O cercetare sociologică realizată vara aceasta în 24 de țări membre ale Uniunii Europene relevă o realitate înspăimântătoare în privința României. Practic, nicăieri altundeva în UE cetățenii nu au un nivel de neîncredere atât de ridicat în instituțiile fundamentale ale democrației.
România este pe ultimul loc, între cele 24 de țări cercetate, când vine vorba de încrederea în parlament, în guvern, în sistemul judiciar, în partidele politice. Nivelurile sunt catastrofale – de pildă, doar unul din 10 români spune că are încredere în partide, și situația este aproximativ la fel în privința sentimentelor față de parlament, de guvern sau de prim-ministru. Încrederea în corectitudinea alegerilor coborâse, în vară, la un nivel de alertă roșie – practic, 2 din 3 români nu mai aveau încredere în sistemul electoral de la noi.
Aceleași niveluri dramatice și când vine vorba de încrederea în persoane de altă naționalitate sau de altă religie, cât și de persoane întâlnite pentru prima dată: în medie, toți ceilalți europeni sunt mai deschiși și mai încrezători ca noi.
Singurele instituții care prezintă, totuși, mai multă credibilitate pentru români, astfel încât să nu fie chiar pe ultimul loc între cele 24 de țări cercetate, sunt, nicio surpriză, armata și biserica. Nici măcar credința în ceilalți membri ai familiei nu ne plasează în topul european, chiar dacă, este adevărat, în acest caz e la cote mai mari decât la orice alt capitol.(1)
Rezultă că, la marginea Uniunii Europene, pe meleagurile românești poate fi găsit un popor care trăiește într-o stare de permanentă suspiciune față de orice instituție care nu e autoritară și față de oricine nu e rudă de sânge.
Oare cum poate funcționa, totuși, un stat democratic în aceste condiții?
O democrație presupune, desigur, separarea puterilor în stat, domnia legii, pluralismul politic, votul liber și suveranitatea poporului, care-și exprimă voința prin intermediul unor reprezentanți liber aleși.
Dar, mai ales, o democrație presupune participarea cetățenilor la viața cetății, în spiritul unor valori comune pozitive. Neîncrederea în tot și-n toate nu este o astfel de valoare. Dimpotrivă, e dinamită la temelie.
Nu că dezamăgirea aceasta generală n-ar fi și justificată, până la un punct. Istoria n-a fost generoasă cu trecutul nostru, iar din ultima sută de ani, poporul și-a petrecut cea mai mare parte sub dictaturi care mai de care mai abuzive. Prezentul e cea mai bună perioadă din istoria noastră, dar națiunea este, totuși, exasperată. În politica românească se intră, deja de zeci de ani, mai întâi pentru propria înavuțire și abia apoi pentru a-ți servi comunitatea. Banul public este smântânit fără scrupule, legea e trasă de păr și răsucită pentru a-i face întotdeauna scăpați pe acești fanarioți de rit nou, și orice început de curățenie se-mpotmolește mereu în mâlul complicităților transpartinice. Cetățeanul rămâne prizonier într-un sistem birocratic sufocant, unde regulile se aplică doar pentru cei fără putere și fără conexiuni. Reforma e o fata morgana, mereu aproape, niciodată acolo. Se promite mult și se face puțin, iar această asimetrie de nezdruncinat alimentează frustrările și întreține sentimentul că, indiferent cine ajunge la putere, scenariul rămâne același.
Spre deosebire de dictatură, o democrație permite totuși speranța schimbării instituționale și instituționalizate. Periodic, putem să ne schimbăm în mod legal și organizat conducătorii, prin vot, dacă suntem dezamăgiți de ei sau credem că alții ar putea să ne servească mai bine.
Așadar, în esență, alegerile libere sunt (și) un mecanism de eliberare a presiunii.
Dar întreg principiul își pierde sensul dacă votul nu mai schimbă, de fapt, nimic. Dacă, vorba lui Constantin Tănase, “pleacă ai noștri, vin ai noștri, noi rămânem tot ca proștii”.
Dacă supapa schimbării prin vot se închide de facto, dacă orice votăm, la putere rămâne aceleași partid extractiv sub diverse denumiri, fără nicio ideologie în afara ideologiei propriei înavuțiri, presiunea socială nu poate decât să crească, iar asta deplasează electoratul în zone de extremă politică.
Vedem asta în sondaje. Presiunea crește. Doar politica onestității în politică și serviciul loial în slujba comunității ar putea elibera presiunea. Până una-alta și în ciuda câtorva mecanici destoinici, care fac eforturi de unii singuri, supapa rămâne blocată.
8 comentarii Adaugă comentariu
Istoric vorbind, tradarea face parte din ADNul nostru. 🙁
Cred ca subiectul e exagerat, e privit doar dintr-o parte, uităm că și românii au fost trădați, de exemplu la Yalta…
Este opera partidului, a securitatii.
„Psihologia Poporului Român” , de Motru.
https://alingavreliuc.wordpress.com/wp-content/uploads/2010/10/dumitru-draghicescu-din-psihologia-poporului-roman-1907.pdf
Neîncrederea este de fapt convingerea că teroriștii neprinși din 1989 până în prezent sunt cei ce conduc România.
Justiția. Asta e cauza tuturor relelor în România.
O singură dată am avut ghinionul să am de-a face cu justiția din România. Acum ceva timp mi-au fost furate două valize din mașină. În centrul Bucureștiului, lîngă Sala Palatului. Din fericire l-am văzut pe făptaș și l-am prins în cinci minute cu ajutorul unor jandarmi care s-au întîmplat prin zonă. Hoțul era un recidivist, abia ieșit de la „mititica” și care de fapt vroia cu disperare să ajungă înapoi. Trei ani i-au fost necesari bravei justiții române pentru a-l condamna pe acest găinar mărunt care nici nu avea o viață în afara penitenciarului. Și atunci vă dați seama cît de greu este să condamni pe unul care s-a mînjit de miere peste tot și care vrea cu disperare să scape.
Cum poate funcționa orice fel de asociere, orice partid, orice firmă? Cum poate acționa poliția pentru impunerea legii prin amenzi? Omul este păcătos și este supus greșelii. Ce încredere poate avea omul de pe stradă cînd vede că cei ajunși în fruntea bucatelor scapă doar cu o dojană părintească după ce s-au ghiftuit pînă n-au mai putut? Și asta nu de azi, de ieri, ci de sute de ani. Românul simplu, cu capul pe umeri, știe de cînd lumea că nu se poate „descurca” decît prin furt cot la cot cu „ei”. Și cu cine te „descurci” mai bine decît cu familia și prietenii cei mai apropiați? Dacă vrei mai mult trebuie să fii mai rechin decît rechinii pentru că „dacă nu stai în banca ta ești halit.”
„… nicio surpriza, armata și biserica…”___–___iar aceasta încredere este direct proportionala, cu cat mai mare armata, cu atat mai mare și încrederea, asisderea și cu biserica, sunt mult mai multi popi și biserici, decat medici și spitale, iar încrederea da pe de laturi, chiar dacă -cu cutitul ajuns la os- romanii se duc la spitale…Nu este cam paradoxal?! Altfel, neancrederea generala este cam peste tot in lumea, numai ca romanii-hedonisti prin natura lor- tin mortzis sa o strige in gura mare, in alte parti neancrederea este temperata, controlata, dar poate fi mai abitir ca la romani, putem începe cu Toma necredinciosul, și -in contemporaneitate- Billy Joel zicea -mai in final-„But then it never was a matter of trust”, iar Rockwell ( cu Michael Jackson ‘in spate”) zicea „I always feel like somebody’s watchin’ me”, desi „I’m just an average man with an average life”, explicatia neancrederii generale trebuie sa rezide in ” there’s not enough love to go round” (Sympathy-Rare Birds), romantziat zis, in fond -dar cel mai probabil- oamenilor le joaca o festa* glanda pituitara, nu le mai secreta destula oxytocina…(* a nu se confunda cu FIESTA , care poate fi o cauza la conditia amintitta, pentru ca -cum zicea Tony del Monaco- ” Domani e fiesta, Questa notte se va a letto tardi…”, adica somnul o naste el monstri( cand este al ratiunii),altfel- aparent paradoxal- dacă nu este suficient, te apropie mai repede de somnul de veci…