În martie 1989, Nicolae Ceaușescu a anunțat națiunea că România plătise integral datoria externă. Fusese nevoie de o austeritate sălbatică, întinsă pe aproape 8 ani, pentru plata a aproape 11 miliarde de dolari – o sumă care, astăzi, ar reprezenta doar aproximativ 10% din exporturile României doar din anul 2024.
Țara nu mai avea, deci, datorii externe, dar, din cauza tăierii tuturor cheltuielilor, a oricăror programe de tehnologizare și retehnologizare, și din cauza acumulării pierderilor istorice din industria și agricultura strict dirijate, românii nu mai aveau nici economie funcțională. Ceaușescu n-a reușit să înțeleagă probabil, niciodată, unde greșise cu investițiile sale pe credit în industrializarea fără noimă a țării, cu industrii grele învechite ce necesitau importul de materii prime din ce în ce mai scumpe pentru a produce marfă din ce în ce mai perimată tehnologic, deci mai greu de vândut.
Dar, după cum spun mulți nostalgici azi, toată lumea avea un loc de muncă. E adevărat, dar adevărul este că aceste locuri de muncă se bazau pe o minciună economică mare cât toată țara.
Pentru că în Republica Socialistă România era ilegal să existe șomaj, care era considerat o expresie a exploatării capitaliste a omului de către om, practic toți românii trebuiau să fie angajați undeva și să încaseze un salariu, indiferent dacă produceau ceva sau nu, și indiferent dacă ce produceau se și vindea sau nu. Drept rezultat, oamenii aveau salarii, într-adevăr, dar cu ele nu puteau cumpăra mai nimic, pentru că economia socialistă nu putea produce mărfuri elementare pentru nevoile obișnuite ale societății. Era penurie de orice vă puteți imagina, chiar dacă azi e greu de înțeles așa ceva – nu se găseau decât accidental chibrituri, ulei, electricitate, apă caldă și căldură, zahăr, haine și încălțăminte, pixuri, bere, hârtie igienică, pâine, carne de orice fel, automobile, săpun, apă minerală îmbuteliată șamd. Viața era o permanentă vânătoare pentru orice ar fi putut apărea pe neașteptate și întotdeauna în cantități prea mici în vreunul dintre magazinele de stat.
Iar în fabrici, ori nu se mai producea nimic, din cauza penuriei generale și a întreruperilor permanente de electricitate, ori se producea pe stoc – adică doar ca să fie, pentru că așa cereau directivele de partid, să se depășească permanent planul, fără să se mai preocupe cineva de faptul că ce se producea nu se vindea.
Vă relatez acum din experiența mea personală.
La finalul anilor 80, eu lucram ca muncitor electromecanic într-o fabrică teoretic de top de la marginea Capitalei. Lucram în așa-numitul atelier de Surse, unde se asamblau, în esență, surse de tensiune stabilizată pentru calculatoarele vremii. Fabrica fusese făcută cu consultanță japoneză, cu ceva mai mult de un deceniu înainte, dar acum producea aceleași echipamente ca la deschidere, deși industria computerelor se schimbase enorm în acești ani. Practic, nimic din ce se făcea în atelierul meu nu se mai putea exporta, iar necesitățile industriei comuniste pentru calculatoare rudimentare erau, totuși, limitate.
Ca atare, în fiecare dimineață la 6.45, ceva mai mult de 100 de oameni, printre care și eu, semnam disciplinați condica la maistrul atelierului, după care cei mai mulți dintre noi ne vedeam de treburile personale prin fabrică, deoarece nu era nimic serios de lucru. Se vorbea mult de fotbal, de pescuit, se pândeau mereu alimentarele din zonă, ca să se dea fuga la vreo coadă dacă se băga ceva carne pe undeva, iar unii își dezvoltau diverse hobby-uri meșteșugărești cu sculele puține care mai funcționau în fabrica respectivă. Cei mai pricepuți construiau chiar și mașini de spălat rufe, folosind tabla furgăsită pe ici pe colo, atelierul de sudură inox, vreun motor electric rebobinat și câteva butoane ascunse pe undeva. Eu eram abia la început: tot ce puteam face, cu abilitățile mele tehnice limitate, erau niște lămpi cu abajururi din doze de aluminiu de bere sau băuturi răcoritoare pe care mi le aduceau, golite, evident, de conținut, amici cu rude în străinătate.
Nicăieri nu era mai evident falimentul de facto al fabricii decât în modul în care era folosit un echipament extrem de scump, la origini, instalat de japonezi pentru a se verifica cum funcționau sursele stabilizate în condiții de temperatură extremă. Vorbesc despre etuva atelierului – etuva, pentru cei care nu știu, este o incintă în care se poate ridica temperatura, controlat, ca să se testeze diverși parametri tehnici. Etuva atelierului de surse era o încăpere de vreo 3-4 metri pătrați, cu câteva ferestre de sticlă groasă, prin care te puteai uita la rafturile pe care se puteau pune echipamentele ce trebuiau verificate. Dar, pentru că nu se mai producea mai nimic, pe rafturile etuvei colegii mei își încălzeau, zilnic, tacticoși, borcanele cu ciorbă sau tocăniță pentru prânz. Eu, unul, preferam senvișurile. N-o să uit niciodată imaginea borcanelor multicolore în care diverse fierturi bolboroseau cuminte, așezate ordonat pe rafturile unui echipament de înaltă tehnologie japoneză dintr-o fabrică bucureșteană de la finalul comunismului – și, desigur, nici efluviile amestecate ce veneau din atâtea bucătării diferite aduse la borcan în etuva Fabricii de Elemente pentru Automatizări din Pipera.
Cumva, era un vis confortabil pentru toți cei care-și doreau o viață liniștită cu o leafă oarecare. Doar că totul era o minciună și, pentru că a durat atât de mult, și trezirea la realitate a fost groaznic de dură.
Săptămâna viitoare, despre economia României de azi, care are, desigur, multe neajunsuri, dar nici măcar nu suferă comparație cu cea comunistă.
