Jaf la drumul mare pe-un pod roman

Roma, sâmbătă la amiază. Pe la jumătatea podului Sant’Angelo, un pescăruș a strâns o mică mulțime în fața lui. Stă pe balustrada de piatră și privește pe-ndelete, direct în lentilele camerelor foto. Nu doar că nu pare deloc speriat, dar el este cel care intimidează bipezii, care stau la o distanță prudentă de păsăroi în timp ce-l pozează: dacă-i atacă? Stăpânilor planetei le e frică de-o găină acvatică zburătoare.

Întind brațul și sper că iPhone-ul meu e mai tare decât ciocul lui. O poză, două, încă o palmă avans. Pescărușul se dă juma’ de pas mai în spate, chiar pe buza balustradei. Pare mai degrabă agasat decât îngrijorat. Dacă ar vorbi, m-ar înjura italienește, cu siguranță, l’anima de li mortacci tua, turist băgăcios!

Face o mișcare bruscă și-mi trag mâna-napoi, dar nu eu sunt ținta. Unul dintre gură-cască are un sandvici. Pescărușul întinde gâtul și deschide ciocul, cu ochii țintă la bucata de pâine. Gură-cască se prinde că tocmai a devenit o pradă și răcnește, surprins, ho! Pescărușul desface aripile și țipă și el. Ho, ho! Mannaggia… face turistul, în timp ce-i aruncă bucata de pâine, cam cum cedam noi sandviciul golanilor, în curtea școlii, ca să scăpăm nebătuți.

Pescărușul înfulecă în mare viteză, dar e atacat în picaj de alți derbedei ca el, care patrulaseră până atunci la 10 metri deasupra. Golani cu pene, toți.

UPDATE: și making off-ul, courtesy Ione 🙂