul în cooperare cu colegii de echipă, de la distanţă, în documente virtuale în care putem lucra cu toţii, simultan. Îmi cumpăr gadgeturi de peste Ocean, citind părerea altor cumpărători de la antipozi despre aceleaşi obiecte. Îmi rezerv vacanţe învăţând din experienţa celorlalţi, merg la restaurante evaluate de străini care au aceleaşi gusturi ca şi mine. Citesc mult, pe suprafeţe mari, sărind din link în link, pe măsură ce un concept sau o idee îmi stârnesc curiozitatea pentru noţiuni explicative la care pot avea acces, din nou, instantaneu. Şi, mai ales, public, public liber, în propriul meu ziar virtual, acest blog, public când vreau, ce vreau, iar textul apare exact când decid, fără întârzieri, fără procesul tehnologic lent al tiparului, fălţuirii, distribuţiei – şi-mi pot citi apoi proprii cititori care reacţionează la fel, instantaneu, chiar după ce au citit ce le-am oferit, fără să mai suferim de nerăbdare, împreună, pe lungul drum al scrisorii de la expeditor la destinatar şi înapoi.

…în mai puţin de o generaţie, am schimbat antena de bulgari cu televiziunea HD prin internet.

Toate acestea sunt posibile prin viteza mereu în creştere a internetului. Aveam 56 de kbs în ’98 şi priveam pe monitorul CRT cum dispar graniţele lumii odată cu fiecare pagină încărcată în IE3. Încă-mi mai aduc aminte cum fluiera modemul dial-up. Încă mai ştiu ce-nseamnă să aştepţi un minut ca să ţi se-ncarce o poză pe ecran. Sunt din ce în ce mai mulţi cei care nu ştiu despre ce vorbesc. În mai puţin de o generaţie, am schimbat antena de bulgari cu televiziunea high-definition prin internet. Şi e bine aşa. Lentoarea dial-up-ului e trecut. Viteza e bună. 10 Mbs. 50 Mbs. 100 Mbs. 150 Mbs… Viteza aceasta ne eliberează şi ne dă puteri mari, ne face mai creativi şi mai eficienţi. Tehnologia ne schimbă vieţile chiar în timp ce devine parte a vieţilor noastre.

Suntem programaţi genetic să fim curioşi şi înfometaţi mereu de nou. Suntem îndrăgostiţi de actul descoperirii.

Am noutăţi pentru voi.

În curând, de la UPC.